— Gândiți-vă: sunt 7 miliarde de lumi, fiecare cu caracteristicile sale, cu rațiune proprie, cu compoziție proprie, cu propria viteză, interacționând în felurite moduri și cu nenumăratele atitudini și, una singură având libertatea să-și manifeste propria părere despre celelalte șase miliarde nouă sute nouă zeci și nouă de milioane nouă sute nouă zeci și nouă de*... Ptiu! Mereu mă încurc la replica asta.
— Nu, ai zis bine! mă contrazice Adi, partenerul meu de scenă.
— Nu! Nu am zis bine! Șase sute… Ptiu! Sașe…Șașe… Ce șase, bre! Nouă! Ei, sutele lu’ naiba! N-am zis sutele de mii…
— Nici n-am observat!… Luăm o pauză? Ca să le pui la loc.
Iese râzând, în timp ce gândul meu are proiecții cu nouari, pe care mintea mea se chinuie să îi ordoneze cum i-am scris. Eu sunt și autorul piesei de teatru. Nici nu știu de ce m-a distribuit regizorul în piesa asta, dacă peste trei luni urmează să dau examen la U.N.A.T.C și o să plec. Ar fi culmea să nu plec! Am 33 de ani și 10 ani de când sunt angajată la Teatru ca actriță, dar de-abia acum m-am hotărât să fac rost și de o diplomă. Oare crede că nu plec?
— Mă ține rochia!… Tanti Magda! Tanti Magdalena!…
Paula. A trecut prin scenă, trăgând de rochie. Eu trag de numărul ăsta imposibil. Închide ochii, Alma, respiră, scrie 6.999.999.999 și…
— Tanti Magdalena! Tanti Magda!… Alma, îți cânta telefonul mai devreme! Vai, ce mă ține rochia!
Tot ea. S-a întors. N-o găsește pe cabinieră, care-i și croitoreasă. De fapt e croitoreasă, dar e și cabinieră tanti Magda asta. Clar, sufăr de mania clarității! Parcă contează ordinea. Dar eu parcă aș fi conectată la „Clarul Absolut” prin cabluri cu fibră optică. Multe!
Nu, stai! Fără cabluri! Mai ies din aria de acoperire, din când în când, așa că oi fi conectată la un router wireless al planetei „Claretica”. Până și pe personajul meu l-am numit Clara!
Bine, atunci când am scris textul piesei nu m-am gândit că o să-l joc chiar eu. Nu m-am gândit nici că o să fie pus în scenă, de altfel. Dar, na, Universul are cabluri de rețea colorate către… toate!… Iar eu uite că vorbesc ca o „aitistă”, nicidecum ca o „artistă” și… am cântat asta? O, Dumnezeule!… am un „bug”.
— Hai! Mai trecem o dată prin text? Uite, ți-am adus telefonul, că suna în disperare. Închide-l sau… Ai văzut-o pe Paula? E demențială în rochia aia! Să nu i-o modifice Magda, te roooog!
Paula e născută în ’59, dar are un corp fantastic. Iar Adi mă roagă pe mine să nu îi modifice Magda rochia, fiindcă sunt și regizorul piesei. Sun înapoi. La sora lui Adi, Afrodita, da’ nu îi zic și lui. Ea suna în disperare.
— Vii în București?
— Nu. Am repetiții de text săptămâna asta și premieră peste o săptămână.
— Fată, trebuie! Eu renunț la postul ăla de-l știi (îl știu?), plec pe un job mai bun și se fac angajări. Ai examen peste câteva luni, nu vrei să vii mai repede și să ai și serviciu pe perioada facultății chiar în facultate? Dacă pleci de la Teatru, cu ce-o să te întreții?
— Când trebuie să…?
— Vineri! Vorbesc la personal, pa!
