La mulţi oameni!

Seamănă leit cu tatăl lui, pe care l-am văzut o dată sau de două ori în viaţa mea. Înalt, grăsuţ şi fumător, gest care îl prinde. Însă felul în care s-ar topi imediat ce soarele ar arde şi mai tare, potrivit unui ritm tainic, pe care-l urmează şi măsura vorbelor mele, îl aseamănă  mai degrabă cu mine, decât cu tatăl său. S-a născut, nu din inimă, ci, oarecum din rânduieli mărunte şi din supunere. De fapt, nu seamănă deloc cu mine, dar absolut deloc, dar nu ştiu cum se face că, privindu-l, îmi tresaltă inima, de parcă aş fi eu acolo, în locul lui, cu capul în soare.

M-am trezit într-o dimineaţă, în care-aveam pe masa bunică-mii soarele potrivit, oala, morcovul, roşiile uscate, ardeiul roş si iute, fularul verde şi cărbune destul, omătul, satul, uliţa, timpul şi viaţa, şi, în primul rând motivul, adică sugestia bunica-mii că puteam zugrăvi un chip deosebit de altele. Mi-am zis atunci,  că dacă chipul îţi poate fi redat măcar o dată astfel, în culoarea caldă a frigului de-afară,  nu te mai poate uita nimeni. Şi-aşa a fost!

Când i-am văzut chipul finisat am înţeles pe dat’ ce anume reţinusem greşit în anumite chipuri vreme de ani de zile. Mărisem întotdeauna gurile, buzele tutuora erau cărnoase, ca cireaşa de acre, dar încântătoare…însă ardeiul uscat, dar încă iute, pe post de gură acum îmi zâmbea cu subînţeles, şi-aşa am ştiut de îndată cum stă de fapt treaba în realitate. Şi asta nu e tot…dar ce-am mai înţeles mai păstrez şi pentru sine.  Totuşi, o să mai adaug că aproape toţi oamenii pe care i-am cunoscut au, mai mereu, privirile-n pământ, uitând parcă să mai salte capul şi să privească drept în/la lume.

De sub fiecare morman de zăpadă mă privea câte un om ca ăsta, pe care-l multiplicasem, astfel că întreaga curte era plină de oameni ca el.  Nu era hărmălaie cum s-ar crede, ci foarte multă linişte. Din când în când zăpada de pe acoperiş se prăvălea pe alee.  Puţinul zgomot care  era, venea de dincolo de gard, căci trecătorii se opreau să exclame la vederea lui, şi asta probabil fiindcă era singurul OM de omăt  din sat, nu neapărat a admiraţie.

Totul era tăcut şi neclintit, ca în copilărie,  departe de forfota şi bătăliile năucitoare şi sterile ale lumii. Spre seară ochii mă dureau şi îmi lăcrimau, ori fiindcă soarele şi zăpada mi-i arseseră, ori fiindcă cel mai greoi aspect al facerii este să vezi ceea ce vede în întunericul lui, Dumnezeu.

Aş dori ca dragii mei cititori, care se apleacă mereu atent asupra  tristeţilor şi poveştilor mele, să poarte mereu în gând acest chip, ca punct de plecare al universului meu. Din când în când, eu, almanaha sunt fericită când mă duc la culcare, din când în când mă îndrăgostesc, din când în când socotesc că dragostea mea va primi neîndoios un răspuns pe măsură, din când în când privesc lumea cu încredere şi o pot vedea ca pe un loc bun, din când în când cuvintele nu se mai scriu aici, fiindcă nu se mai scriu deloc, aşa că nu fiţi suspicioşi/-oase.  Drept dar al răbdării şi înţelegerii voastre, vocea mea a împrumutat IARNA altcuiva , şi-acum o poartă pentru voi, printre timpuri şi spaţii, rulând, pe repeat, Calea Lactee ( ca să-mi fie iertate rătăcirile în alt plan decât ăsta, oro25 şi holiciko) .

Pentru voi toţi(corect era voi toate, dar nu mai acordăm gramatical acu’, dar acord atenţie tuturora, chiar dacă nu pun link), capete de linkuri, LA MULŢI OAMENI, dragii mei oameni! Rămâneţi aşa cum vă ştiu, laolaltă cu harul, vopselile, curvintele şi dragostea voastră şi de-acum înainte!