alma nahe

Archive for septembrie 2012|Monthly archive page

The Cigarette Duet

In arena luptelor sterile on septembrie 29, 2012 at 12:02 AM

Când îţi zic bună dimineaţa eu mint,

nu vreau să ies din tipare.

De fapt, nu vreau să-ţi zic nimic,

ci doar să aprind focul, să pun să fiarbă cafeaua.

Îmi e teamă de începutul a nimic,

aşa cum sunt multe, multe dimineţi.

Ştii, eu seara visez că ne iubim, că ne dăm viaţă,

dar dimineaţa…

dimineaţa văd clar cum ne chinuim să nu ne omorâm.

Mai întâi eu îţi ucid vocea – există un modul strict

cu paşii pe care îi urmăm – tu la fel.

Eu privesc în scrumieră,

tu la fel, scrumiera ne e comună.

Apoi mucul de ţigară îşi face numărul de balet,

scriind în limba scrumului tot felul de mesaje,

fiecare pentru el.

Şi-o ţinem aşa o vreme,

mucuri şi scrum înlănţuindu-se într-un anume dans,

galion al nimicului fiecăruia,

până când mucul de ţigară se desfoaie,

epuizat de-atâtea piruete apăsătoare.

Tu te plictiseşti, îl laşi pe-al tău să se-odihnească-n propriul scrum,

eu înaintez în dimineaţă diferit,

desfac filtrul fâşii,

mai întâi uite, un acordeon,

apoi, uite… un cap, două braţe….

un om

cu ochi de cărbuni – răsturnaţi mai devreme cu grijă în poală

din filtrul ţigării – şi te fac pe tine, mic-mic,

cu ochii mari-mari-mari,

şi te-aşez în palmă, şi…

Eh, şi de-aici încolo ce imagini!

Te ajut să-mi străbaţi linia vieţii

tu aluneci pe munţi,

până spre linia norocului,

şi de-acolo schiezi lin,

până la prima cumpănă,

când te rostogoleşti rănit,

iar şi iar…

Şi habar n-am de ce, fiindcă cu noi trebuia să înceapă altă lume,

cu alte anotimpuri, eu aşa credeam.

Nu mă mai amăgesc…

ştiu că sunt dependentă de ceea ce îmi este predestinat,

împrejurările m-au pus la punct de fiecare dată când recidivam

şi voiam să joc altceva.

Un rol, oamenii…şi de-aceea îşi întind neliniştea,

în inconştienţa lor, pe suprafaţa oglinzii cu sucitorul.

Vor să dea bine-n faţa altora…

Dar în reflexia ei, măreaţă,

stă întotdeauna cu monoclu

(geam reflectând alienarea),

neacceptarea.

Tu încă dormi dragul meu, în celălalt fotoliu

şi poate de-asta încă îţi apar în vis…

însă eu sunt plecată din fotoliul acela de foarte mult timp.

Dar te privesc, încă, să ştii…

de-aici de unde sunt,

ca-n palmă,

şi-ţi dau în fiecare dimineaţă bună dimineaţa

în gând…să te-ajungă cu dragoste,

pe care nu mi-o mai explic,

o las aşa,

liberă de orice constrângere,

până când nu va mai fi nimic,

ori altceva.

12 şi la : psi©, carmen pricop, irealia, simonaR, virusache, scorpio, carmen dj, vero, dor.

Reclame

Am călcat pe bec…

In arena luptelor sterile on septembrie 26, 2012 at 2:36 AM

În Oraşul Pierdut străzile s-au îngustat,

trotuarele nu ne mai încap.

Tu încă pe-aici, fantomatic,

mi te-ascunzi în sângerarea din călcâi.

(am călcat pe bec)

Felicitări pentru pierderea ta!, îmi ziceam,

în timp ce adunam cioburile,

o simţire artistică îmi dădea elan

şi-atunci m-am tăiat.

(mimez perfect rădăcinile dragostei atunci când mă tai)

Mâinile mele erau în alt plan,

căutându-şi ritmul interior,

iar călcâiele se fixau în parchet,

îşi exersau statornicia, dar degeaba!