Pa! Azi e joi, iau un tren de noapte, ca să fiu acolo la prima oră. Și, bravo, Almo, că nu întrebi și ce o să lucrezi! Îți place suspansul, misterul…
Când eram mică, bunică-mea mi-a zis să fiu atentă, când voi crește mare, să-mi aleg o profesie care nu se ocupă cu imperfecțiunile, nefericirile, neliniștile, deznădejdile, frământările și uneori, chiar cu bucuriile altora. Da? Serios? Nu toate profesiile sunt așa?! Gândesc. Bănuiesc, totuși, că se referea la cantități, iar eu, ce să aleg altceva, decât exact ce mi s-a zis să nu aleg?! Fiindcă actoria, eh…
N-o întreb pe Afrodita ce lucrează ea în U.N.A.T.C, chiar în acest moment, că, cel mai probabil că s-ar supăra că habar nu am. Deși, mi-o fi zis la un moment dat femeia! Dar, trenul ăsta marfar, căruia îi zicem viață, ne-a dat o memorie pe care o încărcăm preferențial… Suntem șapte miliarde de lumi ca șapte miliarde de ferestre….
[…]
— Fii atentă! Mergem la personal acum, azi e vineri și e program scurt. La orice vei fi întrebată, adică, dacă știi să faci cutare lucru sau cutare chestie, tu să zici „da”! Clar?
Clar! Cât de greu e să zici „da” la „deloc”, dacă ești actor?! Dar ce-o să…
— N-avem timp, vorbim după! Nu uita să zâmbești! Mult!
[…]
Marți (adică patru zile mai târziu), prima mea zi de lucru la noul loc de muncă, după ce Luni mi-am depus demisia la Teatru. A fost aprobată! Nu s-a pus problema transferului, dată fiind diferența evidentă dintre cele două profesii. La noul meu job, în cartea mea de muncă am convenit să scriem „referent”, dar, în realitate, mă uit acum la sala de calculatoare a facultății de Teatru și Film. Mă uit ca „Ghiță la poartă nouă” și am fost angajată fiindcă am un zâmbet bun. Când am plecat de-acasă știam să deschid un calculator, dar nu știam și la ce folosește. Tocmai ce îmi cumpărasem un calculator, dar dată fiind plecarea mea neprevăzută, nu am exersat decât cum să îl deschid. Dacă din greșeală ar ieși cablurile… Dar el e acasă la mine acum, în siguranță!
Înainte să-mi iau calculatorul, a venit un amic la mine să stabilim configurația calculatorului — de parcă eu înțelegeam ce zice! Am zis „da” la ce îmi propunea el, cu un aer de superioritate. Numai că, în momentul când mi-a sosit acasă calculatorul, evident că, de față cu el, după ce el l-a pus în funcțiune, am apăsat pe mouse și pe desktop s-au deschis îndată mii de ferestre, de nici măcar el nu știa cum să îl oprească pe moment. L-a închis, mi-a zis „las’, că înveți tu!” și… dus a fost. L-am mai deschis? Nu, firește!
Revenind la cablurile mele, ăăă… Prima mea sarcină la noul serviciu? Să fac un referat în care să trec ce îmi trebuie ca să optimizăm rețeaua și s-o facem mai folositoare studenților Facultății de Film. Minunat! Ăăă… o…Nu! Un… un…
[…]
… Un router nou, cabluri de rețea, cabluri HDMI, adaptoare HDMI, adaptoare HDMI-DVI, adaptoare HDMI, adaptoare HDMI DVI, adaptoare HDMI VGA, adaptoare scart HDMI, adaptoare HDMI A, adaptoare HDMI C, adaptoare HDMI D, adaptoare HDMI cu conectori auriți, cabluri de rețea FTP, cabluri de rețea SFTP, cabluri de rețea UTP, cabluri HDMI, cabluri HDMI la DVI, cabluri DVI la HDMI, cabluri mini HDMI, cabluri HDMI A, cabluri HDMI C, cabluri HDMI D, cabluri HDMI cu conectori auriți, produse care țin de rețelistică&conectică, menite să ușureze munca studenților la montaj și regie de film.
