Erika Kuhn
”Ţi-ar plăcea, Maestre Cino, să iasă inimile Oamenilor din pulbere şi să-şi spună Tainele.
nu-i aşa ? ”(Ezra Pound)
Am forțat un pic, dar s-a deschis într-un final. Pe ea scrie „revine singură”. O ușă. Mai devreme, trecusem pe lângă „Ceasuri. Ora exactă”, un magazin. Față-n față cu „Ceasul rău”, un ceas care merge bine, dar așa i s-a dus buhul, de pe vremea când nu era bine.
E cumva un soi de comerţ în aceste întâlniri: eu dau cafeaua, tu dai frâu liber (în volum, operă), prin filtru, neliniştilor tale. De care să fie tura asta?! Apă fierbinte peste colier de boabe proaspăt măcinate, la umbra unui arbore de cafea, fără ghete, fără ghiare?
Fără ghid, rouă preţioasă, cuvintele tale se tot urcă la etaj și acolo se lipesc de primul bec și se ard sau se topesc. Nu știi! Eu nu mă trezesc.
Ale mele, deși cu țintă, ricoşează-n podea, se sparg într-o explozie ca de bibelou, iar de-acolo aburul le lipeşte de cea mai apropiată fereastră, dâre de gând, un dragon, forme bizare. Şi chelneriţa, uite, grijulie și iute, cu o cârpă…
Afară e ceață, o boabă de cafea, fantomatică, îmi deschide nările, tu narezi…o povestioară alunecoasă despre eterna disciplinare a sufletului. Mie îmi ajunge că bei cafeaua încet. Și chelnetiţa. Chelneriţa, care deţine răspunsul suprem şi stoarce cârpa-ntr-un ibric.
Eu îmi contemplu forma degetului arătător într-o sticlă de candelă, el încăpăţânat, suspendat într-o echilibristică de revistă, patinează de-acolo fluierând pe marginea ceştii, în sens invers acelor de ceas și-n sens invers chemărilor.
Chemările nu îmi stau inscripţionate în palmă, căci liniile-i chiromanticoase duc spre aceleaşi concluzii naive: măritiş din dragoste, doi copii…hehe, se oglindesc aiurea-n cafea, tulburi şi în luciul linguriţei, diforme, metalice, dar totodată strălucitoare. Șterg marginea ceştii, aprind o brichetă. Laşi capul în jos…
Tu eşti… la nisip…, spui, și eu atunci cred că înţeleg de ce luna se oglindeşte absurd în tine. Dacă aş ţine un registru cu hoinari de breaslă în cuvânt, în dreptul tău aş nota : aici şade un nomad înecat în pulberea propriului miliard de cuvinte.
Pun cupa cu partea pictată frumos înspre tine, dar o tot răsuceşti. Cu o îndărătnicie stupidă, de muscoi.
Un ac de metal scrijeleşte şi iar scrijeleşte tăcerea, un expresor saeco picurând și restul, caligrafie automată.
Odată, mi-am îmbătat cafeaua.
Am luat-o prin surprindere,
cu tărie,
grade multe.
Apoi am aşteptat.
O sorbeam şi îi urmăream pereţii albi,
îmi imaginam ce-ar fi vrut să aştearnă
şi râdeam,
că eu îi pregătisem altceva.
De obicei o beam într-o cană fumurie,
maron,
dar pentru un aşa exerciţiu
era musai să fie în alb.
Ce poate fi mai minunat decât să-i deturnezi întâmplarea?
Să nu îi laşi zaţul în libertatea lui de zaţ…
Să îi schimbi destinul celui ce citeşte,
ghicindu-i alt drum.
Tu sorbi zgomotos, eu amușinez aroma. Eu îţi sorb cuvintele, așa, puține cum sunt, tu, pe-ale mele le-nmulțești și te începi cu ele. Eu sunt o boabă de cafea, tu ești ce-o macină și ce-o topește.
Eu sunt o cafea, tu ești un expresor de cafea.
Suntem…
Salvaţi (la fix). De chelneriţa zeloasă cu nota de plată calculată la fix. Să nu uit s-o răsplătesc!
O fugă are nevoie de toate căile ei!
Hai, că tocmai la final am îngropat pruna (din gură) ușor ceremonios într-o găluşcă filozoficobăţoasă.
Pe undeva, e de înțeles, căci prin criptele obscure şi tainiţele minţii, ne stau câteodată mărturie adaosurile.
