alma nahe

Archive for octombrie 2015|Monthly archive page

Dependențe

In dicţionar de mişcare, teatru on octombrie 31, 2015 at 12:52 AM

Personaje:
Toni Delaco
Toni jr.
Eu

(O ușă pe care scrie „Brânzofanii anonimi”; în încăpere, niciun scaun; pe un perete rulează un film)

EU: (sătulă; de brânză!) Le arăt eu! Ce-i cu atâtea pufoșenii? Pufoasă în sus, pufoasă în jos! Nu mai poate omul să mănânce o brânză, dacă nu e pufoasă ca aia de la…
TONI DELACO: (intrând pe ușă) … Co?!
TONI JR(intrând pe ușă, apoi trecând pe sub picioarele lui Toni Delaco și așezându-se în fața lui; întinde mâna să se prezinte): Toni!
EU(întind mâna nedumerită): Brânzăbunăînburdufdecâine.
TONI DELACO:(întinde mâna, se prezintă; același joc) Toni! Delaco! Sunt încântat!(mustăcește, nu se poate abține) Aveți o mână pufoasă precum brân…
EU: Zău? Cred că nu ați nimerit unde trebuie! Ne-am adunat azi aici tocmai ca să tratăm dependența de pufoșenii și alte… brânzeturi. (spre Toni JR) Cum ai zis că te cheamă?
TONI JR: (prezentându-se) Toni! Ne-am adunat? Păi, câți suntem? Nu văd să mai fie cineva pe aici. Nici scaune nu văd prea multe.
EU: (încurcată) … Nu contează! Eu sunt prima care își dorește vindecarea. Scaunele erau prea pufoase. Am renunțat!… tot Toni?
TONI DELACO: (aparte; uitându-se la Toni Jr) Am nimerit unde trebuie atunci.
TONI JR: Tot Toni, da!(în șoaptă, către Toni D, alunecos) Eu nu sunt sigur…
TONI DELACO: (același joc) Ai încredere! Odată ce vom scăpa de dependență, vom putea să ne exprimăm mai pufo… pfff… mai liber.
EU: (vizibil încurcată de șoaptele și de prezența celor doi; nu înțeleg) Ce căutați aici, în fond? Trebuie să sosească, din moment în moment, lume și nu cred că e cea mai fericită conjunctură aceea de a mă afla în compania a doi toni… ci. Culmea ironiei! Să vină să scape de dependență cel care a inventat-o. Și să mai aibă și un junior după el.
TONI DELACO: Păi… (aparte, lui Toni Jr) Învață!…
TONI JR:(luându-i vorba din gură) Vrem să fim ajutați.
EU: (pufoasă) Nu sunt sigură că…
TONI DELACO: Nu ezita! Ai să vezi, o să fie o călătorie puf… ca și cum ai mușca dintr-un nor. Mie îmi plac călătoriile.
EU: Nu! Eu nu mușc! Nu mai vreau să mușc (din) ceva care să-mi amintească de brânză!
TONI JR: Păpădiile? (către Toni Delaco) Rimează cu călătoriile.
EU: Nu! Au puf!
TONI DELACO: (glumeț) Călătoriile?
EU: Uite ce e… Vă știu galant, așa că o să vă rog să încetați cu galanteriile! Vă spun clar, nu aveți ce căuta aici! Amândoi!
TONI JR: N-o să ne vadă nimeni, promit! (aparte, zâmbind, lui Toni Delaco) N-o să ne vadă nimeni, fiindcă nu o să mai vină nimeni!
EU: (uitându-mă la ceas) Chiar nu știu de ce se întârzie atât. Omenirea a transformat până și timpul. Orele sunt mai pufoase, minutele. Până și secundele. Toată țara asta a devenit pufosă! Ați văzut ce scrie pe ușă? „Brânzofanii anonimi”. Păi, să schimb denumirea acum în „Brânzofanii celebri”?
TONI DELACO: Nu trebuie să schimbi nimic!
TONI JR: Ar putea să schimbe ceva, totuși. Putem sta jos? Mă dor picioarele.
EU: (cedând; scot trei perne, pe care le așez pe jos) Poftim! Oricum nu mai vine nimeni!
TONI JR: (așezându-se) Un fan brânză rămâne un fan brânză, ce credeai?
EU: Credeam că nu o să mai vreau brânză niciodată.
TONI JR: Ce naivă ești!
TONI DELACO: (așezându-se) Nu vezi că ne-am înmulțit?
EU: (cu subînțeles) Bine, da’ știam că nu…
TONI DELACO: (mângâindu-l pe cap pe Toni jr) Ai crezut că e al meu? Nu e, dar e ca și cum ar fi al meu. E juniorul meu. De fapt, numele lui e Tudor. Tudor, copilul care nu este al meu, dar care aș vrea să fie al meu. Nu ca să îmi dea o căniță de apă la bătrânețe, ci pentru că simt în el tot ce este bun în mine. Curiozitate și ambiție, bunătate și ingeniozitate, un pic de inocență și foame de aventură. Toni Junior e frumos așa cum aș vrea eu să fi fost, asa cum aș vrea eu să rămân în amintirea celor care mă cunosc. Oare ce cred oamenii despre mine? Oare ce-or să zică atunci când nu voi mai fi? Pentru prima oară mă gandesc la veșnicie, pentru prima oară înteleg reproducerea ca pe o sondă spațială încărcată cu genele tale, pe care o trimiți in viitor, să călătorească milioane de ani lumină, să te poarte pe tine, nemuritor prin univers. Toni Junior mi-a oferit asta. Cel mai frumos sentiment din lume. Sunt indestructibil.*
TONI JR(începe să numere):

