hors d’oeuvres

„Prinţesa, uitată în turn, priveşte spre fereastra desenată în zid,  în cretă albastră.

E scursă, de lacrimi deformată, în mii de dâre împrăştiată.

E singurul lucru ce-l mai poate privi în culoare, în rest totu-i gri, acru, ca întreg palatul.

Dar…(gând) avea zăpada, ce se topea când pe peploape-i cădea şi-o ningea, 

avea ploaia, ce-i picura în ochii căprui şi-o uda.

Avea nori, avea munţi, avea cer, ce-o făceau să păşească uşor printre stele, desenate şi ele.

Dincolo de zid oricum nu mai avea nimic demult.

Doar un ţipăt surd de chitară,  scârţâit de-un arcuş de vioară, purtate împreună de vânt, trec de fereastra de zid…

Dar… (acţiune)nu-şi mai doreşte nimic. Are cretă!

Şi-şi va desena o uşă cu ea…o uşă.” (Creta_ iarnă, 2002)

Poezia e molipsitoare. Se ia!  Ca şi reţetele culinare. Azi, hors d’oeuvres! Pentru revederi, zice Margot, pentru revederi zic şi eu!

La traducere, gugăl înainte în marş mă ia peste picior şi mă trimite, când separ hors de d’oeuvres, afară…funcţionează afară!

Drept pentru care, pOStarea asta o voi servi drept aperitiv.

Precizare:

Într-un sens eu sunt inversul, într-altul sunt reversul.  Un fel de almanahe la oală( of, oare chiar asta am vrut să zic?).

Astăzi doar (despre)duhuri şi uşoare umbre:

1.Proiecte matrimoniale nu nutresc(oala e doar un element de recuzită), îmi trăiesc încă jumătatea pe care o am dobândită prin himen de mamă perforat cu succes de organ  exteriorizat de tată, că pe cealaltă n-am găsit-o.

N-am căutat-o, ce-i drept!

2.Când eram mică credeam că m-am născut dintr-un sărut şi că în momentul sărutului oamenii îşi vâră broaşte-n burtă. Apoi, că ele se umflă, pofticioasele, şi când se satură de stat în burtă se transformă în prinţesă sau prinţ. Lesne de înţeles că poveştile mi-au fost realitate şi că încă îmi mai sunt, nu e de mirare.  Mai ales cele despre marile iubiri…hehe!

3.De fapt, de îndată ce mă abordez şi poetic, perspectiva se modifică substanţial, nu mă mai trag din om cu om deloc şi devin pe loc sirenă ori ursoaică, obiceiuri contrare unei fiinţe ce se pregătea cândva  să devină lotofagă.

Dar…

4. Devin întreg doar aşa, când mă comport ca un aed nesuferit.

-Ursoaico, mai ai vreun fluture?

-Mai am unu’, da’ fin! Pfff…

 -Nu(-l) fluturi?

Ba îl flutur! Flutur fluturele. Mi-l mut din stomac şi-l ascund azi în boabe de piper.

5. Azi mut (şi)locul percepţiei…azimut!Azi mut! …Azi-ca zi! Azi, cazi! La semnalul următor va fi ora douăzecişicinci!

Dialogul, precum şi joaca de-a azi  îşi are punctul culminant în natura-mi sălbatică şi săritoare peste timp şi ax , plus că-s femeie! Femeie cu gâtul curbat, ca de lebădă. Din pricina aşteptărilor se prea  poate. În cinstea punctului o libaţie. Şi a timpului meu, pe care-l frec, fierb, strecor, vântur cum vreau eu.

6.Tot azi, mă prepar…mă pregătesc cum pot  mai bine întru degradare (spre rece) şi pentru Luna Mare:  ieri caviar roşu servit à la Margot, azi răbdări, pe care nici măcar nu le mai prăjesc.  Cu toate astea sunt  perfect orientată  în timp. Pe aripile (cu)vântului sub clar mai mult decât de obicei.

-Depinde de tine…ceea ce e fix va precumpăni asupra a ceea ce e mişcător, zice Firimituri.

Firimituri e  unul dintre acele personaje pe care nu le chem,  deşi-mi răspunde în afara timpului de expunere.  El aleargă, aleargă, pe urmă se răstoarnă, apoi stă. Deţine arta răsturnării. Eu îl vreau animal definitiv, animal şi este, dar tot eu sunt Circ(e vrăjitoarea), iar el nu e por(c) încă, deoarece  o are pe moly, plantă antidot. Mmm…oly, deh! Latura umană îi rămâne însă în  aceeaşi cameră, ca şi-a mea,  atinsă din înainte în după, conform jocului copilăriei „înainte, înainte, stop!”,  (ş)lagărul meditaţiei.

Doi de-alde înainte, sper că aţi observat!

7. (cifra fericirii, m-aş opri…) El, Firimituri adică, întemeiază pe întâmplare. Tot aşa  tre’ să fi ajuns şi-n povestea mea.  Lumea din care vine e explicit magică, dar nu ca în cea a zânei La Fee,  o lume însă, în care el ar putea fi călăuză profesionistă. O are în vene!

Dar, gata! Reprezentându-l într-un mod superficial şi grăbit n-o  să las loc întâmplării.

Desigur că puteam invoca Muza, una din fiicele Memoriei, vrăjmaşa timpului. Timpul…care nu e altceva decât (pe)trecerea sacadată a accidentelor.  „Gignoske d’hoios rhysmos anthropous echei!”(Cunoaşte cărui ritm i se supun oamenii!)

„Noi însă, n-auzim decât un zgomot şi  nimica nu ştim!”

[va urma…desigur! povestea nu e lăsată în coadă de peşte, ci în (în)DOoi(aLă) de lebădă]

Întru sporire sau domolire a sensului s-au avântat în bucătăria cuvintelor şi psi©, carmen pricop, tineriu, simonaR, vanessa, anacondele, altcersenin, cristina, carmen, căţărătoarea, vero, zhao, cuvânticel, ada pavel, cammely.

Bon appétit!