Cu(r)vinte reloaded sau se întoarce almanahe, nevoalat.

Penelul meu nu e încă înmuiat în culoarea care trebuie; adică pot desena acum un câmp plin cu varză, dar dacă n-am dramatismul lui Van Gogh nu rămân decât pierdere, în timp… ce…Gata, ştiu! Ştiu să desenez o cireaşă. Pe torturi(cu accentul acolo unde cade, liber, fără constrângeri)!
Însă atât cât îmi permite politeţea imaginaţieia(pfff…), almanaheizările mele vis-à-vis de litere şi ceea ce se aşază între ele(aici nu încape praful, dar încap altele, mai puţin cunoscute sau în orice caz, fără notorietate; un fel de cremă, în context) vor străbate iar deşertul alb. A avut iar psi grijă de asta, deşi ne-a căptuşit cu o duzină, de m-am gândit toată săptămâna despre ce mama naibii să scriu, căci unele cuvinte se pot împrieteni, da’ unele nici chip; altminteri, lipsită de vreo provocare, undeva pe la poalele ăstui almanahe e şi-un păianjen, pe post de eu-activ, pentru zilele şi nopţile când îmi folosesc numele şi prenumele din buletin şi mă comport ca atare…da’nu aţin drumu’ oamenilor cum o face săgeata-n calea lui, să fim clari!)

Sunt pe margine.
Pe cea a drumului, că prăpăstiile le-am trecut deja pe curat, dar nu stau acolo, aşteptând trăsura drezina marţea de apoi videoclipul filmul…oricum, ceva scurt şi potrivit.
Merg. Merg. Merg. Merg. Merg. Merg. Merg. Merg. Merg Spaţiu Punct
Mi se umflă picioarele şi ochii, dar nu mă opresc din drum.
Unde mergi? (nicio legătură cu un’te duci tu mielule!)
Niciunde.
Nici unde, măcar. Mă car? Mă car! Car…Ar…e bătută!
Trec mulţi ia-mă, nene, vorbele şi verbele sunt ale lor, dar nu mă urc pe ei, nici măcar ocazional; îmi place mersul pe jos. Aer respirabil.
Am avantajul că mă pot opri când vreau în şanţul de pe lângă drum, fără să ajung acolo accidental şi acolo mai notez câte ceva pentru almanahe(pe care-l înroşesc trimiţându-vă în trecut, ca să mă prind şi-n joaca lui Tiberiu de-a-(n)trecutele cu apele lor, lăsate-n urmă, deşi, dacă stau să admit, ele trec linia de finiş înaintea mea şi eu-prezent(!) tot pe poziţii secundare sfârşeştesc aci- mi-a luat foc filtrul ţigării, o premieră pentru mine; m-am oprit contemplativ, nu fiindcă m-a ars!
Rezist! Totul se derulează conform marelui plan în plinătatea căruia mă aflu. Nu vreau să sune a acceptare pasivă…e activă, atât cât poate o acceptare să fie…
Mă şi rătăcesc, nimic anormal, sper.

Când mă rătăcesc stau locului, aştept cuminte, ca să fiu găsită…Dar strigătele îmi garantează şi una bucăţică umilinţă, pe lângă salvare.
Dacă tac îmi salvez reputaţia şi pot să mă prefac surprinsă de toată agitaţia creată, nu?
Ca propoziţie, totul e greşit de la bunrău inceput…totul sau tonul? în fine…Involuntar, mă criptez, vrând-nevrând, cum s-ar zice, dacă duzina n-ar obliga. Nobleţea, şi ea…