TONI DELACO: Sunt indestructibil și pufos.
EU: (așezându-mă)…(amândoi se uită spre mine, așteptând să zic ceva; o vreme tac)… Nu știu ce să zic… Vine o vreme când trebuie să te așezi. (încep să râdă cu toții)
TONI JR: Ne stă bine așa, împreună. Niciunul al nimănui.
EU: Aparțin cuiva… A… Acum am înțeles. AICI nu suntem niciunul al nimănui.
TONI DELACO: Eu sunt al brânzei. Pe viață! Precum ești tu a poemelor tale.
EU: Eu? Brânzăbunăînburdufdecâine. Știu că mă repet…
TONI JR: Cam vă zâmbiți amar voi doi…
TONI DELACO: Ca doi părinți?
TONI JR: Pentru niște fani brânză sunteți cam deprimați. Ia, gata! Privirea la mine! Spuneți „brânză”! Și dați mai departe!
EU: (ca și cum aș fi schimbat locul de întâlnire) Brânză!
TONI DELACO: Brânză fondue, Schabziger, Caşcaval, Byaslag, Halloumi, Cottage. Nu! (Uitându-se la mine) Brânză pufoasă!
TONI JR: Dacă mă uit bine la voi doi aș zice… Brânză fină ca atingerea iubirii.(declamativ) Nu ştiu unde ajung dorinţele, poate pe umărul stâng, poate pe umărul drept al lui Dum(nezeu)(câteodată îi intră în ochi)sau poate că le cresc picioroange, ca să-i ajungă la nas şi o vreme fac de strajă gândului care le-a pornit, ca să nu se retragă, să rămână ferm, indiferent de aer, indiferent de gură. Nu se încurcă cu fluturii pe care i-au întâlnit, nu văd nici verde, nici ce-a-nflorit. Se duc într-un ţinut rece, ca să îngheţe – un fel de infinit finit – şi-acolo se scutură de orice întâmplare, de orice vorbă de prisos şi, dintre ele rămân numai cele ce n-au irosit secunda de amar confundând-o cu cea de miere. Şi-abia atunci Dum(nezeu) le ia, le cerne(ca nu cumva să fie atinse de vreo etravaganţă sau de vreun capriciu) şi le trimite mai sus de el, minuni de vis atât de felurite, de unde dau iar în floare şi-un spirit curat, le culege şi ni le-aşază pe perna moale… Ştiu ce spuneam, că nu ştiu, dar aşa mi-a venit şi aşa v-am povestit şi vouă, ca atunci când suflăm în păpădii să ne amintim să le dăm chiar noi drumul dorinţelor spre ale noastre proprii visătorii.
TONI DELACO: Cremoasă expunere! Aproape ca un sărut furat. Ce-a fost asta?
TONI JR: Când suflăm în păpădii! E al ei! Un poem!
EU: Serios? Uitasem de el…
TONI DELACO: Și de tine un picuț, nu? image
EU: Aș sta cu voi așa la nesfârșit.
TONI DELACO: Ce te oprește?
EU: Păi, și cu hotărârea mea cum rămâne? Cum rămâne cu „BRÂNZOFANII ANONIMI”?
TONI JR: Hai, recunoaște că nici nu mai știi de ce-ai vrut asta! Nu poți renunța la brânză, așa cum nu poți renunța la poezie, la dorrr… (mit), la pernă.
TONI DELACO: Timpul liniștește și lămurește. Eu știu! Nu degeaba am colindat atât.
EU: Atunci, faceți să treacă timpul mai repede. Mor de poftă!
(Toni Jr. scoate o cutie de brânză)

image
(iau o linguriță și gust) Nici nu mai știu cine sunt. Dacă aș fi varianta voastră feminină, cum aș suna?
AMÂNDOI TONI(i): Toana!
(râd cu toții)

00181

Povestea a unsprezecea pentru SuperBlog2015 și image

* extras din articolul „Juniorul meu”

Porț’ elan

In dicţionar de mişcare on octombrie 29, 2015 at 12:56 AM
image

Material: Porțelan, Înălțime: 93mm, Culoare: Roșu, Volum: 300ml, Producător: Könitz

O cană, da! Nu-mi amintește de nimic, dar mi-am zis că, goală fiind, s-o umplu cu ceva.

Imaginea inscripționată e și ea pregătitoare, oarecum. Prevestitoare mai mult. A unui timp care abia stă să înceapă. A unui sentiment, de ce nu?! Și, în plus, îmi plac tobele.

Sigur că, nu mi-aș începe dimineața în sunetul lor. Dar îmi plac, câteodată, noaptea. În chiar începutul ei. Când simți freamătul mulțimii în așteptarea de dinaintea unui eveniment. Când cântecul care stă să înceapă, plutește. Când orice gând pleacă din ținutul lui și nimerește în cine știe ce loc. Poate și alt cap. Nu o dată mi s-a întâmplat să mă trezesc pe cap cu gânduri care nu-mi aparțineau, văduvind, până la urmă, adevărul gândurilor mele.

Ei, uite, în acele momente aș umple cana de mai devreme cu vin fiert și m-aș pierde chiar și întru nefericire, dar anulând kilometrajul nesiguranței, tăcerilor și gândurilor cu atașament neprielnic momentelor de bine.

Am ales o cană de la Magaziul de Căni și am început să mă uit în ea, vrând să-mi amintesc măcar un moment în care nu mai puteam de fericire. Trebuie că o să ajung degrabă undeva, gândeam, uitându-mă pe fundul ei, din punctul meu de observație și nepunând nimic în ea, cum ziceam la început, vrând să nu alterez taina călătoriei.

Ai observat? Taman când vrei să-ți exprimi fericirea, nu prea-ți vin cuvintele atunci când vine vorba să le și consemnezi. Și alergi la întâmplare după un gând, care se întrupează atunci, în acel moment, din infinitul amintirii și care, odată consemnat, vrei să și reflecte cu acuratețe ceea ce-ai simțit ca fiind fericire. Dar ți-ai găsit! Ițirea lui e aleatorie. Acestui gând, eu îi zic acum, pe loc, „muncitorul”. Fiindcă se luptă să rămână el mai viu decât celelalte, mai viermănos, mai ondulat, chiar dacă tot ceea ce înseamnă el până la urmă e dinspre partea aceea nevăzută și neatinsă. Îți vine să-i spui Bravo, băiete! Măcar porț’ elanul meu, cu care te-am fugărit!

Producator: Könitz, Material: Portelan, Culoare: Albastru, Volum: 320ml, Inaltime: 104mm

Și-atunci îți vine să schimbi cana? Îți vine! Schimbarea, în chiar momentul producerii ei, îți poate produce un soi de stare, neam cu fericirea. Măcar vezi albastru. Vaca îți smulge, cu siguranță, un zâmbet. Zâmbetul e și el un deschizător de fericire.

