Eleganța

Mișcare (de voie) implicând corpul. În scop vădit. Nu există material care să nu îmbrace sau care să nu fi fost folosit.

Ce-a fost mai înainte de țesătură? Eva. Eva și frunzele.

Crengi pline ochi cu alegeri ovale, rotunde, aciculare (în formă de ac), sagitate (în formă de săgeată), cordate (în formă de inimă), liniare (în formă de linie), lanceolate (în formă de lance/sabie), fistulare (în formă de fistule). Alegeri cu privire la culoare, formă sau în funcție de nervațiunea frunzei, și ea arcuată, dichotomică sau paralelă. În funcție de anotimp? Ei, aici cred că a întâmpinat ceva probleme, dar nu mă îndoiesc că s-a descurcat. O, brad frumos!

În rest, drumuri scurte, până la copac. Nimeni s-o vadă, nimeni s-o admire. Până la Adam. Se simțea bine în pielea ei? Ce mers avea? Era elegantă? Nu știm! Nici diferențele estetice sau stilistice nu își găseau locul. Doar costumul ei, de o simplitate explicabilă, atins de timp. Delicat și, mai ales senin.

Îmi imaginez că avea mâini lungi. Foarte lungi. Cum altfel să ajungă la fructul oprit? Mâinile ei mi-au captat atenția dintotdeauna. O tulburătoare fără vorbă lungă. Eu sunt actriță și poate de aceea m-am gândit că mâinile ei l-au convins fără prea multe insistențe pe Adam și nu neapărat discursul ei, căci între mâini și cuvinte există o comunicare ciudată, simbiotică, împuținând actul vorbirii.

În ce privește eleganța ei, mie mi-e clar. Devino varianta ta cea mai bună, Evo! și-a zis și s-a pus pe cules frunze.

Și, ar mai fi un aspect, care îl acoperă și pe Adam. Ca să-l asorteze, l-a îmbrăcat tot ea? Atunci s-a produs o schimbare și a apărut perspectiva unei alte forțe în cuplu? Nu știu ce-a determinat agățarea frunzei de Adam, dar poate că a depins de efortul fiecăruia dintre cei doi. Erau ei un grup, o comunitate formată dintr-un pasiv și-un activ? Sigur că nu voi da de vreun răspuns concret în căutarea mea de-acum. Și, firește, ceea ce am imaginat în aceste rânduri ține de concretul, mișcările, ambianța și chiar sunetele locului. Acum îndepărtate!

Eleganța e, toată, numai o acțiune fizică întru nevoia de-a comunica altuia ceva? Nu! Ea pornește și din interior, în primul rând. Eva era elegantă sau numai flexibilă, o prezență fluidă, lipsită de inhibiții, cu o sursă de energie cu mult mai consistentă, plină de dorință, cu imaginație bogată? Cum o fi arătat rochia ei de mireasă? Ca aceasta,

o creație Eli Lăslean, în niciun caz! Doar o creație bazată pe inventivitate, consistență, plasticitate deschisă la influențele vremii și desfășurată în rugina obiceiurilor de zi cu zi, supuse performanței, poate, dar fără concurență. Deranjând câteva târâtoare, probabil, omizi, furnici etc.

Adam ni se înfățișează tuturora învăluit în tăcere. Iar tăcerea, cel puțin din perspectiva profesiei mele, poate fi egală cu activitatea. O fi fost el cel care a transformat comuniunea lor într-o comunitate interactivă?

Dar, orice au făcut ei atunci și orice idei au avut în ce privește moda acelor timpuri, era, până la urmă, o activitate în singurătate, așa cum e și scrisul.

Desigur că m-aș putea opri aici, să las protagoniștii mei de azi tolăniți în iarbă sau aș putea să nu mă las oprită de șâșâitul șarpelui și să-l încolăcesc în jurul trupurilor lor, împingând imaginația-mi întru schimbare: un costum nou-nouț, din piele de șarpe. Aș putea să construiesc și-un podium pe care să defileze elegant când Adam, când Eva, în audiența câtorva animale scoțând care mai de care sunete frenetice la vederea lor. Aș putea să mai inventez multe altele, dar m-aș plictisi să le expun de una singură, la zvântat, pe sârma imaginației.

Fiindcă, vedeți voi? Câteva cuvinte fac să alunece totul rapid în multe direcții, ca o artificie aprinsă să-mi zgândăre singurătatea-mi de acum. Sigur că, odată ce voi publica aceste cuvinte pe blogul ăsta, voi resimți și ecoul lor. În mica comunitate pe care a adunat-o în timp eliberarea cuvintelor, gândurilor mele într-o formă proprie, care ține de stilul meu de-a le așeza, de-a le alătura în spațiul acesta virtual și public.

Le-aș putea lăsa tot aici, căutând în comentarii zâmbetul produs ori nemulțumirea sau aș putea merge și mai departe de atât, spre exemplu, să îmi iau cuvintele și să le transfer într-o altă platformă, Chic Elite, o comunitate on-line pentru femei, ca să valorizez și mai mult producția.

Am nevoie, câteodată, pentru a scrie, să-mi simt trupul. Nu că aș fi scris goală și nici întru mângâiere nu vă îndemn să vedeți. Ne mișcăm așa cum știm fiecare, ne îmbrăcăm corpul tot așa. Ca răspuns la anumite dinamici.

Eu mă îmbrac precum scriu. Uneori, cuvintele-mi sunt elegante ca rochiile casei de modă Ellis. Alteori sunt niște hipioate, cu nervurile sensibilității în alertă. Dar, până la urmă, acțiunea lor e tot în trup și nu neapărat în sentiment cu sentiment, în emoție cu emoție.

Întru eleganță, azi am reacționat la stimuli de moment: o casă de modă și o platformă on-line pentru femei, și la simbioza dintre ele. Și, în loc să rămân omul modern care sunt, conectată întru nevoia de mentorat sau simpla nevoie de-a pune ceva pe mine de firmă, m-am trimis voit pe câmpii. Aproape în costumul Evei. Aproape primitivă. Poate pentru că am ceva probleme în negocierile cu ceilalți, fiindcă eu chiar îmi manifest libertatea. În toate formele ei, chiar și întru eleganță.

Dincolo de geam! Dincolo de vitrină!

Povestea a douăsprezecea pentru SuperBlog2015, și