Au trecut 10 ani de-atunci și evident, referatul în „chin… eza” de mai sus, cu necesarul de materiale, a fost scris de prietena mea, Afrodita.
Am lucrat acolo în primul an de facultate, până când orarul cursurilor nu mi-a mai permis să le fac pe amândouă. Dar… în acel an am luat-o ușor, mai întâi cu www-urile, apoi cu conectica, până am învățat să tastez singură www. conectica.ro.
La vremea aceea nu aveam nici măcar o adresă de e-mail, de instalat programe nu se punea problema. Habar n-aveam cum funcționa o imprimantă și cum ieșea pe hârtie textul unei piese de teatru.
Știam ce-s alea cabluri HDMI Delock? Deloc! Dar, dacă la început îi lăsam pe studenți să-și ia singuri ce le trebuie — și așa păream o tipă de treabă —, la sfârșitul acestei aventuri știam destule încât să mă reprofilez și, în sfârșit, să țin cont de sfatul bunicii.
Știam fiindcă trăgeam cu ochiul de fiecare dată și, cu puțin instinct… orice e posibil.
Cred că, noi, oamenii, avem totuși un drum prestabilit. Nu mai sunt atehnică, așa e, dar mă atrag mai mult imperfecțiunile altora și asta face scândura pe care joc: îmi dă ceea ce am eu nevoie! Așa că m-am întors la rolurile mele, dar dacă vreodată am să am un rol de „aitistă”, o să scap de documentare, în mod cert!
Sunt mulți oameni pasionați de IT&C și, poate că mai mulți bărbați. Și, poate că pentru mulți dintre noi par de neînțeles că și-au ales profesii în sfera asta, fiindcă e o zonă în care poți să te pierzi ușor în denumiri. Dar…
Suntem peste șapte miliarde de lumi și, atunci, a mea s-a deplasat un timp în zona uneia dintre celelalte șase miliarde nouă sute nouă zeci și nouă de milioane nouă sute nouă zeci și nouă de mii nouă sute nouă zeci și nouă de lumi. Dacă mi-a plăcut? Evident!
În anul trei de facultate mi-am cumpărat un laptop singură, fără sfaturi și eu i-am instalat sistemul de operare, driverele și tot soiul de programe. Orice vecin care nu se pricepe la căblăraie și conectică, sună la mine la ușă!
Dacă vreodată o să mergeți la Muzeul Iulia Hașdeu, din Câmpina, ei bine, muzeul e dotat cu un ghid audio pe care eu l-am înregistrat pentru o aparatură modernă — adusă de „afară” de un prieten —, datorită unui „da”, spus cu încrederea lui „reușesc eu!”. Evident, vocea Iuliei Hașdeu e a mea. Și a povestitorului. Și, desigur, m-au ajutat și trei colegi cu vocile. Tot eu am și mixat&masterizat materialul și l-am făcut să se audă bine prin difuzoarele acelei telecomenzi. Nu mai țin minte cum se chema dispozitivul, dar semăna cu o telecomandă. Un proiect altfel și desigur, cu aer(e) de teatru radiofonic.
Cum am reușit? Așa a fost drumul! Am vrut să mă fac mai actriță decât eram, fiindcă pe cartea mea de muncă scria „actor studii medii” și am vrut să schimb asta.
Dacă viața ți se arată teatru absurd, fă-o comedie! Dacă link-ul vieții e cu ocol, poate că așa e drumul tău! Un pic înspre eroare. Și, dacă cumva te duce către o pagină inexistentă, nu ai greșit „site”- ul, stai liniștit, ci doar „produsul” și poți da un „search” din nou, găsind ceea ce îți trebuia.
Eu am transformat „lumea” fără acoperire, care lume eram eu, desigur, într-una cu acoperire și suport: 10 ani cu Conectica! Tu?
* fragment din piesa de teatru „O lume fără acoperire”, autor Alma Nahe (nescrisă încă, dar în curs… Nu?)
SuperBlog 2016, proba nr.7. Sponsor:
Alma Nahe(r) 