Vrei să rămânem chiar aici?, îți spui, de parcă ai zăbovi pe un pod și n-ai ști în ce parte a lui să o apuci, în timp ce ploaia rostogolește pe țigla acoperișului chipuri îndrăgite, ceasuri și, chiar animale, pe care le-ai întoarce nu o dată înapoi. Rămâi. Cât să-ți amintești de fotografia asta.

image

Mângâi, imortalizezi momentul și te bucuri de unicitatea lui.

E ceva în animale, în privirea lor, care mă face să gândesc că o să abdic cândva din locul meu de om și o să-mi doresc porția lor de necuvântare. Până atunci, rămân pe podul ăsta (împreună cu vaca sau chiar ea, nu contează), unde nu mai am așteptări. Doar porniri. Dacă te-ai opri, însă, tot eu aș fi cea în a cărei ochi ai citi, cu siguranță, o să-ți împrumut eu cât și ce îți lipsește.

Dar, firește, ceea ce scriu acum, nu e decât alt maraton al gândurilor — într-o cană amuzantă —, asemeni unui lanț, în care un gând se prinde scai de celălalt și care te trage cu sine, ochi cu ochi, într-un loc aflat dincolo de norii știuți.

În cana asta, cu vaci, o să torn cafea. O s-o beau, o să întorc pe urmă vacile cu cracii în sus, că poate o să le (s)mulg ghicitorile-mi, în ce privește viitorul meu. Viitorul meu e peste un minut!

Despre elanul meu întru fericire aș umple tomuri întregi. Și căni! Nu știu s-o sporesc, dar știu multe modalități să n-o diminuez atunci când, pentru o clipă, se insinuează. Fiindcă acea clipă nu trece. Rămâne în tine și se propagă în cercuri, vibrând pentru totdeauna.

Îmi plac cănile goale, poți turna orice în ele. Ce ai, adică. Oricum, ceea ce se vede e mereu exteriorul. Așa cum cuvântul păstrează taina și interiorul, căutător de fericire, rămâne îngropat.

Uneori, și e de mirare, o cană personalizată poate să schimbe totul! Ca și cum înainte de ea ar fi fost o cu totul altă viață.

00181

Povestea a zecea pentru SuperBlog2015 și image

Rodii

In Cartea în care se tace on octombrie 26, 2015 at 12:26 PM

Nu ți-am spus,
ai lăsat cântecul
să se închidă în tine,
i-ai măturat cuvintele,
dar îți spun acum
că iubirea
nu e un concurs între cine rămâne.
Mai mult în cine!
M-ai întrebat mai scrii, dar
eu, când mai scriu
din interiorul așteptării,
am buze colorate de rodii
și închin cu limba toți sfinții
care ne-au oprit să nu ne fim.
Când alăptez eu cuvintele,
aprind o lumânare parfumată
ca să găsesc sfârcul literelor pentru tine,
cuvinte surpând prima respirație a orgăi.
Aș micșora fontul până la orbire,
dar și azi, ca de obicei,
nu știu cât e minus
infinit minus doi,
primul nostru sărut e tot nesfârșit,
nu ne terminăm când vrem noi unul,
în biserică miroase tot a dumnezei.

S.C.Amator

In dicţionar de mişcare, teatru on octombrie 23, 2015 at 11:52 PM

Personaje:
UN VESEL,
UN JUCĂUȘ,
UN FANTASTIC
O PISICĂ
MAD(am) KATY PERRY
image
EU

(O ușă, pe care scrie S.C.AMATOR și „Pentru atunci când vrei ca să te prelungești pe tine, chiar și nesigur, în jurul lumii ori pân’ la lună, pân’ la stele”, o reclamă roz. Pe jos, două zaruri albe, un zar negru și-un joben. Pe sus, o lună și câteva stele. La mijloc, parfum.)

MAD. KATY PERRY: (intră în scenă, ocolind ușa și pune în joben luna, stelele, zarurile) Pispispispispis! Pispispispispis!(își caută pisica)
PISICA: Azi nu sunt!
MAD. KATY PERRY: Ești fantastică! Dacă te bag în pălărie, nu mai ești.
PISICA: Azi nu sunt (nici) fantastică!(arătând cu lăbuța spre ușă) El e.
UN FANTASTIC:(intrând pe ușă) Eu sunt.
MAD. KATY PERRY: Ăsta de unde a mai apărut?
PISICA: A intrat pe ușă.
MAD. KATY PERRY: N-am văzut-o. (se apropie de ușă; citește reclama roz cu voce tare)
PISICA: (către EU)Nu mai bine eram eu ușa?
EU: (intrând pe ușă) Nu!
MAD. KATY PERRY: (arătând înspre EU)Asta cine mai e?
EU: Un scamator.
MAD. KATY PERRY: Și de ce ne-am adunat aici?
EU: Nu ne-am adunat toți încă.
MAD. KATY PERRY: Aha! (pare veselă și jucăușă) Și, cam când ne adunăm toți?
EU: Stai să termin de scris poezia asta:

Ia uite, îs un puf! mi-a zis și-a plecat.
Părea un fulg de jucărie în acuarela nopții,
ce-l ținea captiv sub cochilie.
Eu, un creion am luat și un pahar, dar de hârtie,
am vrut să-i desenez un cal, să nu mai vrea nicicând să vie,
paharul ar fi devenit un carusel.
Dar dacă l-aș fi învârtit prea tare și l-aș fi amețit?
Iar el, năuc de-atâta fugă și de sete și, amintindu-și că n-are șosete,
s-ar fi alarmat și-ar fi-nghețat, așa plecat?
Atunci, m-am hotărât să îl urmez, cu luna în triunghi să-l luminez,
iar el orbit, să cadă în pahar.
Știu că atunci când vrea să fugă, își face avioane de hârtie.
Însă, în focul lui, mereu plecând de când îl știu,
își uită câte-o haină sau o cizmă, aiurit.
Dar nu mă supăr, ci-l privesc ca pe un infinit.
Care-a plecat doar fiindcă… a venit.
L-aș încuia în casă, dar mă tem că în doi e prea extrem!
Să-i fac valiza eu, ar fi păcat,
nefugărindu-l, n-am alt sport de practicat…

Ei, și de-aici încolo m-am blocat. Lipsește ceva, poate un ingredient magic sau…
PISICA: (sarcastică) Păi, e TERMINATĂ gata! Lipsește toată!

