Vineri, în ţara lui Ţur…
Frate-său, tot Ţur,
c-o ţâră mai mic,
nu încăpuse pe tron,
căci lungimea conta,
dar mustea, în secret,
căderi şi reforme, ţurloi.
În amândoi, se-oglindea omenirea,
privelişti în alb, cu ochi de opal,
dar hărţi diferite în rost.
Cum Marele Ţur nu ştia
ce Ţur mic în plan avea,
stătea liniştit şi trona.
Acoperişul gemea :
-Ia, uite-l pe Ţur,
ce mândru străluce-n azur!
Ţur mare sclipea,
puternic în soare
şi nu se topea.
Ţur mic, de ciudă-n picături ţurţura,
râvnind şi mai mult partea sa,
dar încă nu se putea mişca,
şi-aştepta,
lovitură de stat,
devenind tot mai mic.
În ăst timp, oraşul de sub,
în straie cernite devenea
ţambricos şi ca prins în şurub.
La prânz, oamenii mici
nu mai dormeau cu poveşti,
şi nici cu păpuşi.
Ştiau că-s de plastic
şi-atunci le ţuşteau
şi goale, în albul zăpezii,
când, cu bunici, la plimbare, ieşeau
le-nmormântau, pe urmă ţipau.
Opalescenţi, oamenii mijlocii,
nu-şi mai cătau în ape.
Doar în ţinghelţuri căldură găseau
şi sculptau în zăpezi
şi în sine, forme bizare
de rău, ce-ntâlneau
flori albe de bine,
ţirmonie cu fluturi alb-negru.
Cuvintele-n boală
pe rând se surpau,
în oamenii mari,
ce le ţurghiuleau.
Prin gurile celor mijlocii şi mici
Doar frig, şi litere-n cozi de câine,
Covrig.
Înapoi, pe-acoperişul lumii de nea
Ţur mic îi privea,
dar nu-nţelegea,
de la-nălţimea lui de ţarţam
ce-nseamnă Ţur mare să fii
şi nici ţvicăr n-avea,
nici ştiinţă că ţintire îl păştea.
Cuprins de îngheţuri,
Şi ace, un stol,
la distanţă de frate-său
doar de un ţol,
îşi dorea a lumii strigare
în cor:
-Ţur, Ţur! Ţur, Ţur!
Biet paiet pe a nopţii lumină
licărea pierzându-se-n bolta senină
şi înc-un oftat îi scăpă, :
-Ce ţânc sunt! Apoi trist, aţipi,
şi-ncepu a visa cleştar şi palate,
dar pe dos lumea lui, cu turnuri în jos,
Şi-nţelese acolo, purtat în mister,
că ceea ce credea a fi cer
era tot o lume, mai mare ca el.
-Ce minune!
Vreau pe dată acolo s-ajung!
Şi-o lacrimă, a lui Ţur mic topire,
căzu.
Pe drum, din lumea de jos ţilăire
Şi-narmări cu lopeţi, îl trezi,
şi-nţelese…
-Ţur, frate, păzeaaaa!
Dar nu mai putea să şteargă greşeală,
nici gând.
Şi astfel, pe dată
iubirea-i se scurse-n pământ,
odată cu frate-său, ţăndări.
Şi-atunci ăst poem-fantezie
urcă şi se duse-n pustii,
şi-n treacăt, mai prinse,
(exerciţiu-n privire)
ciori, negre crengi,
noduri şi vene spre cer,
alt ţefrang, ca de vis.
Alma Nahe(r) 
ce imaginaţie poţi să ai! şi cum te mai iubesc cuvintele! 😀
ei, m-au ajutat ţurţurii de pe-acoperiş, pe care i-am „omorât” tot eu, că altminteri Primăria dă amenzi, şi vinovată, mi-am zis că măcar un poem să le-ncropesc. 🙂
n-ai mai viscolit, ci ai turtuit.
da, acum a stat! 🙂 😛
M-ai țurțuit și pe mine de tot !
ţurţuruş, ţuruc, ţuroi…îmi iau cuvintele-napoi! 🙂
„Şi-nţelese acolo, purtat în mister,
că ceea ce credea a fi cer
era tot o lume, mai mare ca el.„
Mă jenez să scriu aici două vorbe, de dragul vorbelor.
Ce simt eu dincolo de cuvintele tale ? o lume, ca și lumea pe care o compun păpușile – oameni, cu toate ale lor.
O lume cu toate imperfecțiunile ei-înălțare, decadență, orgolii, o lume-„pe dos lumea lui, cu turnuri în jos”..
Te-aș tot citi!!
Seară frumoasă!
atunci o să tot scriu, Gina! 🙂
seară călduroasă şi odihnitoare!
PS: astăzi, ieşind în oraş mi-a atras atenţia o întâmplare; m-am întâlnit cu o doamnă, bunică şi cu cele două nepoţele ale sale şi cea mare avea în mână o păpuşă dezbrăcată, pe care o tot arunca în nămeţii de zăpadă;
bunică-sa o certa şi ea se prostea ţipând…am încercat să găsesc logica faptei; n-am găsit-o nici chip; apoi am uitat…când am dat ţurţurii jos, mi-am amintit întâmplarea, şi-am redat-o-n poem, doar-doar şi-o găsi răspuns; oricum, eu când eram de vârsta ei îmi înfofoleam păpuşile, credeam că îngheaţă; pare-se că în obligaţiile copiilor de azi nu mai intră asta…
mai multe limbi înseamnă mai multe concepţii asupra lumii…
Isa, aşa o fi…eu nu sunt curioasă unde-ar duce pe cunoscătorii ei limba ţurţurilor. 🙂
Se schimbă cumva viziunea asupra țurțurilor. Și a oamenilor de plastic …
mai înnoim formele, Ano, depăşim modelul anterior, actualizăm gândiri, deschidem orizonturi,
sugerând..cu târâita, o târică, conform proverbului „câte-o ţâră, că-i de bâră”. 🙂
curajoasa intre-prindere:)
între-prindere şi-ntre cădere aceleaşi sclipiri în plutire… 🙂
şi dacă nu-i dădeam eu jos se spărgeau cumva ei în capul altcuiva…
deci acesta ar fi motivul pentru care ceea ce se află sus este dat jos.
ce sclipitoare întrebare cu punct, o retorică altfel cum s-ar zice…
o să zic DA, jucând la ambele capete ..si pentru sclipiri şi pentru spargeri…împrăştieri…
O imagine superba, de-am salivat. Bine, asta si poate din picina excitantului „tz”.
haha…nu voiam să sugerez nicio scurgere, mai degrabă ascuţirea, constrângerea…:)
De spus la gura sobei – saga lui Ţurmarinen, chip cioplit în zăpadă..
Merge şi-n apropierea ochiului de aragazăn, am verificatăn!
bine, atunci merge şi spusă între patru ochiuri..