(eu îmi ţin argumentele în călcâie)

Mai întâi a explodat becul,

eu eram la fereastră, lipeam cioburi colorate,

voiam să marchez un moment aparte,

ca de data asta să ştiu unde-am rămas

(rămăsesem datoare cuiva cu o încercare).

Nu, nu m-am aruncat pe fereastră!

Patul, profitând de întuneric,

şi-a pus de îndat’ arcurile să compună o tăvăleală mai veche

(cu restul corpului)

şi eu, uşoară –

doar călcâiul îmi atârna greu,

şi lăsa dâre,

ca o dezvirginare

i-am urmat (de)cadenţa,

muşcând cu poftă dintr-un colţ de lumină,

cu capul la locul lui,

pe umerii altcuiva,

pe care-l trec acum pe curat,

nu-l mai păstrez ciornă.

În oraşul pierdut, tu, dragul meu,

deşi-mi ştii morţile pe de rost,

încă mai agăţi chelneriţe,

tu, eroule cu capul gol,

iar eu,

eu ce să fac?

Mă lepăd de tine ca de un obicei prost şi

mă agăţ de un încă odat’

pentru care n-am oftat cândva,

dar o fac acum, cu drag,

fiindcă nu mai pot şi nu mai vreau să te mai ştiu în mine niciodat’.

Doar sângele meu, şiroind cu furie din călcâi,

te-a strigat în noaptea aceea,

o singură dat’…

În loc de răspuns, psipsină

Durerea unui gând- Regatul de hârtie.

In cinema fabulat on septembrie 24, 2012 at 2:04 AM

În Regatul de Hârtie,
oamenii se desfoaie,
şi-şi cumpără pe urmă tifon.
Prin el, umedă, tăcerea se trece,
ca să iasă,
metamorfoză, ca din cocon.
Viaţa se scaldă-n călimări,
în două ape,
pe străzi umblă frunzele cu lumânări,
şi se-aud numai şoapte.
Bucuria nu dă doi bani pe tristeţe,
paşii se bat pe loc, imitând trenuleţe,
norii nu mai trimit la nimic cu gândul,
cu rugăciunile se joacă ping-pong, şi pământul,
şi el acum un soi de hârtie, văzând grozăvia,
îşi cheamă oastea de pene,
să reintroducă sclavia.
Şi-atunci literele de-o şchioapă îşi iau tălpăşiţa,
majusculele se joacă de-a doctoriţa,
Din întâmplarea asta nimeni nu scapă,
doar rostirea, invocând pe Zeul Silabă.

Într-o bună zi, după ce toate se vor fi întors pe făgaşul lor – până atunci însă,
în Regatul de Hârtie s-a tocmit înlocuitor de oameni, de fluturi, de dor-
toate astea vor părea nişte somnoroase păreri,
iar ochii care le-au spus, nişte bieţi zilieri.

Regatul de hârtie: psipsina, virusache,  drag Osch, tineriu, dor, carmen pricop, carmen, scorpio, mariana, vero, incognito, silving, d’agatha.

Sunt eu

In arena luptelor sterile on septembrie 22, 2012 at 12:02 AM

Ce rostire de saltimbanc mă apasă?

Ce cadenţă-n papirus m-aşterne?

Ce ecou ironic prin nervuri de ziduri şi prin tuburi cu vârf de iridiu mă scriu?

Şi ce lună în desfrunzire m-oglindeşte cu-adevărat?

Sunt eu

cea cu ecou în rostire?

Sunt eu

cea cu cadenţă de saltimbanc, sărind peste ziduri de cărămidă, care mi te-ascund?

Sunt eu

cea care întru desfrunzire ― şi ce ironic de adevărat

mă usuc şi te păstrez pe tine mai verde ca nicicând în nervuri de papirus,

penişoară de iridiu desenând tuburi prin care ies şi intră, ca la ei acasă, şobolanii iubirii?

Sunt eu

rostire,

cea care cu adevărat te-a înviat, rostindu-ţi numele, dar şi ironic totodat’, cea care te-a ucis tot de-atâtea ori?