(Deschid ușa, jucăuși și veseli, UN JUCĂUȘ și UN VESEL. )

EU: (spre cei doi) Nu încă! (cei doi oftează și ies)(spre pisică) Ia vezi! Poate te bag în… pălărie!
PISICA: (înghite în sec) Miau!
MAD. KATY PERRY: Bag-o, bag-o! Lumea are nevoie de Parfumul Mad Potion.
EU: Ți-o dau, ca să-ți faci numărul! Dar pe urmă trebuie să mă ajuți.
MAD. KATY PERRY: A, dar…
EU: (apucând mâța de coadă): Gândește-te bine!
MAD. KATY PERRY: Bine! Dar mai întâi îmi fac numărul. (se duce să-și fac…ă…) A… (își ia aerul de vedetă) La sfârșit, vreau vanilie (orhidee), bujor și măr la vârf, vanilie (bourbon), iasomie și mosc, la mijloc și, pe urmă ambră, iar vanilie și iar mosc.
EU: (mă uit la pisică)…
PISICA: I s-au terminat. (se aruncă de bunăvoie în pălărie)
MAD. KATY PERRY: (își face numărul)…

(intră în scenă, din nou, UN JUCĂUȘ împreună cu UN VESEL)
UN VESEL: Se poate?
UN JUCĂUȘ: Poate că se poate.
PISICA: (intrând răvășită pe ușă, către EU) Ce caut eu în pălărie, nu știu!
EU:(ridic din umeri): Nu am scris eu scenariul.
PISICA: (frecându-se mai întâi de picioarele lui UN JUCĂUȘ, apoi de picioarele lui UN VESEL) Dacă îl scriai, eram ușa!
MAD.KATY PERRY: ( apare, ocolind ușa)… Fantastic! De câte ori fac asta, mă simt fantastic de veselă și jucăușă.
PISICA: Vorbește de nebună,…
EU: (către pisică) Că apare! (către nebună) Acum, că ți-ai făcut numărul, ajută-mă!
MAD.KATY PERRY: Dă-mi ce ți-am cerut! (EU îi dau ingredientele cerute). Închide ochii! (EU închid ochii; se aude un puf prelung) ) Ia ăsta! (scoate un flacon roz)
EU: (contrariată): Bine, dar poezia?!
MAD. KATE PERRY: Nu ține!
EU: Și parfumul ține?
MAD. KATY PERRY: Seduce repede!
EU: Păi, iubitul meu e poet. Mai bine ținea cu poezia!
MAD.KATY PERRY: Cu parfumul!
EU: Cu poezia!
MAD.KATY PERRY: Cu parfumul!
EU: Cu…
UN FANTASTIC: Fantastic!
UN JUCĂUȘ: Hei, unde-i joaca?
UN VESEL: Hei, unde-i veselia?
PISICA: Nebunelor, se termină piesa!
EU: Poftim? Piesa asta se termină când vreau eu! Piesa asta se termină…( mă simt atrasă în pălărie)…

image

MAD. KATY PERRY: Unde dispari?
EU: Nu știu… Dacă intru în pălărie, revin aici intrând pe ușă, nu?
PISICA: Nu.
UN JUCĂUȘ: Vrei să te joci?
UN VESEL: Vrei să te înveselești?
EU: Vreau, dar nu mă simt prea fantastic.
UN FANTASTIC: De ce crezi că sunt eu aici?
PISICA: Chiar așa, de ce sunt și ei aici? Nu le-am înțeles personajele.
MAD. KATY PERRY: Ei sunt ca mine.
PISICA: (își cam bagă coada) Nici pe tine nu te înțeleg.
MAD. KATY PERRY: (spre pisică) Eu nu știu ce ai azi!
EU: (spre Katy) Nici nu mă cunoști!
MAD. KATY PERRY: (spre EU) Vorbeam cu pisica! (descumpănită) Pfff, ce nebunie! Uite ce e, noi am vrut să te trimitem într-o cu totul altă lume.
UN VESEL: (pe un ton vesel)Eu voiam să fii mai veselă!
UN JUCĂUȘ: (pe un ton jucăuș) Mai jucăușă.
UN FANTASTIC: (tace)… (toată lumea se uită la el insistent, inclusiv EU)… Fantastic!(spre EU) Cine-a scris pe ușă reclama?
EU: Eu.
UN FANTASTIC: Și? Unde ești? Unde te volatilizezi? Unde-i prelungirea ta?
EU: (mă uit în pălărie):…
UN FANTASTIC: Care e povestea ta? Ce nevoie aveai de noi, dacă nu nevoia de poveste? Că nu ne-ai lăsat să intrăm în povestea ta, înțeleg. Eu, unul, înțeleg! Fiecare cu nebunia lui.
PISICA: (toarce)…
UN FANTASTIC: Uite ce e, am o provocare! Aruncă în pălărie ceva! Orice i-ar înmuia inima celui pe care l-ai ales ca să-l iubești.
EU: (detașat; s-ar căuta prin buzunare, dar n-are; caută prin minte)Labdanum, galbanum, opopanax, puțin agar, o violetă, frunze multe și, mai ales ploaie.
PISICA: Pune și iasomie! Mie îmi place iasomia. Pisicilor le place iasomia.
UN FANTASTIC: Îmi sună cunoscut.
EU: Ce vrei, eu sunt un biet amator…
UN FANTASTIC: (îi face cu ochiul)Ești ditamai societatea comercială.
EU: Le arunc în pălărie?
UN FANTASTIC: Da.
EU: Și de-o ieși, e numai al meu?
UN FANTASTIC: Nu fi naivă!
O PISICĂ: Un parfum e ca un secret. Orice ingredient (secret) ai arunca în el, tot ți-l află cineva!
EU: Să-i pun și nume?
O PISICĂ: (ca pentru sine) Ce scamatorie!
EU: Chiar așa o să-l numesc : PARFUM DE SCAMATOR.
MAD.KATY PERRY: Hai, lansează-l odată, ca să plecăm!
EU: Katy, da’ îmi lași mie sticluța asta roz, ca să-mi amintesc de voi!

image

EU: (încă singură în pat, dar măcar veselă, jucăușă, fantastică, c-o hârtie în mână) Hei, unde sunteți?… Hai, că vă simt parfumul, știu c-ați fost aici!

Pe coala albă de hârtie
Mă aștepta o nebunie.
Cică demult mă aștepta
Așa, întinsă-n coala mea.

