sensibilitate inadecvată pentru verde

tăcut, iubiTul meu  poartă eşarfa-mi verde la brâu.

eu îi dau alge marine, el mă modelează calm,

mare, cu precizia inundării,

alunecare-n prelunga-umeda-moalea predare.

ne dăm drumul cuibului de păsări.

şi se deschide cerul,

mai întâi un gol, apoi un rest teluric de plăcere în rotocoale.

tot ce ştiu acum este sunetul nostru generos

ca o sămânţă de fenicul.

şi-mi fierbe ceai de mentă,

şi-mi decojeşte fistic,

moment de verde pentru echilibru.

scaunul din inimă nu-mi mai e şubred,

cuvintele nu ne mai sunt de-alabastru,

sunt moi.

cuvintele au culoare,

culorile sunt gustoase.

muşcăm din ele cu nesaţ,

amestecăm culorile la nesfârşit.

eu iau cioburi de gând şi le fac vitralii pe tâmplă,

nu există limită,  

întotdeauna aceeaşi gură care se topeşte a pagubă,

încercuită de o linie de sumbru,

la fiecare declivitate un extaz vânăt,

pe urmă somn purpuriu ca modestia zorilor.

la plecare,

pentru a înţelege amploarea absenţei

îi recomand camere imense,

el, creatură a deciziilor mele,

cu fire schimbătoare în lumină, îşi atârnă sacoul de un vechi semn de-ntrebare.

pădurile fug din mine,

eu îi aduc miere,

el îşi tăvăleşte corpul prin noroi,

scoate un pix din buzunarul de la pantaloni şi-mi desenează

efect de poveste la două mâini.

până să mă dumiresc,

ca o şoaptă, el e deja pe drum, la vale,

apă întunecată,

eu construiesc un pasaj subteran între noi,

negru.

la câţiva centimetri distanţă,

în faţa mea, mama,

cu ochii ei verzi,

înrămată singură-n tablou prăfuit.

„povestea” e în serie cu o alta( prima postare în clubul psi) pe care vă invit s-o citiţi aici, iar pentru d’uzina de cuvinte de astăzi mergeţi să vedeţi ce s-a ales de cele 12 cuvinte şi la psi©, dordefemeie, ch3815h, carmen pricop, şerpoaicele, tineriu, virusache, căţărătoarea, jora, carmen, lolita.