Sunt eu

cadenţa dărâmând tonele de ziduri  de vorbe dintre noi, după ce tot eu le-am ridicat?

Sunt eu

iridiu amestecând curcubeele şi străbătând nervuri de copac în plină desfrunzire, inventând primăveri cu ploi mărunte?

Sunt eu

ecou prin tuburi de papirus, suflând aur peste tăceri de tinichea?

Sunt eu,

un saltimbanc femeie

nestatornic,

rătăcindu-mă ades prin bâlciul vieţii .

 Sunt eu…

prea eu!

sunt ei:

1. psipsina 2. dor
3. carmen pricop 4. cammely
5. incognito 6. jora
7. Scorpio 8. virusverbalis
9. Irealia 10. Vero
11. Dictatura Justitiei


Tractatus

In cap umplut on septembrie 21, 2012 at 4:19 PM

   

Fiinţa însăşi va fi vîndută la colţ de stradă

în chip de alegorie.

Ea-i pe un pod.

Se ascultă, glisadă

întrebând cablul rupt de ce să se mai agaţe,

cascadorie.

A plecat de-acasă crescând

umbre tăcute,

nu înainte să-şi treacă tăcerea pe foi colorate:

marea-n amurg şi

culmile munţilor îmbrăţişate de aburi,

împurpurate.

Şi-n această dimineaţă piatra are propriul ei alfabet,

pulberea ei, acelaşi alb contur, desuet.

Pe alei, mai devreme, se plimbase iar, miel.

Prin ploaie, pe sub umbrelă…

un melc.

Zuviel!

Nu e de mirare că se mişca încet,

cineva încerca s-o scrie, ascet.

Încă imaculată şi-uscată se gândi

să-şi recreeze limba pe-un nufăr şi

toată, inalterabilă

pe petalele lui, o imagine simplă,

dar imponderabilă.

Îşi iubea cuvintele, tribut goliciunii

le făcea mereu diapozitiv în lumina lunii,

dar le refuza abrevierea-n oral.

Abisul e un miraj rănit! magistral

îi spune ea deodat’ celeilalte,

imaginea răsturnată în ape,

tulburându-şi tăcerea, teatral.

Apa se rostogoleşte în neted şi rece

ca o anestezie, conjunctural.

Disperarea-i se-aruncă

în apă, în locu-i, calup de nimic, zdrobind rod.

Pe bulevardul de lună,

negru de fum

despicăm  — mai multe, împreună — un pod,

 mirese ale lui Frankenstein, rostim toate în cor :

limitele lumii mele sunt limitele limbii mele, 

din Tractatusul lui  Wittgenstein,

şi-apoi privim spre ochiul Mizar şi Alcor.

 

În lumină

In arena luptelor sterile on septembrie 17, 2012 at 3:00 AM

Mi-au căzut în palmă câteva litere,

eu nu ţineam mâna întinsă, mi-o retrăsesem demult

şi m-am mirat.

Primul impuls a fost să le omor din faşă,  în vârf de limbă,

să le înec cu un pahar cu apă, ca să nu-mi stea în gât,

c-am păţit-o odată.

Da’ acum, nu, agile, îndată s-au rostogolit,

s-au dat peste cap şi s-au aşezat, halei-hap ― un pic aplecate spre dreapta,

pe linia vieţii ―

pune în lumină şi pe urmă semnul mirării.

Eu m-am fâstâcit, de când mama naibii

s-aşază literele singure?

Ba, unele au mai şi căzut,

stai şi-adună-le acu’,

uite un s pe strugurele de pe scalp, semn din naştere ― nici nu mă mir că l-am văzut,

las să-l vadă şi alţii cărora le-am întors spatele, da’ n-au văzut ―

l-am lipit de pune ―

aşa cum şi-o fi lipit şi mama strugurele de burtă la gură,

accidental, de poftă ―

spune în lumină!

Ho, că spun,

da’ ce sens are? Aplauzele sunt o stare trecătoare.

Eu o spun în întuneric, de obicei,

aşa m-am obişnuit,

o actriţă care îşi adoarme nevoile

în căldura reflectoarelor,

şi le face încă, regulat,

în gura târgului,

în orbu’ găinii,

propoziţii născute în boală ar zice unii,

eu le zic să s….