Chiar amorțise(-n pana mea)
Și-atuncea eu nu am avut a face altceva
Decât să-i merg pe linia punctată
Și s-o mai fac să miște înc-o dată.

Și a mișcat, nu m-am zbătut eu în zadar,
‘N câteva rânduri i-au căzut cuvintele la zar,
Doar câteva au forfecat și-au decupat
Conturul lumii, parfumat și fermecat.

00181

Povestea a opta pentru SuperBlog2015 și
image

În visul meu

In dicţionar de mişcare on octombrie 21, 2015 at 6:09 PM

Tic-tac, tic-tac, tic-tac. E ceasul. Nu că e, că doar toată lumea știe că ceasul zice „tic-tac”. Deși nu toate ceasurile au aceeași vorbă. Dacă ești în pat și tocmai te-a trezit ticăitul ceasului, ridici o sprâceană, dezlipești o pleoapă și numai ce îl auzi: dormi-dormi, dormi-dormi, dormi-dormi. Dacă ai ajuns primul la întâlnire, ceasului i se schimbă timbrul: vino azi, vino azi, vino azi. Dacă e ceasul unei bănci (Banca Transilvania spre exemplu), limba de moment a ceasului e : star forte, star forte, star forte. Uite, închide ochii, rămâi pe frecvența lui, a ceasului, a cardului STAR forte și intră în joc. Dacă

— E ceasul!

Mda. E! Când spune cineva „e ceasul”, de fapt mai ai la dispoziție câteva minute bune. În visul meu! După cortina asta grena. Aici, în culise nu e niciun ceas, la drept vorbind. Aici știi că e ceasul când se ridică cortina, scârț-scârț, scârț-scârț, scârț-scârț, când te orbește primul reflector, când de la tine până la primul spectator e o cale lungă și rece, când trebuie să-ți potrivești răsuflarea cu cea a lor și pe care urmează s-o-mblânzești deschizând (gura) cu un cuvânt potrivit, în pasul potrivit. (Ai zice că sunt gândurile unui STAR. Dar nu sunt încă!)
image
Vedeți punctele? Odihniți-vă un pic în ele! Mie îmi place să înnoptez între începutul unui cuvânt şi ecoul lui în roua dimineţii.

Desigur, după „e ceasul”, există întotdeauna ceasul următor, când sufletul se lasă înlănțuit de alte și alte cuvinte.

În ceasul ăsta sunt cu spatele. Spre spectator și nu cum e firesc, spre decor.
image
Sunt acolo, pe scaun, ÎN VISUL MEU, chiar dacă încă nu vedeți nimic! (Bine, de văzut tot vedeți ceva: pe Irina, dar încă nu vă zic ce-i cu și cine e ea.) Trebuie să vă spun că eu țin cu toți dinții de visul meu. Cu toți dinții pe care îi mai am că, deh, Zâna Măseluță era zână când eram copil. Între timp, ea a devenit Vrăjitoarea (cea rea) Carie-Plombă.

Ce ți-e și cu dinții ăștia! Deși i-ai primit gratis când ai venit pe lume, deși crezi că ai plătit destul pentru ei, îndurând durerile ieșirii lor înspre cerul gurii, ei bine, nu! Nu e destul!

Ca actor, să ai toți dinții acasă înseamnă să ai replici! Să ai dicție. Să poți deschide gura în orice moment fără teama că lumina reflectorului va dezvălui spectatorilor lipsurile. Și cele din buzunar! Fiindcă, imaginează-ți o Ofelie (uite flori de rozmarin ca să-ți aduci aminte…), fără dinți. Chiar dacă se duce să se înece la un moment dat și nu mai contează acolo unde s-a dus dacă ai dinți sau nu…
Ei? Ți-ai imaginat-o?! Bine! Acuma las-o să se înece și treci peste moment. Eu sunt actriță. Dacă aș avea

— E ceasul!

image

Ce ceas, cum am ajuns aici, ce ape m-au adus știu! Irina e afară, eu sunt înăuntru. Tot nu mă vedeți, știu și asta, dar eu azi sunt ca durerea: doar mă simțiți! Când moale, când acut. Pe scaunul de pacient. N-am mai răbdat. Știi s-o scoți? Scoate-o! i-am zis. Firește că știe să o scoață, că doar de-aia e medic stomatolog.

— Ți-ai scos cardul?
— Mi-am! zic. Și-l scoț mândră. Apoi deschid gura cu ceva mai mult avânt: card de cumpărături, puncte STAR, rate fără dobândă. În fața ei pot să casc gura, fără alte judecăți. Deși, și ea e un spectator de-al meu.

A venit într-o seară să vadă un spectacol și-a văzut, nimic de zis! Dar a văzut și dantura mea. Defect profesional, să-i zicem. Nu vreau să-mi imaginez ce alte chestii văd — în afară de ce-ar trebui să vadă, venind la teatru — și alți spectatori, cu alte profesii, cu alte defecte, profesionale și ele. Spre exemplu, un angajat la Banca Transilvania (nu era în plan să-l scol din scaunul lui de bancher și să-l pun — în scris — pe scaunul de spectator, dar, cum altfel să vă mut gândul de la spectatorul ginecolog?)… Revenind… Vede stele? Vede! Aici trebuie să vă desenez, ca să înțelegeți trimiterea.

image
Ați înțeles schema? Nu vedeți legătura cu stelele încă? Atunci…

— E ceasul!

E ceasul pentru o PAUZĂ DE EFECT(în teatru e foarte importantă!):
00181

Programul STAR e un program de loialitate, atașat unui card de credit emis de Banca Transilvania. Cardul STAR forte e un card de cumpărături. Poți cumpăra de oriunde, orice, dar mai întâi verifici lista de parteneri STAR ai băncii.
image
Irina e unul dintre cei peste 7500 parteneri STAR (priviți cu atenție prima fotografie în care apare, dar nu vă mai uitați la ea, uitați-vă pe pervazul ferestrei).

Când mi-a atras prima dată atenția asupra problemelor mele cu dantura, atunci, după spectacol, eu i-am replicat scurt:

Dacă aș avea 5000 de euro… Să ai o dantură perfectă costă!
— Dacă ai cardul de credit STAR forte, ai! Uite beneficii:
image
1 punct Star=1 leu. Vrei dinți, îți iei dinți! De 5000 de euro. Dar ți-i iei în rate!

Hai că și ea a avut o replică bună, așa-i?!