O poveste într-o ceașcă de cafea preparată în Magazinul MarketOnline.ro și măcinată și pentru „duzina de cuvinte”(sau jocul celor 12 cuvinte), scriere pe care am îmbătat-o, ca să se spună (căci fiecare avem tainele noastre), dar în alt cadru: romantic acolo, cândva și o amintire haioasă aici. Dacă nu v-aș ști tăcuți de-o vreme pe câțiva, v-aș invita aici pe toți la o poveste cu o ceașcă de cafea, aburind, așa, ca de ziua numelui meu. Cel de-al doilea nume, pe care nu prea-l folosesc?! 🙂 Dar merge o dată, așa, ca pretext pentru un schimb de povești cu și despre cafea. La mulți ani, mihaili&gavrili!
Superblog 2014, proba de povești de adormit la cafea cu 
Punctaj obținut: 91
Alma Nahe(r) 
La multi ani si aici, inca o data si multa sanatate! Bunica a baut cafea, mama a baut si ea, eu beau si fiica-mea bea. Cafegioaice, din mama-n fiica. Tata n-a baut. Cand ne-adunam toate trei, ca Mada era mica, primul lucru pe care-l faceam era sa puna bunica de-o cafea. Mama, fara sa o vada bunica, turna in ibric mai multa cafea, profitand de neatentia ei. Bineinteles ca bunica ne întreba daca ne-a placut si mereu ii ziceam „cafea ca a matale nu am mai baut” si ea mandra nevoie-mare se imbujora. Nu i-am zis niciodata ca de fapt o facea prea „chioara”, era un fel de ceai de cafea. 🙂
Hehe, ce amintire frumoasă! Bunica n-a băut cafea niciodată, de aceea, anul ăsta în mai, când s-a prăpădit, mare ne-a fost mirarea când ne-a cerut cafea pe patul de moarte. Nu putea sa înghită, că avea o esofagită groaznică, dar, cel mai probabil că și-a dorit-o pentru aromă. A mai cerut și struguri, o floare să o miroasă și i-am adus iasomie; și vin a vrut. Nu o să uit niciodată! 😦
Inițial, am vrut să povestesc asta. Mama are și ea poveștile ei cu cafea, însă nu mai bea acum, decât când merg la ea. În rest, nu se prea omoară. Făceam un istoric din mamă în fiică..de aceea am și pus titlul ăsta. Am scris câteva rânduri, dar mi-am dat seama că ar fi ieșit o poveste prea tristă. Titlul se potrivea și la ce am scris acum. Cafeaua ascunde ocale de povești. 🙂
Dacă o fugă are nevoie de atâtea căi, întoarcerile sunt mai nostalgice şi amuşinează, dincolo de orice conexiune, cafeaua proaspăt râşnită, de-abia aşteptănd invitaţia. Și cum coffewasalwaysfirst, chiar înainte de răsăritul soarelui sau de cântatul cocoşului, aș zice să o lungim toată ziua, că tot e weekend, construind cuvinte cu zaţul de cafea. La Multi Ani de ziua celui de-al doilea nume al tau!!! 🙂
Mulțumesc de pomenire, în buletin e primul nume! Da’ cum mie îmi place poziția 2, pe aia o și folosim ca variantă. Și aia scurtată. 🙂 O și lățim toată ziua, zațul meu e foarte vorbăreț și își zice toți armăsarii de pe pereții ceștii azi. În rest, e mai secretos. Eu cred că zațul de cafea e cel mai darnic în povești. Ca să le uit pe unele, am început să-mi beau cafeaua în cești fumurii.
Deci, de care să fie tura asta? La nisip, la ibric, la expresor…?
Dacă îţi place s-o lăţeşti, hai mai bine să nisipim cafeaua la ibric. De luni putem să folosim expresoru’, ce zici? 🙂
Mergem la mine la țară atunci, că acolo am expresoru’…aer curat, găini, cocoși…păsărele, frunze uscate, sobă…
Nu mă tenta, că acum mă urc în mașină, și aduc și cafeaua!!! 🙂 🙂 🙂
Fiecare cafea pe care o bauram avu o poveste, un ceva, mda fiindca is asa multeeee sa mor ioooo daca imi amintesc una acu. Beau o coffe imediat si poate-o povestesc p’asta. Hai, sa ne traiesti, Mihaiela!
