♪

Liniştiţi, ne fardăm moaca pentru încă o zi pentru a ne distra semenii.
Stratul de fard a devenit cu timpul mai gros pentru că îmbătrânim, pentru că refuzăm asta trişti, pentru că suntem mai nesimţiţi şi pentru că nu suntem mulţumiţi cu ce-avem.
Viaţa? Echilibristică pe-un ou.
Oamenii dor.
Prietenii dor.
Necunoscuţii dor.
Din buric ne ies primate cărora le călăuzim drumul spre miros.
Pentru ce, habar n-am!
Florile se rup şi se vând iar mirosurile se ascund dincolo de noi.
Apoi îi călăuzim spre mirare dându-le răspunsul: zero e originea, restul o infinitate de pluşi sau minuşi.
◄►

Aţi observat? Avem un băţ în faţa ochilor încă de la primele silabe pe care le gângurim.
“Nu mai face aia, nu mai drege asta! Fii cuminte!” sunt cuvintele însoţitoare, atârnate de capătul băţului, de mama, de tata, de doamna educatoare, de doamna dirigintă, de şefi, de directori, de preşedintele ţării. Apoi, când mai creştem un pic ne trezim cu băţul în palmă gata să pedepsim orice mişcă sau muşcă. Suntem speriaţi unii de alţii, de parc-am privi într-o oglindă. Iar băţul…he,he…băţul, că-i acela moştenit din tată-n fiu, din mamă-n fiică, sau nu, îşi continuă unduirea până seara, când uităm că nu suntem singuri pe lume, ne credem cineva şi-l azvârlim sub pat, cu palmele înroşite şi adormim. Dimineaţa ne trezim cu el în cur.
Şi-atunci visăm că ne-ar trebui aripi pe care să le asortăm cu el.
Ca dintr-un coşmar ne trezim şi-o luăm de la capăt. Unii dintre noi s-au mai aşezat , dar ceilalţi încă mai hălăduim întru căutarea sinelui.
Ce n-a mers? Desigur, băţul n-a avut rotaţia completă.
Insatisfacţie.
* * *
* *
* *
* *
Mi-am construit propriu-mi arc de flori sub care rămân cât uitarea. Nu pot trece dar nici nu pot da înapoi.
Dar…aşa e în sine…Uneori fior, uneori nepăsare. Uneori roz, uneori gri.
Nu căutăm locuri, ci oameni. Cei naivi se opresc la primul întâlnit, iar triştii caută incontinuu.
Dar aşa e firesc.
Cel mai grav e însă când un naiv se găseşte cu un trist. De aici numai un pas ca ura să-şi smulgă de pe ea fusta: iubirea, acest amestec de roz şi gri.
Se încâlceşte direcţia, se bifurcă aşteptarea…se cam pierde sensul.
Când ti se strică cârma tre’ să devii pirat şi pregătit sufleteşte să-i iei altuia uscatul de sub picioare? Nu corabiile?
Locul meu nu e nici aici, nici acolo. Mă vântur aiurea…
mă scufund.
Mă nasc din imponderabilitate şi nu m-aştept mulţi ani mai târziu să n-am rău de statul în picioare?
E bună, ca răspuns, teoria cu fusta.
În practică însă, eu încă mai învăţ cum se scot repede chiloţii ca să-i transform în paraşută şi să mă salvez,.
Esenţialul e însă să nu pierzi simţul orientării.
Libertatea nu are limite.
Libertatea poate depăşi viteza regulamentară.
Libertatea nu-i nici pe benzină, nici pe motorină.
E pe apă chioară.
Dac-aş fi făcut eu lumea nu m-aş fi odihnit în ziua a şaptea.
Aş fi relaxat totul: eu, el…fără măr, fără şarpe…
Dar aşa nu pot decât să-mi găsesc scurtăturile, să acopăr ceea ce-mi transmit ceilalţi cu pastă corectoare, ca un semn lăsat pe drum ca să nu mă rătăcesc.
Apoi cedez stânga.
Uneori, acolo unde ar trebui să intervină gândirea nu-i decât un nesimţit cor de claxoane.
Aşa-i libertatea!
De după geam o presimţi, de după cioburi o ai în faţa ochilor.