Sunt multe altele de aflat și pe lumea asta, dar și despre programul STAR. Dacă îți arunci ochii în lume. Dacă te informezi. Dacă ai un vis, sigur că te poți uita pe cerul încărcat cu stele și să-ți muți visul când în Carul Mare, când în Carul Mic. Eu așa am procedat până s-o întâlnesc pe Irina. C-a fost ceasul bun, cel care ne-a reîntâlnit, numai Cerul știe. Fiindcă am uitat intenționat să vă spun că pe Irina o cunosc de peste 25 de ani.

00181

În încheiere, ceea ce aș vrea să mai spun e că nu știu a cui e vocea care mi-a tot zis „e ceasul”. Poate că e chiar a ceasului. Sau a cardului. Sau, poate că e vocea Timpului în care visele, oricare ar fi ele, ți se pot adeveri. Nu știu ce vise ai tu și ce ai face cu 5000 de euro, dar să am dinți de star(letă) e visul meu. Fiindcă dinții sunt importanți în profesia mea. Acum șed cuminte pe scaunul Irinei, ca o întâmplare într-un ceasornic ruginit, hodorogind. Pupilele tresaltă, de parcă ele sunt aripile vechiului faraon al facerii, putrezind acum într-o piramidă a tăcerii forând şi duhnind mecanic. Doar în vârful degetelor de la picioare îmi mai găsesc încă instinctul ancestral de a da un şut pământului, trimițându-l într-un şanţ galactic, oarecare. Discret, vocea Timpului adună când vocalele durerii, când consoanele ei și le transformă-n mii și mii de stele:

— E ceasul să fii STAR! Poți să te simți ca un STAR in fiecare zi. Avem deschis nelimitat la îndeplinirea tuturor dorințelor!

Suport durerea bine. Mai văd și stele verzi, recunosc! Dar când urmează să apari în lumina reflectoarelor mai sclipitor, cu dinți sclipitori, nu-ți mai pasă!

00181

Povestea a șaptea pentru SuperBlog2015 și image

Notă: Pe Irina chiar o cunosc! Am fost colege de liceu. Iar pozele în care apare sunt făcute ieri, 20 octombrie, în exclusivitate, tocmai pentru scrierea acestui articol.

Bâz

In dicţionar de mişcare on octombrie 19, 2015 at 8:55 PM

Mă impiedic de tot. De lucruri, de oameni! De fumul de țigară nu mă leg, că fumez. Fumez de sting! Mă împrăștii pe dalele de piatră gri, o privire verde mă ajută să mă ridic. Îi mulțumesc și alerg mai departe, până să intru. Intru în clădire, cât pe ce să vărs. Cafeaua, pe insul din stânga. Insul apasă pe butonul șapte. Întotdeauna mi-a plăcut cifra șapte. Cobor din lift la trei — am avut degetul mai iute — și-mi caut cheia. Vărs până la urmă cafeaua, pe hol! Un neon chior. Ieri vedea(m). Bâzâie. Sclipocește. Mă enervează neoanele. Mă enervează pierderile. Gata, până aici! Apăs pe buton. Întuneric! Prefer bezna. Găsesc cheia, deschid biroul, închid aerul condiționat, deschid fereastra. Câtă risipă! Câtă energie!

Îmi plac plantele verzi. Golesc sticla de plastic în ghiveci. Pe culoar, neonul bâzâie. Din nou. Imprimanta bâzâie și ea. Încep să bâzâi și eu. Câteodată bâzâi de sting! Dar acum întrerup. Deconectez. Înăbuș! Dacă tot m-am ridicat, mă duc să umplu sticla. Câteodată mi se umple paharul! Că mi se și varsă, am zis.

Azi am întârziat. Nu m-a detectat nimeni. Sunt nedetectabilă. Ah! Am umplut prea mult? Țevile se vaită, or fi înfundate. Neonul bâzâie din nou. Pereți subțiri. Aș bâzâi din nou, dar nu vreau să dau pe-afară, să risipesc. Apăs pe buton. Sting. În difuzoare. Măcar ceva să fie de calitate!

Un coleg de hol aprinde iar neonul. Îi propun o pauză de neon și acceptă. E cam surd de-o ureche, dar măcar le potrivește. L-am poreclit „liniște de termopan”. Nu și când deschide uși. Scârțăie! Nu el, ușa!

Pe mine mă interesează pierderile. Nu cele de auz. Pierderile de căldură, energia risipită în van. Curent? Asta-mi lipsea! Aș putea să astup găurile. Dar nu scrie în fișa postului.
Bâz, bâz… Sună telefonul. Polistiren, am notat!… Când eram mică mă jucam cu polistirenul. Odată am nins prin casă.

Bâz, bâz. Nu, nu vibrez eu! E tot telefonul. Imprimanta?! Desigur că am scos-o din priză!

Bâz, bâz, bâz… și e-mail-ul bâzâie. Citesc. Ba nu citesc încă, mă uit la desen mai întâi.
image

„Aparatele consumatoare de energie pot fi înlocuite cu unele eficiente, precum centrala în condensație (față de cea clasică), becuri cu LED (față de cele incandescente), aparat aer condiționat de tip inverter sau VRV (față de cel clasic). Deci, echipamentele menționate mai sus, care deservesc clădirea din punct de vedere energetic, pot crește eficiența clădirii prin reducerea consumului. Însă eficientizarea clădirii se poate realiza și prin creșterea performanței energetice a anvelopei (izolare termică și schimbare tâmplărie). Ambele variante de eficientizare conduc la scăderea consumului de energie pe ansamblul clădirii.”

Le-am scris celor de la Enermed Impex SRL(www.avizez.ro). De acasă. De-asta am și întârziat la birou, că le-am cerut un audit energetic. Să iau măsuri scrie în fișa postului! Să primesc răspuns, de la ei, prompt, scrie în fișa lor.

Chem liftul și liftul vine gol. Mi-e milă de lift. Circulă degeaba. Dacă aș fi in locul lui, aș refuza să circul degeaba. Aș aștepta să mă umplu. Dar eu nu sunt lift!