Să vezi ce trăznaie îmi trecu prin căpșor. Dacă de azi mi-aș zice Ela, că Miha nu cred….Să schimb numele la cafeaua asta onomastică…î? Cum ar fi? :). Mulțămesc de pomenire, o zi nu mor dacă îmi zice cineva Mihaela. Mihaela, dragostea mea! 😆
O poveste interesanta, una de spus la o cafea e ceea ce s-a denumit “Partida de ceai de la Boston” , cand America s-a suparat pe taxele foarte mari impuse pe ceai de Anglia, de americanii au trecut de la ceai la cafea, ca o forma de revolta.
M-am luat cu povestea si am uitat sa iti fac o urare. Una la tema ptimesti? Sa iti fie calea nici amara, nici dulce, nici tare, nici chioara, nici naturala, nici nechezol! L.m.a.! 🙂
Ptimești? Ptimesc, Măria Ta! Puteai să zici și de cicoare, năutili….Și Revoluția Franceză s-a născut într-o cafea. Noroc cu tema asta de la SB, așa mai află lumea una-alta. 😛
Chestia cu oglinditul in lingurita mi-aminteste de diminetile mele in care incerc sa ma dezmeticesc la o ceasca. Indispensabila. Cateodata ma intreb ce labirint parcurgi atunci cand scrii cate ceva, nu banuiesc niciodata directia in care o apuci.
N-o bănuiești, fiindcă nici eu nu o croiesc înainte. Tai din ochi și nu însăilez măcar, cos direct. De aceea, nebănuite căile. Am învățat să mă opresc. Uneori aș bate câmpii și m-aș tot duce. Dar îmi amintesc că public aici.
Eu am un fix. Pun două lingurițe de cafea într-o cană și un cub de zahăr brun și nu scot lingurița din cană, după ce amestec, îmi place gustul ei metalic amestecat cu aroma. Și rămâne în cană până când am sorbit ultima picătură. Țin cana de coadă, evident, dar degetul mare ține lingurița. Și asta îmi ia două ore. Abia apoi mă trezesc.
In cafeaua ta locuieste un spirit care iti dicteaza povestile astea magice. In cafeaua mea locuiesc eu, spiritele sunt pe-afara, se duc la serviciu, mananca fursecuri in pauza de pranz si deseneaza cateodata in tus negru.
La multi ani, te pup!
Ei, hai, că nu-i dracu’ așa de negru! 🙂 Privește în cafea, nu pe lângă! 😉 Iar cu tușul ăla… să continui. Nu cu car’tușul. 😉
Apropo de dracu’, Talleyrand, un om politic de pe la unamieoptsuteșiceva(mi-e lene să gugălesc acum) spunea despre cafea că în ea șade un spirit negru ca dracu’, fierbinte ca iadul, pur ca un înger și dulce ca amorul. Ținând cont că a fost și popă, se explică. 😛
Mulțumesc!
Bătu de miez de noapte iar eu cu neagra cafea în față! Zău nu glumesc, doar mă știi!
Neagră ca tăciunele, căci îmi place tare și amară!
M-am săturat însă de filtru, aș mai bea și expres.
Dar mi-am adus aminte: știi tu ce este aceea „cafea jignită”?
Habar n-am ce e aia „cafea jignită”, abia aștept să știu.
Știi ce-i culmea? La bloc, în oraș, n-am expresor, da’ la țară(casa bunicii) am. Bine, n-am eu, are unchiu’ meu.
Zău îmi iau un expresor, că m-am săturat de gustul actual al cafelei, vreau altceva!
Cu cafeaua stă cam așa:
Eram puradel pe vremea aceeaa și participam la o întâlnire cu familia. Ca pe la noi, începi masa cu o țuică, pe la mijloc mai bei una și pentru felul următor, apoi și înainte de desert… Ei bine, nu știu cum se face, dr tata și cu încă doi unchi de-ai mei se cam „făcuseră”, așa că gazda (soția unuia dintre unchi) s-a gândit să le dea ceva să le mai treacă de amețeală. Știind ca remediu despre cafeaua cu sare, nu are de lucru și le face câte una. Dar, ca să nu se supere, toată cafeaua din acea seară a fost cu sare, pentru toată lumea.
Acum, tata, care era mai dintr-o bucată, gustând din cafea sare deodată, se încruntă și se adresează gazdei: Fili, tu vrei să mă jignești! -De ce, Victore?
-Păi nu vezi că mi-ai făcut cafeqaua sărată?
-Nu-i adevărat! Ia să văd?
