Ciné ma(dat) Gata(tka)

Împovărată cu griji de cocoş cu pană, proprietara abătea un război de pe frontul de vest înspre est şi cam la două file neutraliza naivitatea împachetată frumos pentru începători…
“Nu există nici un război! Există doar soldaţi plictisiţi!” îşi zise ea şi hotărâ să închidă circul pentru totdeauna.

Mă amestec în mine încă o dată. Îmi iau lingura de lemn din cui şi învârt până distrug nesimţitele de cocoloaşe. Că mie nu îmi place atunci când înghit să-mi rămană lipicioase printre dinţi. Deşi, scobitori sunt, apa este…
Amestecul ăsta din mine e un soi de SOS?
Borş nu-i, în nici un caz! Din cauza făinii (praf bun de aruncat în ochi)…
Tocmai m-am trezit cu unul(un cocoloş) (dau pe-afară?!…) sub ochiul drept.
Se obţine uşor.
Cu o lacrimă.
O lacrimă care întâlneşte praful ăsta alb…
Na, că-l iau cu mana, şi îl ronţăi!
Sunt zile când îmi plac mâncărurile mai consistente, dar mi le permit preţ de un sfert de oră academic şi atât. Apoi revin la cocoloaşe.
Sunt comestibile în felul lor, dacă nu te gândeşti la ingrediente…
şi uite-aşa trece un an de cură!
Un an şi încă două anotimpuri…
Ei, cocoloaşe,cocoloaşe, cocoloaşele mele dragi! Cum mă ajutati voi să devin mai slabă!…vă înghit în sec!

Cocoloaşele de mămăligă cu branză sunt ex-cep-ţio-na-le!
M-a învăţat mai demult un negru cum să le frământ în palmă ca să se împrăştie brânza în mod egal.
Trebuie folosită toata mâna!…
şi se consumă şi cu plăcere…
dar asta nu încape într-o cură!…
într-o cură nu e vorba de plăcere…
într-o cură e vorba de strâns din dinţi,de astupat nări, de pus lacăt la gură şi cătuşe la mâini, şi de cocoloaşe, nelipsitele cocoloaşe de făină.
Puţin pervesă cura asta în conţinutul ei acolo!
Cocoloşului îi mai schimb forma din când în când ca să nu mă plictisesc.
Îl dezlipesc de ochi, îl aşez pe fund de lemn, şi-l prezez uşor cu palma…aşa obţin o turtă! Nu una mare. Dar asta e ideea. Într-o cură proporţiile nu se dicută. Sunt mici!

Proprietara şi celelalte personagii rătăcesc acum , undeva în incoerenţă, neposedând nimic, nici măcar hârtia pentru ambalaj.
Contorsionistele au plecat într-o mână, ţopăind, iar restul trupei, cunoscuţii mai ales, s-au împrăştiat, care mai de care, în nesimţire.

“Metafora bate la cur meduza, iar ţipătul ei ajunge pâna la vama veche…eşti într-o ureche!Cinema transparent.”îmi strigă cineva.
Nu-i adevărat! Poţi exprima lumea zisă-exterioară având aerul că nu priveşti decât înlăuntrul tău, după cum, foarte bine, poţi să exprimi lumea zisă-lăuntrică, părând că vorbeşti despre ceilalţi…Se poate să fie zi…Se poate să fie noapte…

Urechile mele, ochii mei, păsăricile mele trilu’boiesc, frunză verde, cămăşuta mea..

Eu mă gândesc în ce grad de nebunie m-aş situa dacă aş percepe războiul muştelor sau ţânţarilor, ele între ele, ei între ei, ca fiind parte constantă din viaţa mea, eu asistând neputincioasă fără să pot interveni, promptă, cu paleta de omorât în mână.

Nebunia, dacă e denunţată, se apără…nu e fascinant?
Cocoloaşele nici nu mai sunt. Le-a rămas doar amintirea untopică. Unu’ singur a mai rămas, muzeu de poveste, ăla cu Henric cel roş, care se rătăcise printre franjurii indianului, şi l-am lăsat acolo, nu de sămânţă ci pentru ca nu cumva să se trezească indianul amorţit din starea de spirit şi să iasă lipsă la (re)inventare(a) spiritului de glumă.

E clar ca lumina zilei pentru mine că:
1.Ochiul imită auzul, iar în fiecare pară zace un creier rotund.
2.Figură şi cuvânt ilustrează încă aceeaşi fabulă.
3.Limba necurajului e-o ureche-n minus!
4.Viaţa e-o bomboană de mentă! O sug cum pot, cât de încet se poate, dar e secolul vitezei. Nu te mişti repede, ţi-o ia de la gură altcineva, cât timp tu îţi relaxezi un pic limba de-atâta mentol.
Geişele ştiu de ce!
5.Eu sunt din basmele cu nezâne.
În ele orbii aleargă fericiţi iar văzatorii nu văd, merg agale şi sunt trişti.

editare târzie…foarte târzie…

Gatatka( alias Agata Janus) mi-a cerut să pun( pe bună dreptate) şi link către pagina sa de web…am pus(în spatele fiecărei poze)!