Nu spune în milă!, scrie-acum în palmă,

se sucesc literele pe degete, se-nfăşoară,

ombilicale,  

eu însă mă încăpăţânez să le las aşa, eco,

ambalez verdele-n faţă într-un oral punctepuncte,

dospeşte sărbătoarea ―

în an se pun lumi ― şi eu nu ştiu ce să fac cu ea

(nu căutaţi căciula, nu-i pe a).

Mai bine umil, în nap unse, 

le opresc aici, crucifere, în s, de la tăcere,

nici nu le mai caut,

anagramând pe celelalte, oricum nu mai e nimic din ce-a fost,

iar sentimentele, oricât le-ai muta locul,

ţinute în întuneric putrezesc.

Iar ca să ne trezim lumină

şi să nu ştim c-am fost întuneric nu e un demers posibil.

Ca şi cum aş pune paie pe foc,

mai pun în lumină un

la mulţi ani, pentru mâine, iubitule de hârtie,

un gând alb,

şi-apoi mă întorc în lumea mea,

la fel ca în prima dimineaţă fără tine,

lumină lascivă,

în formă pură,

nemulţumită că am mai gravitat încă o milă.

În altă lumină

 psi©dragoşirealiajoravero, scorpiocarmendor,

cristian, poezele, abisurile, kadia, tineriu, camelly, incognito.

Păpuşa (actul V)

In teatru on septembrie 15, 2012 at 12:02 AM


actul Iactul IIactul IIIactul IV

 

Atunci când energia Cerului se uneşte cu cea a Pământului se vor naşte cele zece mii de fiinţe

 

PĂPUŞA: (acoperită cu o pânză transparentă) Nu înţeleg. Sunt tot aici.

ÎNGERUL: Nu mai eşti! Dar aici nu contează, e ca şi cum ai fi.

PĂPUŞA: (amuzată) Aşadar, nu m-aţi reabilitat?

ÎNGERUL: Arăt eu ca un profesor capabil să te lămurească încă de la predarea lecţiei?  

PĂPUŞA: Nu, da’ nici n-arăţi ca unul care n-ar lucra omu’ prin tertipuri lucitoare. Bate şi ţi se va deschide, parcă, nu? Mă rog, cum aici nu-s uşi, o să bat şaua… Deci, domnule profesor cu aripioare, pentru ce m-am întors aici? Şi ce e cu pânza asta hidoasă peste mine? Parcă aş fi o statuie aşteptând dezgolirea întru inaugurare. Stai, nu-mi zice încă! Vreau să-mi iau toate măsurile de prevedere, ca să nu leşin(se întinde, cu mâinile pe piept, ca moartă). Ba, nu! (se ridică) Am zis aripioare, şi mi s-a făcut poftă. Pot să am o ultimă dorinţă, aşa e corect, vreau o friptură şi vreau să fie bine rumenită, pentru energia zilelor viitoare. Curios, e prima dată de când sunt aici când mi se face foame. Aveţi o oglindă?

ÎNGERUL: Ştii deja că aici nu există reflexie, aici fiind nicăieri…

PĂPUŞA: …suntem în forma potrivită pentru a fi înţeleşi perfect? Asta voiai să spui?

ÎNGERUL: Exact! Uită-te la Mânuitor 1, el este picioarele tale, Mânuitor 2 este mâna ta dreaptă şi Mânuitor 3, mâna stângă şi capul tău. Ce vrei să vezi mai mult? Oricum, oglinzile mint.

PĂPUŞA: Iar tu, cine eşti?

ÎNGERUL: Eu sunt restul.

PĂPUŞA: Deci nu există nicio altă învăţătură secretă? Sunt întreagă fiindcă vă am pe voi?

ÎNGERUL: Nu eşti întreagă, ai fisuri. (arătând cu degetul lăcaşul inimii, loc încă desprins) Uite aici…Învăţătură secretă? Nu, Betty, totul e la îndemâna ta, ca om!