Revin la ars, mă sâcâie un pic locul, dar nu de-asta, nu sunt deloc o tragediană convinsă (precum par), şi deşi marile tragedii greceşti au farmecul lor, nu mă prind în adevărul lor pe de-a-ntreagantregul. De fapt, nu mă prind deloc!
Şi aici se cere musai să intervin cu o poveste, „tragedia” Sophiei Western. Ah, Fielding, Fielding!
Îl (de)scrie pe hangiu( coborând-o, în braţe de pe cal, pe Sophia )un neîndemânatic, un slab, un incapabil — ei, bine, (să fim puternici!) în nicio tragedie nu s-ar fi prăbuşit sub greutatea ei. Da’ hangiu’lu’ F., DA!(abuz de apostrof, ce să fac, na…)
Greutatea corpului femeii e lipsită de orice semnificaţie? Nu prea cred! Eroinele, ştim, îs deasupra legilor gravitaţiei, nu? Sunt plutitoare. În niciun caz, nu deasupra hangiului, lat, nu de spate, ci pe spate.
Dar de căzut a căzut, cu capul în jos. Sophia! Capul în jos, picioarele în sus. Nu întotdeauna, dar pentru simetrie, aşa o s-o las şi eu, şi deci şi o dezvăluire a celor veşnice dedesubturi ; şi cum acolo unde-i o tragedie merg şi hohoteli grosolane, aşa şi la Sophia, biata de ea; când au ridicat-o de pe jos, era roşie(de la pudoare, nu legumă), probabil şi vânătă.
Şi, fără îndoială, această inocentă străfulgerare prin capul lui F. dar şi prin fundul…posteriorul Sophiei, a cutremurat puţin Muza Tragediei…Versatil? NU. Versat!
Habar n-am cum de-am ajuns aici, în acest punct. Sunt pe-un drum, asta ştiu. Nicio grabă, fiindcă…

Ca nişte puncte de șampanie punctele-mi de suspensie, gândurile-mi, închise sfere zumzăitoare cu mâini; două; în una ţin o puşcă fumegândă, în cealaltă momeala pentru albine cu cap, cu coadă, cu dop…a nu se agita înainte de deschidere prea mult, deşi farmecul bulelor ăsta ar cam fi, dar întotdeauna m-am temut de ţinta dopului, incontro-labilă.

Şi, ajunsă aici, save draft salvez…
Salvez şi scene din viaţa lui Shakespeare, care stătea drept barieră între vânt şi tocul geamului, şi aici e musai să spun că mâna criminală e cea a mamei mele care-mi ucide cărţile punându-le la trebi gospodăreşti.
Degeaba îi tot zic să nu le mai obosească astfel, ea zice scurt şi răspicat, chiar dacă nu acum pe loc:
Ce-i spiritual, nu e palpabil!, şi de fiecare dată îmi vine să i-o întorc, dar o las în pace datorită bucăţii ăleia de inimă alocate special mamei din noi, de pe lângă, nealterabilă.
La o adică eu prefer să nu ating, dar să simt, decât să ating şi să nu simt nimic…Dar zi-i ei asta!!!
Uitându-mă acu la biata carte, îngălbenită de vreme şi vremi, îmi dau seama că până şi ploaia are simţ estetic, căci a înrămat fără cusur paginile care au scăpat de la înec.

Dacă ne-am întreba fiecare cine, ce are nevoie n-ar fi mai simplu?…O facem, ştiu. Apoi, după un timp ne jucăm de-a ghicitorile, inventăm platfusuri. Mie una, nu îmi place să bat la porţi cu defecte de auz, fiindcă înţelegerea bucură, înţelesul supără. Când o fac, recunosc!
Recunosc!
M-am desprins puţin de forma sub care mă înşir pe-aici de obicei. Dar, oricât de alambicat ar părea, n-a ţinut numai de mine. În mine mai sunt şi
eu-alambicat,
eu-căptuşit,
eu-cireaşa,
eu-desprins,
eu-incapabil,
eu-inocenţă,
eu-involuntar,
eu-margine,
eu-niciunde,
eu-scurt,
eu tremurat,
eu-versatil…
E-uri, bătând câmpii.
Când nu ştii încotro te porneşti, dar porneşti, ajungi undeva, negreşit.
Da’ poate că nici nu m-am pornit. Poate că am stat pe loc, şi ca-n filmele vechi, am pus imagini în mişcare, în fundal.
Pun şi una bucată tablou înrămat şi atârnat în dormitor, furat din cabina teatrului(m-am furat pe mine?! hmm…) :

Almanahe, cu ceva ani în urmă. La vremea respectivă nu mi-a plăcut deloc, fiindcă autorul mă îmbătrânise…da’ acu e în regulă, ochelarii au dispărut (m-am aşezat pe ei şi i-am spart de nenumărate ori, astfel încât am renunţat la ei), părul e mult mai lung…şi acestea fiind zise, aducând almanahele la zi, închei!
(pfff…)

Nu înainte să vă îndemn să mergeţi şi la psi, V.V., Sara, mitzaabiciclista, cer roşu, anaid, carmensima, rokssana, scorpio, cita, valentina, cristi, dictaturajustiţiei, la grig, abisuri.

Mi-nu-na-te-le desene le-am luat de la agnes, dar nici ca şi gând n-aş fi ochit, dacă nu exista crocolili.