Mi se întâmplă să memorez câteodată până şi gustul cuvintelor, iar umbrele anumitor cuvinte mă pot zăpăci, însă aplic pe rană un unguient izvorât dintr-un anume răsărit.
“Ce fel de lume vrei ? Gândeşte-te la orice.” Peretele din spatele bibliotecii mele mă imbie mereu…e ferm, e zid întru început, dar pe urmă…o veselie frenetică la suprafaţă şi o suferinţă abisală pe dinăuntru, speculaţii romantice, de la distanţă…
Şi chiar dacă zidul se înalţă şi construieşte turnuri, uşile-i înalte, de fier, se cască, iar podeţul cu lanţuri se ridică calm, dar hotărât să înghită tot ce a rămas în urma ta.
Istoria începe acum, lumina soarelui de pe pod, lumina soarelui de pe drum …”o lume fără tine vreau?” Pânzele de păianjen din spatele bibliotecii fură frânturi de cuvinte scrise pe colţuri rupte de hârtie şi, acolo, în spatele ei, se recompun mereu alte și alte povești.
Există, sau cel puţin uneori pare să existe o binecuvântare ascunsă în însăşi inima lucrurilor, o slavă misterioasă, a cărei prezenţă o sesizez obscur într-o scurtă străfulgerare… în zborul clipei, cum s-ar zice. Ar fi, de bună seamă, absurd să neg importanţa formei.
Îmi plăcea să mă lipesc în nopţile de vară de perete, fiindcă era rece. Adeseori îmi imaginam că sunt, că păşesc dincolo de el şi că rămân acolo un timp, destul…destul cât să se întrebe ceilalţi unde sunt. Uneori le lua o veşnicie, alteori abia ce-mi retrăgeam mâna din real, recompunându-mă în întregime dincolo astfel, că îmi şi sesizau sustragerea, şi mă apucau în grabă de degetul mic, înainte să se sustragă şi el, ca şi cum m-ar fi prins cu ocaua mică, şi într-un anume sens era adevărat, şi astfel mă întorceau…cald, rece, cald, rece…
“Am învăţat ritmuri, moduri (trucuri?) de a mă lăsa în voia trupului şi a minţii.” concluzionam ieri seară , în timp ce, pentru a lupta împotriva furnicăturii din picioare, le mişcam.
“Vezi?”, îmi mai ziceam, “ca să te sustragi puterii necunoscutului, să-ţi demonstrezi ţie însuţi că nu crezi în el, îi accepţi vrăjile.”
De cele mai multe ori însă, eu, cea adevărată, cea nepoetică sunt pur şi simplu agăţată pe pereţi…Şi poate că în conformitate cu semnele în care mă ghicesc s-ar putea ca până la urmă să-mi găsesc locul.
Un singur lucru e clar: nu ştiu cine sunt fără tine stând într-un loc!
În zori, aş fi vrut să spun că în fiecare scaun(ori bancă ) pe care te aştept aşez o grădină(publică) din nevoia-mi de “perplexitate” epică.
Dar cine să facă asta? Eu, care mă topeam azi dimineaţă spre miezul zilei?
Mi-am zis apoi ” cum mai răsucim noi pensula nopţii în noi(şi-n alţii) sub formă de virgulă, iar propria izolare o transformăm în zori în refren şi menestrel; buni de înrămat, oameni-gânduri, lumânări în vânt, fumegând nori în albastra catedrală a soarelui….”
Şi-apoi am râs şi-am apăsat „publică”.
în joaca de luni, propusă de psi©, s-au aventurat şi
| 1. | carmen pricop | 2. | dor-fior |
| 3. | Vero | 4. | virusverbalis |
| 5. | Scorpio | 6. | tibi |
| 7. | Irealia | 8. | Cita |
| 9. | carmen |
Alma Nahe(r) 