Ca pe un pistruiat albastru

Ne ascunseserăm sub două curcubeie.

Eu am vrut să sar cu al meu coarda,

tu ai zis că mai bine sărim peste moment,

că pot să-mi iau un curcubeu mai scurt,

că cel sub care eram e prea lung şi că dacă îi lovesc pe alţi plouaţi?

Că nu se cade,

că e alegerea lor când îi loveşte curcubeul,

că ei au nevoie de un fir epic liniar,

că ce ţineam eu de un capăt erau vise,

iar de celălalt „se făcea că era”,

dar e o poveste grea asta,  cu „se făcea că era”,

de care trebuie să te ţii,

aşa că sub sclipirile noastre mici de lumină,

jucam mai departe „ce-am găsit al meu să fie”,

tu puneai capacul la stilou,

eu îl scoteam

şi-atunci cerneala ţi se aşternea strop cu strop pe obraji,

iar eu te tachinam, de sub curcubeul meu,

ca de sub o umbrelă,

iubindu-te şi mai mult,

dar diferit,

ca pe un pistruiat albastru.

La mulţi ani, Cuvânt(a)!  O zi pe an, pe care, dacă vrei,  o împărţim în două! Cu drag!