Și la cafenea neoane. Bâzâie mai tare ca oamenii. Mai tare ca mașinile de cafea. Mai tare ca cafeaua! Mai tare ca gândurile mele de prânz, la naiba cu neoanele! Mă lipesc de perete — Ce rece e! Or fi auzit de termografie? — mă prefac că mă mănâncă spatele și mă ating discret. De butonul de „off”. Of, cine-a stins lumina? Oamenii devin negri. Se întreabă, se presupune, se manifestă. Eu îmi beau cafeaua liniștită. Abia acum înțeleg desenul cu săgețile. Prin modernizarea și/sau reabilitarea unei clădiri, aceasta trece într-o clasă energetică superioară, cu consumuri mai mici de energie.

M-am scos din priză. M-am decablat. Mai sorb o gură de cafea. Mă uit la ei. Amar! Am uitat să pun zahăr. Măcar de s-ar trezi! Prea mult consum, prea multă energie!

00181
image

Povestea a șasea pentru SuperBlog2015.

Rece-n zi e

In dicţionar de mişcare on octombrie 19, 2015 at 4:59 PM

Nu îmi amintesc cum s-a hotărât, dar era într-o vineri 13 și era rece. Ne-au adunat pe toți, ne-au dat și albe, și negre, și ni s-a zis purtați-le. Nu erau bile, nu era o rugăminte. Erau tricouri și o nouă lege, în locul acela unde alesesem să conviețuim. Am gândit aproape imediat (încă mai aveam voie să gândim): un tricou (alb) pentru zile albe, unul (negru) pentru zile negre. Și-am zâmbit.

Mie nu mi-au plăcut niciodată. Nu zilele și nici nopțile! Nu mi-au plăcut niciodată tricourile!

În acel loc unde îmi duceam existența eu, împreună cu alți câțiva muritori, nu vorbeam între noi cu lunile. Nici nu ne priveam în ochi. Nu aveam voie! Dar aveam voie o mulțime de alte lucruri. Să purtăm orice (chiar și sâmbetele!) — dar tocmai ce se abolise acest concept, odată cu noua lege a tricourilor — și să jucăm X Și 0(zero), spre exemplu. Ics nu putea fi oricine, trebuia să ai calități. Dar Zero, ei bine, zero puteau fi absolut toți.

Am ajuns destul de târziu în încăperea mea, cu brațele pline și năpădită de gânduri. Gândurile unui zero. Am despăturit tricourile și le-am întins pe jos, alb-negru-alb etc.

Când vezi atâta alb-negru în fața ochilor, îți dorești dintr-o dată să devii un Ics. Ca Ics, poți comunica. În orice limbă, dar nu cu limba! Pentru o bună comunicare, fără actul clasic de-a vorbi, încă mai existau destule resurse umane, slavă cerului! Ca să devii un Ics, nu trebuia decât să născocești încă o trăznaie în direcția comunicării nonverbale. Și, neapărat, un altfel de fond.

Am rămas o vreme cu ochii pierduți în alb-negrul pe care chiar eu mi-l întinsesem ca o cursă. Nu-mi venea nicio idee. Și-atunci trecu pisica neagră. Prin fața mea, cu coada pe sus, plictisită și care se tolăni pe un tricou alb.

Porți ghinion! era cât pe ce să îi strig — cu animalul de companie puteai vorbi liniștit, aveai voie! —, dar chiar înainte să devin verde (fosforescent) la față, am realizat că trecusem de o poartă foarte importantă către ascensiunea-mi. Am desenat iute două porți, am duplicat pisica și le-am pus pe amândouă străjeri pe stâlpii porților. Pe tricou, după ce am scuturat părul și am izgonit mâța!

image

Purtându-l, deveneam o fată care poartă ghinion, scăpând de insistențele unora (că, dacă nu ne vorbeam, comunicam între noi ca orbii, pipăindu-ne). Să scap măcar încă o dată pe lună! Că încă o dată pe lună, câteodată și-o săptămână, fata…
image

Na, că mi-a venit! Încă un tricou cu mesaj.

A urmat încă unul transparent. Pentru nopți. Am scris pe el cu plată. Puteam s-o țin așa, într-o doară, până mâine, dar m-am oprit, că și mâine e o zi. În plus,
deveneam prea opulentă? Deveneam!
image
(Unele chestii trebuie să rămână așa, negru pe alb.) Hai, Almanahă, car’ te! M-am dus la culcare. M-am culcat pe o ureche! N-aveau ei tricouri câte mesaje puteam!

Când m-am deșteptat, m-am trezit într-o cu totul altă ipostază. Devenisem Ics peste noapte. Cum America nu doarme când dorm eu, iaca că eram toată numa’ un brand (nu mușchiu’ românesc!): Tshirts, tricouri cu personalitate.

Unde mai pui că acum aveam chef de făcut afaceri și de la brâu în jos! Am amânat nevoia, fiindcă cel mai important eveniment din viața mea era că, în sfârșit, îmi plăceau tricourile.

Sigur că, nu toate transformările peste noapte au sorți de izbândă! Sigur că, nu pisica neagră îți calcă pragul în fiecare zi și-ți servește la pat ideea. Chiar dacă mie, ție nu!
Sigur că, nu orice ghinion e norocul tău chior! Sigur că, e important ce tricou porți, ca să-ți spun cine ești! Sigur că, ideea trebuie să meargă mai departe (must go on), precum show-ul. Poți personaliza orice, până la urmă: ace, brice și… le poți dărui sau îți poți promova propria afacere. Prin mine (nu de tanc)!

Am optimizat grafica, apa trece prin țesătură, dar imprimeurile rămân tot acolo, ca pietrele.

Uite, unul dintre Icși are o firmă serioasă de fabricat chiloți. Chiloți cu gust! Vrea tricouri funny pentru angajații zero. Vă țin la curent cu ce oi… mai face, mai drege, mai treacă-meargă.

Oricum, și ceilalți Icși, ceva mai sobri, au înțeles potențialul: tricouri ieftine, tricouri haioase pentru firme (prea) serioase.

Gata, ies afară! E cald, e soare, dar cam rece-n zi e, totuși, pentru a sta doar în chiloți tricou. Îmi iau un sacOU.

Tu porți ghinion șmecherie(tric) de-asta cu OU?
00181

Povestea a cincea pentru Superblog 2015. O poveste cu întârziere, cu minus 30 de puncte din start, că am depășit termenul limită cu trei zile. Dar uneori nu contează punctele, contează liniile!

MULȚUMESC Abisurilor(se știu ele care) care, ca partener SuperBlog, m-a(u) împins( nu în gol) de la spate să rămân în concurs.