O gustă formal și apoi:
-Mă iartă, Victore, dar cred că am greșit borcanul și în loc de zahăr am pus sare!
A gustat și tata din câteva cești și, văzând că toate sunt sărate, nu a mai zis nimic.
De atunci, cafeaua cu sare, ajutătoarea pentru înlăturarea „amețelii” a rămas cu numele de „cafea jignită”!
Cunosc rețeta! Faină povestea cafelei jignite. Eu îi puneam sarea în cafea lu’ tata când era abțibildibiguit. 😆 Da’ el, nevrând să-mi zică că sunt toantă și că am pus sare în loc de zahăr, îmi zicea că e bună-tare! Bine, eram mică, și de-asta nu-mi zicea. Nu voia să fiu dezamăgită. Nici prin cap nu-i trecea că i-o pun intenționat. 🙂
Atat de bine ai scris ca mi-ai facut pofta de cafea si m-am lasat de doi jumatate de acest viciu 🙂 Puteam simti si aroma cafelei prospete 🙂
Ah…când scriam nu m-am gândit că poate-s oameni care nu mai beau. Mai ales din motive de sănătate. Păi, să șterg câteva rânduri….alea cu aburul? 🙂
E pacat sa stergi ceva …Nu din motivve de sanatate m-am lasat ci mai mult sa vad daca pot face un efort de vointa, mai ales ca nu am baut niciodata cafeua pentru efectele sale, ci pentru gust.
Acum imi place sa ii simt aroma …doar olfactiv 🙂
La mulţi ani!… cu întârziere. Cred că n-am băut cafeaua la timp şi m-am trezit a doua zi. O cafea fără aburi şi nu prea tare beau eu de obicei. 🙂
Am citit mai sus despre cafeaua jignită şi mi-am adus aminte. Bunica mea, o femeie deşteaptă şi cu simţul umorului, era mare cafegioaică şi gazdă primitoare cu uşa mereu deschisă. Nu se putea să vină cineva în vizită şi să nu pună ibricul pe foc. A rămas de pomină o întâmplare, când i-a servit unui musafir o cafea „îndulcită” cu sare de lămâie şi apoi, atunci când şi-a dat seama ,a izbucnit în hohote de râs.
Mulțumesc, Carmen! De câte ori n-am pus sare de lămâie și eu, nu mă întreba. Acum nu mai folosesc, dar pe timpul lui Ceaușescu era nelipsită din casă, că ne făceam citronadă. Și stătea lângă zahăr, în borcan asemănător. Cum ne trezim cu tot soiul de automatisme, firește că uneori duci mâna și apuci cu ochii închiși. Mai pățesc și-acum să încurc oțetul cu uleiul.
Eu am scapat cafea pe bluza, eram la un revelion. Si bluza era alba. Ce sa ma duc s-o schimb, c-ar fi durat. Ca sa o sterg ramanea pata oricum, asa ca am luat cafeaua si cu un burete de machiaj rotund mi-am facut floricele cafenii. 🙂
Așa cum a făcut Marilyn Monroe, parcă, la nunta ei. Nu se asorta voalul, că era un pic mai alb decât rochia crem și atunci l-a colorat cu cafea. Bine, cred că-i poveste, da’ e una mișto.
Chiar putem disciplina sufletul, mai ales in timp ce savuram „Apă fierbinte peste colier de boabe proaspăt măcinate, la umbra unui arbore de cafea” sau era o povestioara sf? 🙂
Cred că îl putem disciplina pe deplin dacă alături de cafea e și un biscuite dulce. 😉 Eu am avut noroc atunci, erau trei biscuiței diferiți ca formă, mărime, gust. Inițial, până să desfac ambalajul lor, am crezut că sunt bomboane. 😛
Ți-aș aminti o poveste comună, spectacolul „Cafeneaua”, mirosul puternic de cafea din timpul spectacolului și pofta spectatorului, răsplătită cu o cafea în sala de spectacol la final. 😉
Ah, „Cap-cana” după „Cafeneaua” lui C. Goldoni, de fapt. 🙂 Ia uite, am găsit și programul festivalului(suntem trecuți și noi, undeva jos). Chiar nu mi-am amintit de spectacol, uitasem. Aș fi scris despre el. Au dat spectacolul și pe, acum decedatul, „TVR Cultural”. Eh…alte timpuri. Uite cum temele astea de la SB scot la iveală povești uitate.
Ocale de cafea s-au consumat atunci. 🙂
🙂