PĂPUŞA: E prima oară când îmi spui pe nume de când am venit aici.

ÎNGERUL: (zâmbind) E prima dată când întrebi şi-asculţi. Unii sunteţi risipitori, alţii tălmăcitori şi alţii păstrători.

PĂPUŞA: Eu sunt risipitoare?

ÎNGERUL: Tu eşti…o să vezi…

PĂPUŞA: Şi ce-i cu înfăţişarea mea? Pot inţelege multe, dar nu pot pricepe nici în ruptul capului ce-i cu buretele ăsta?

ÎNGERUL: Toate fiinţele îşi schimbă aspectul după aerul fiecărui loc.

PĂPUŞA: Păi, sunt din burete! De ce să-mi fie moale? Aici n-aveti colţuri, n-aveţi limită, n-aveţi aer…La drept vorbind, n-aveţi nimic.

ÎNGERUL: Dar avem 10 mii de posibilităţi să-l umplem.

MÂNUITOR2: Lipici?

ÎNGERUL: Acum da.

MÂNUITOR 1: În sfârşit.(o repară, lipindu-i fisura din dreptul inimii)

MÂNUITOR 3: (plângând“Înghitiţi toată mizeria lor emoţională, care devine acum mizeria voastră. Dar dacă nu o luaţi ca pe un afront personal, veţi rămâne imuni în mijlocul iadului.” (ceilalţi doi mânuitori şi îngerul il privesc mustrător) Ce?!…Codul lui Oreste.

PĂPUŞA: Oreste a zis asta?

MÂNUITOR 1: Nu! Don Miguel Ruiz.

PĂPUŞA: Păi, şi ce legătură are Oreste cu …? Lasă, nu contează!

MÂNUITOR 2:  Ruiz, Ruiz…unde-am auzit de el?

MÂNUITOR 3: Iar eu n-am auzit de Oreste. Ruiz e ăla cu cele patru acorduri.

PĂPUŞA: Cele patru acorduri stupide. (maimuţărindu-se) Fii impecabil în ceea ce spui, nu lua nimic personal, nu face presupuneri, fii întotdeauna cel mai bun!

ÎNGERUL: Atât de stupide încât s-au vândut în vreo câteva zeci de mii de exemplare.

PĂPUŞA: Cumpărători miopi… Misterioşilor, ştiţi ce n-am înţeles eu? La ce bună atâta informaţie, dacă n-o foloseşti aici?  O foloseşti dincolo? Oamenii pretind că te înţeleg fără nicio aprofundare şi pe urmă, aprofundând, nu te mai înţeleg. Chiar şi voi faceţi asta…Atunci?…Vă spun tot eu, un  singur cuvânt defineşte mileniul 3? Tendinţă! Şi e împărţită în seminare despre părţi genitale şi ani de cumpărături. Şi peste toate astea, tronând,  Dumnezeul vostru, un claun monocrom, adunând aerul infinitului şi explorând deziluzii. Ferice de voi, aici, deşi nicăieri, chiar e plăcut!  Serios, acuma, din zece mii de întâmplări posibile, cum de-am ajuns tot aici? Şi de ce mama naibii vorbesc iar fără oprire, iar voi vă holbaţi la mine ca nişte adolescenţi miopi?

ÎNGERUL: Eşti tot aici, fiindcă vreau să-ţi propun un joc. Unul fără tertipuri.

PĂPUŞA: Înţeleg, acum vine partea aia cu semnat contr…

ÎNGERUL: O informaţie greşită. Nu vei semna niciun contract, nici vreo prevedere stipulată nicăieri.

PĂPUŞA: (râde) Orice, numai să nu rămân statuie.

ÎNGERUL: Eşti amuzată, ca de obicei, dar te asigur că nu e nimic de râs.

PĂPUŞA: Judecând după înfăţişarea hidoasă pe care bănuiesc c-o am, cu chestia asta peste mine,  cred că mă trimiteţi înapoi, stafie. Dar am o condiţie, vreau să fiu o stafie lucitoare, nu sufăr albul! În plus, prietenii mei sunt toţi miopi.

ÎNGERUL: Poftim codul.