Aneantizare

In Cartea în care se tace on octombrie 17, 2015 at 2:57 PM

Simți pulsul?
Urcă, coboară,
aici gâfâi,
ai alergat destul?
Privirea,
unde ți-e privirea?
Pe ce frunză ți s-a așezat azi ca roua?
Buzelor,
unde vă e iubirea,
în ce matematici, în ce șoapte?
Un strop de ploaie sfârâie,
oare iubește asfaltul încins pe care tocmai cade?
Care e sunetul care te ține treaz?
Cu ce începe visul tău,
mai știi, urecheo?
Cu liniștea câmpului?
Cu răsăritul soarelui
sau cu apusul?
Ah, avionul ăsta care tocmai trece,
mi-a furat o lacrimă!
Mi-a furat-o sau am alungat-o eu?
A câta oră din mine?

Nu am nevoie de tine cât trăiesc,
am nevoie de tine când încep să mor!

Ceară tradițională (intelectuală)

In dicţionar de mişcare on octombrie 14, 2015 at 4:37 PM

Și-a cumpărat ceară,
în toate culorile pe care le-a găsit,
a topit-o, în toate oalele pe care le avea și,
turnând-o în toate formele de prăjituri
(flori, fluturi etc), pe care le-a împrumutat,
a întins-o
peste fire.

La prea fierbinte,
nu a țipat,
nu a icnit,
doar și-a mușcat buzele.
De când se știa,
își modela orice durere în taină — figurile ei
erau mai ceva ca acelea
expuse la Muzeul de Ceară —,
sentiment cu sentiment,
grimasă cu grimasă,
ochi cu ochi,
buză cu buză,
și, ca să nu mai simtă acele
își imagina că e când femeia lui Courbet (cu papagal),
când Andromeda.

La fierbinte, clipele i se întorceau în bucurie.
Apoi, aștepta.
Ce pictori mincinoși!, își zicea,
nici fir de păr pe pânzele lor
de-a lungul timpurilor
(decât de la pensule și, desigur,
mai lăsau și câte un triunghi de descoperit,
așa, de ochii lumii).
Ei au inventat, în uleiuri, pielea fină
și i-au ademenit și pe alții să vadă,
să o ceară,
să o scrie,
să o cânte.

Asta gândea cât aștepta,
cât să se usuce,
apoi trăgea.
Câteodată mai și leșina
(nu o ardea — ceara! — intelectual tot timpul),
dar acum rupea bilete
(la intrare)
pentru prieteni,
pentru prietene
(niciodată pentru necunoscuți!) — era păcat
să se piardă fețele-i fețe.

Ah, ce mă fac, ce mă fac?
Mi-am uitat lama!
, glas de miere.
Ah, ce mă fac, ce mă fac?
Mi-am uitat forfecuța!
, glas de miere.
Ah, ce mă fac, ce mă fac?
Mi-am uitat penseta!
, glas de miere.

Așa apăreau fetele, în pragu-i,
una câte una,
cu ochii pe proviziile ei de ceară
(creativă)
și se așezau,
nu la smuls,
nu la tăiat,
la epilat în grup
(cu ceară de epilat tradițională refolosibilă),
ca pentru o Șezătoare cu
să vezi ce mi s-a întâmplat, fată!
și-aici povesteau, fiecare,
adunând floare cu floare,
fluture cu fluture,
înroșindu-se treptat,
câte o întâmplare hazlie ori ciudată
cu momente în care
ba le-nmugurise părul și-l uitaseră acolo,
din alte vremuri,
când uleiul pentru încetinirea creșterii nici vis nu era,
ba că pe neașteptate,
unice la vorbă,
firul le-a căzut din ceruri
drept în labirinturi nebănuite.

Când băieții apăreau
(la spartul șezătoarei),
la întăritul de ceară,
la deja expusul pe pereți al formelor
(florile, fluturii de ceară),
ca într-o galerie,
fetele stingeau lumina și
se simțeau alunecoase
(de la uleiul de după),
fine
la mâna lor,
la mângâierile lor,
la limba lor,
la gura lor,
când cuvântul
păr devenea prohibit
(că se așeza mai bine sub alte mâini, pe alte
picioare, pe la subțiori, pe sub alte… cuvinte,
în alte scrieri).

00181
image

Fără de Total Pro Beauty nu aș fi scris aceste rânduri.

image
Fără de pătratele astea de ceară nu aș fi căutat forma.
00181
Fără de comentariile voastre nu am putea dezlănțui o Șezătoare. Putem?

Povestea a patra pentru SuperBlog2015

Ștampila gândului

In dicţionar de mişcare on octombrie 12, 2015 at 6:10 PM

image
Din când în când închid
în poezie gândul (prețios),
ca o pasăre în colivie:
Ești favorita mea!
Ești cea mai bună lume posibilă…
,
așa o hrănesc,
n-o tratez ca pe-o spaimă scurtă.

Ea își scutură recunoscătoare penele:
Colop, colop, colop
(gândul trece printr-un proces de personalizare)
ce bine că nu m-ai irosit
acolo unde ai plâns,
acolo unde ți-ai murit!

Ca să nu le uit,
le numerotez: pasărea unu, pasărea doi.
Ce ritm nebun!
Mi-ar folosi și o datieră pentru fiecare gând
(gândesc),
aș adăuga și locul unde îl prind și
ce exemplar e.

Acum am destule colivii,
zgomotul păsărilor s-a amplificat,
spațiul s-a aglomerat,
dar mai e loc.
Trebuie doar să-mi înfrâng orchestra,
nu vreau să mi se umple paharul!
,
am stabilit
la un moment dat
și de-atunci
ele îmi tot ouă doar vorbe fierte,
dar moi.

Mai demult, credeam că e atât de singur cuvântul,
încât îl însoțeam prin cutele cearceafului,
în adâncimea dorinței.
Dar acum,
ca o secretară a simțului,
tot ce trebuie eu să fac e
să stau pe un scaun
(nu-mi ridic fusta mai sus de genunchi),
cu Ștampila Gândului în mână,
ca să nu mă înșele numărul de cuvinte
dintre adâncul inimii mele și
gândul de iubire hoinar
al unui alt trecător.
00181
image

Fără de Colop, nu aș fi scris aceste rânduri.
00181

Povestea a treia pentru SuperBlog2015.