Ciné ma Bo(r)sch no.5

În piatră îmi stau poveştile şi acolo rămân. Nu, nu ca să arunc cu piatra-n tine! Acolo sunt scrise şi de-asta rămân.
Dincolo de ele sunt fum!
Dincolo de fum sunt doar frânturi de fraze.
Dincolo de frânturi de fraze mă…ăăăă… reinventez.

Dincolo de (re)inventar(e)sunt eu cu altcineva.
Sunt două, sunt trei, sunt mai mult.
Dincolo de mine mult e eu cel singur.
Dincolo de eu cel singur e poveste.
Dincolo de poveste e morală.
Dincolo de morală e un zâmbet.
Dincolo de zâmbet e verde întins.
Dincolo de verde întins e linişte.
Dincolo de linişte nu ştiu ce e.
Dincolo de nu ştiu ce e, aberez şi mai scrijelesc o piatră, si-apoi cred că ştiu.
Dincolo de cred că ştiu e o altă poveste.
Dincolo de altă poveste e altă morală.
Dincolo de altă morală e alt zâmbet.
Dincolo de alt zâmbet mă repet şi-mi dau seama ce ditamai filozofie.

Admirabilul de tiran mărunt se săturase să tot stea de curul proprietarei, care neînduplecată, îl adora doar pe pitic. Nu suporta nici cufărul lemn–tec cu motive autohtone pentru că piticul îi veghea de-acolo, seară de seară, cu chitara în mână, şi-i fredona proprietăresei noi melodii în două acorduri, profitând de faptul că ea dormea la margine.
Strania compoziţie îi determina pe toţi să fie paranoici, astfel că fiecare se credea mai gătit, mai rumenit la proţap şi servit.

O compoziţie mrożekiană de strip-teaze în largul mării? Poate.

Admirabilul de tiran mărunt rezista noilor acorduri câteodată, dar de cele mai multe ori, inspirat de goliciunea sentimentelor interioare se apuca de folosea bucile proprietăresei drept darabană, în ritmul acela nebunesc impus de pitic. Proprietara simţea usturimea palmelor, dar înnebunită de rezultatul compoziţiei se păstra în poveste, seară de seară, proaspăt parfumată cu bucile la cheremul muzical al celor doi muzi(can-canţi).

Deodată se trezi proprietară de pitic şi de admirabil de tiran mărunt, ceea ce în circ era neobişnuit, dar în sinea lui, sub imensa cupolă albastră, circul era mulţumit de muzicalitatea faptului că berile nu se mai aruncau peste gard ci se consumau acolo, răsuflate.

Două contorsioniste şi singurele antrenate bine în acest circ, se-ndoiau că în felul acesta circul va avea de câştigat şi-l revendicară pe pitic, astfel că se înscriseră în audienţă la proprietară s-o convingă că piticul nu mai e de ea şi că ar trebui să îl lase în pace, acum că admirabilul de tiran mărunt se afla în aceeaşi barcă cu ea. ”Pentru echilibru” ziceau ele. Pentru echilibru nu renunţa ea, proprietară de pitic, nicidecum de admirabil de tiran mărunt, dar contorsionistele erau prea elastice ca să înţeleagă rigiditatea acestei arhitecturi.
Bine, acu şi piticul aluneca de la o propunere la alta, înnebunindu-le, nimic de zis!
În acest cântec, odă admirabilul de tiran mărunt, proaspăt vopsit, care hotărâ să-şi încalece hoţopina cu cronometru şi ieşi din poveste pentru un timp, păstrându-şi în CV numărul care-l consacrase.

Contorsionistele s-au apucat de desenat în ritmul plecării piticului de la una la alta. Proprietara era gata să cedeze stăruinţelor lor, dar nici piticul nu putea renunţa cu una, cu două la cufărul lemn-tec.
Una din contorsioniste însă îi promise marea cu sarea, iar el săturându-se de tot acest circ unde el nu mai era nici pe departe un pitic comic, plecă, renunţând la cufăr, pentru câţiva metri în plus de spaţiu locativ dar şi pentru că, precum se ştie, sarea te ţine la suprafaţă, dacă ţi se înneacă corăbiile.
Proprietara, nu căută în “Carul cu fân” alegerea piticului, pentru că nu pierduse decât un singur ac care-i cârpea sentimentele de odinioară.
Un timp mai auzi cântecul piticului, apoi se lasă în voia darabanelor admirabilului de tiran mărunt, reîntors în cortul proprietarei tot din motive autohtone, de spaţiu locativ, unde hoţopina cu cronometru nu-l putea adulmeca. De altfel unul din visele ascunse ale proprietarei de pitic era să devină proprietară de admirabil de tiran mărunt.
Circul fuse de acord cu aceste noi reglementări, cu această pace interioară fie ea provizorie, cum de altfel o şi prevedeau, apoi îşi schimbară câteva măşti între ei şi trecură fiecare în scenă, în culise, în cuşti, aşteptând cuminţi şi împăciuitori rezultatele alegerii.
O redistribuire de sentimente minuţios asamblată, dar un algoritm al naibii de nebun (în)datorat spaţiului alocat negocierilor.

Ciné ma propus de amdamdez.

(va mai urma, probabil, dar nu mai sunt chiar atât de multe de spus)