PĂPUŞA: Înţeleg că friptura iese din discuţie. Codul? Cum adică, codul? (heblu)Hei, ce-i asta? Unde…?  Ce dracu’…?

 

 

1. psi© 2. Arcon
3. anacodele 4. carmen pricop
5. Dragos 6. Dictatura justitiei
7. jora 8. Scorpio
9. dordefemeie 10. Irealia
11. Lolita

În tromba iluziei

In joi alb on septembrie 13, 2012 at 9:53 PM
 
Eu mergeam pe o pânză de păianjen şi am întâlnit un ἐλέφαντ  alb, mergând pe călcâie.
I-am dat bineţe, el s-a uitat la mine cu mirări de elefant alb,
apoi şi-a lipit trompa de inima mea, a ascultat un pic,
şi-a scuturat urechile şi pe dată au început să crească zeci de alocasia macrorrhiza,
cu frunze mari, cordiforme,
şi în timp ce eu priveam impresionată tufa liliopsidă,
ἐλέφαντ alb şi-a ataşat pe nesimţite trompa de conca mea auriculară stângă şi
ce cauţi tu în pânza mea de păianjen? m-a întrebat în şoaptă de elefant.
Uite, mă legăn, ce să fac? am vrut să-l enervez  în talpă, dar  i-am văzut dintele lui Buddha
şi mi-am amintit că în lume nu există numai dâre de mirosuri de fân,
ci sunt şi elefanţi orbi, care se sinucid, strivindu-l,
aşa că i-am răspuns respectuos, cu voce potrivită, că, să stea liniştit,
că pânza pe care ne-am întâlnit e a lui Darwin, păianjenul,
mai puternică de 10 ori decât kevlarul şi că ne ţine_
chiar şi dacă mai chemăm, el un elefant, eu un om,
ca să ne legănăm împreună_
că ne garantează cântecu’ că ţine până la 10 elefanţi, până să o rupem
şi, fireşte, industria militară.
Şi mi-am pus mâinile la ceafă, şi pe urmă m-am trântit ca într-un hamac
că dacă e loc_şi e!_tare-aş vrea să stau şi eu, aşa i-am mai zis, după care
pu-pu-pu, pu-pu-pu, vreau să stau şi eu aici, lala,
pu-pu-pu, pu-pu-pu, vreau să stau şi eu aici, lala,
uite-aşa cântam, bisând, şi el a zis:
Doamne, mare ţi-i pădurea cu alune…cări în iluzie!
şi s-a dus, pe vârfuri, să mai cheme un elefant,
iar ei i-au răspuns chemării:
Tu ai găsit-o umblând pe calea înoptită, gândire corectă, vieţuire corectă, efort corect, atenţie corectă, concentrare corectă, dar ea? Şi el, naiv,  nu s-a mai întors.
M-am legănat ce m-am legănat de una singură,
şi-am mai contemplat o vreme cele 10 colţuri ale universului,
şi făcând şapte paşi peste univers, am strigat:
aceasta e ultima mea naştere din burtă,
şi pe urmă am mers până la magazin şi mi-am cumpărat nişte smochine.
 

Pe marginile iluziei ispititoare, am dat şi eu târcoale, fără să zic măcar pâs,  unui cuib călduros  şi generos de vers alb.

 
Efect în nisip,
paradis, spirit-pom, un
om: Carmen Pricop
 
La mulţi ani, Carmen!
 

Cine sunt eu?

In rapid! personal şi accelerat... on septembrie 10, 2012 at 12:02 AM


miss cfr

trăiesc livresc
te-am ales pe tine
din pricini metafizice verzi dar coapte
cineva spunea în simplitatea lui de neînţeles
că pentru aproape toţi lucrurile de nespus sunt atât de aproape
încât nu se mai văd
tu semeni grâu
sau poate iarbă
în timp ce promiscuitatea şi lumea gătesc feluri şi pâini
vai vai nicicând muză prin gura-mi
nu vei mai cânta
teama
iubirea
palmele m-au cuprins într-o baie scoţiană
poliglotă
în definitiv sunt
şi îmi refuz silenţios să adorm la primul colţ
iniţial am vrut să-mi leg la brâu o eşarfă colorată
să-ţi fiu coconul care s-a agăţat de tine la plecare
dar mi-a strigat cineva de trei ori numele să fiu miss cfr a lunii
 
 
 
 
 
 

  mic discurs după ce m-au ales miss cfr

nu sunt albă ca neaua 
descoperirea am făcut-o pe coridorul gării
aşteptând 2 minute si 22 de secunde
o
dar bineînţeles nu sunt un om de ştiinţă
există şi crini albi lupi albi fluturi albi dinţi albi
ciorapi albi cai albi irişi albi oi albe câini albi barbă albă
rechini albi şoareci albi bujori albi curcani albi tigri albi
păuni albi peri albi oameni albinoşi
sunt neagră creolă metisă galbenă piele roşie
sunt reţinută pe pământ dar zbor
sunt homo
homo europeus homo americanus homo asiaticus homo africanus
sunt urbană
sunt ţărancă
sunt ocru ecru
sunt minerală
mătase nespălată
mătasea-broaştei
cui îi pasă
sunt AIA şi-atât
 
 
 
 
Cine sunt ei, adică  psi© , jora, (tot eu, da’ mai pisi…ceşte), poezele, vero, dor, scorpio, irealia, simonaR, carmen, dragoş, incognito.
aflaţi  dacă ….
 
  .
 

X

In 1 on septembrie 8, 2012 at 9:49 PM

Întotdeauna m-am gândit şi mă gândesc încă, ce s-ar întâmpla cu blogul meu, dacă într-o zi m-aş întoarce Acasă, neaşteptat…poate fi o temă de gândire…sau nu, fiindcă întristează, sperie…
*
În urmă cu  3 ani a plecat  Xanadu,  un poet publicat după moarte, de câţiva prieteni de suflet.
O prietenă de suflet (deşi relaţie virtuală) comună nouă, mi-a trimis cartea.
*
Xanadu?  A fost odată un om…până la Sf. Maria.
Când nu era Xanadu, era Doru Vieru.
Pe urmă n-a mai fost
N-a mai fost o dată.
N-a mai fost încă  o dată.
Şi nici acum nu e.
Trăim înflorind mormintele…
Pe blogul său acum sunt buruieni.
(nu le rupe nimeni?)
Mai întâi i s-au dublat posturile,
pe urmă au dispărut comentariile.
În urma-i, s-a instalat, sarcastic, în spatele câte unui cuvânt, precum
moarte, trei, rece,
datornic, dureri, ipoteză,
lumină, vie, cale,
anotimpuri,
privire, parfumuri, secretele,
( a mă) mira,
incendiu, barbă, inima mea,
stelelor pricină, câte un link-spam.
Că e încă acolo, e…că vrea
să ne transmită un ultim poem sau poate vor mai fi,
cine ştie?
Nebănuite sunt căile.
*
„Poţi trăi în lume ca într-un dicţionar  sau ca într-o bibliotecă.
În definitiv, e cam acelaşi lucru. În urmă, vor rămâne tot cuvinte nerostite şi netrăite până la capăt.
Uneori, filele se îmbolnăvesc şi mor  înaintea ta. Literele încărunţesc cu demnitatea unei prea lungi aşteptări. Alteori, privirile tale sunt acelea care obosesc şi renunţă să găsească răspunsuri. 
De fapt, în cărţi scria că deosebirea dintre fiinţe şi lucruri e mică….”(25mai2008)
 
*
adio, domnule icar,
cad orele în minutar
 
aripile ca două ploi
atârnă mort-ce zile moi-,
 
măcelăria unui gând
te vinde proaspăt şi curând
 
(pe mesele de tinichea
inima ta, inima mea…)
 
şi nu te va durea nimic
cât steaua zborului pitic,
 
rămâne însă un mister
noroiul strâns în giuvaier,
 
căci, iată, te-a sărbătorit
tăişul cerului chircit.
 
adio, domnule icar
cad vieţile, se zboară rar.
 
(Doru Vieru-Poeme unghiulare)