alma nahe

Posts Tagged ‘prostii sub clar de umbrelă’

Locuiam într-un perete alb

In cap umplut on ianuarie 9, 2013 at 3:05 PM

Locuiam într-un perete alb.

M-am lipit de el într-o seară, ca o umbră, când plânsul mă înecase

şi-au trecut 13 ani.

Până când mi-am şters lacrimile,

până când mi-am suflat mucii…

Ochii mi se umflaseră şi nu mai vedeam adevărul,

pentru adevăr îţi trebuie ochi rimelaţi.

Nu-l mai renovasem de mai bine de un deceniu.

Mă îngălbenisem ca şi el,

mă afumasem ca şi el,

până şi prietenii mei nu mă mai recunoşteau,

şi e ciudat, că se sprijineau de mine când se clătinau,

ameţiţi de mirosul ierbii,

ori poate fiindcă crezând că nu mai sunt eu,

că sunt un perete alb trainic,

nu contează cât de tare dai,

că primeşti oricum.

Dar eu nu eram amărâtul de perete,

eram doar un locuitor al lui,

îngălbenindu-se  treptat şi naiv, crezând că vom face cu toţii

ceea ce-ar trebui să se întâmple.

Locuiam într-un perete alb,

rece,

unde-mi executam liniştită programul artistic,

dar măcar era al meu.

Alţii locuiau de bunăvoie în pereţii coloraţi ai altora

şi preţ de câteva minute, dezlipindu-se de cald, de ei înşişi

şi de pereţi,

îşi reglau pulsul, amintindu-şi  gâtuiţi de emoţie ce contează,

visând la propriul perete alb,

apoi mergeau  la ale lor

ca să-şi cumpere pigment colorat,

cu primul venit,

cu primul întâlnit.

Locuiam într-un perete alb,

Nu mă mai uitam peste umăr,

totul îmi venea din faţă,

şi ceea ce era în spatele meu era doar întoarcere.

Nici în stânga nu mai era ce era,

nici în dreapta nu mai era ce era,

dar locuind acolo, mă bucuram,

luam în seamă urările,

nesocoteam câteva semne,

şi mă împrieteneam cu alt nimic,

la fel de important ca toate.

Repetând.

Repetându-mă, nu ca să fixez,

repetându-mă, ca să elimin

şi înscriind câte un râs şi-un plâns zilnic,

din toată inima.

 

Ieşiţ poleiţ

In joi alb on ianuarie 3, 2013 at 5:27 PM

Uneori lipseşte i-ul, îşi ia şi punctul (de)pe el şi dispare. Uneori lipseşte chiar punctul, un fel de călătorie-umbră, drum neînceput. Dar el rămâne acolo, invizibil, rămâne cu fantoma cuvintelor arse-n noapte căutându-l. Îl pui după fiecare gând, sperând să treci de el, poleit. Îl pui şi uiţ(i) de el, fugar/ă sperând să-şi reamintească el să revină lângă ce stă scrijelit deja în propoziţii pline, punct plin, cu mirări pline. Nevenind, derutează mirări goale, care produc propoziţii nude cu care îţi începi noua zi, prima din noul an.

A doua zi din noul an începe cu tine nud, împlinire precum a unei fantezii cu o femeie opulentăPrea triste punctele nopţii ei nu-s, căci ţi-apropie cer-ul pe care ţi-l îndepărtase altcineva, răzgândindu-se. Şi te explorează altcineva, aşa mare şi goală. Noi înălţimi, noi sărituri peste. Nu te exploatează! Te umple şi-ţi explodează fals punctul, ca o boabă de strugure pe care o explodezi călcând din greşeală, mustuind-o.

Caută-te  îţi scrie el, îndepărtătorul de i-uri, decisiv, şi găsindu-te, dacă o să vezi că eşti bună, o să vezi că şi drumul e bun. De parcă căutările nu mai au niciun preţ. De parcă s-au ieftinit aşteptările. Ai observat? Oamenii(spre deosebire de animale) ţi te întorc altfel decât eşti. Ţi te întorc ne-bun/ă. Altfel decât îţi zice că eşti (cum eşti) propria OglLIndă.

Cu i..nima fâşii. Cu iubirea.

I…ubirea, ca şi ciumă, căreia îi cauţi în cuvinte aproapeliniştea, aproapevindecarea. Căreia îi refuzi punctele cu i. De care te-agăţi.

Ieşiţ poleiţ din asta, împăcaţ cu ceilalţ?

Intraţ uşor! Nu deranjaţ! Prea triste visele-s, absurdul e comic.

Tragem perdeaua şi privim stelele. Pe cele pe care le vedem. Eu am privit în pământ şi tot le-am văzut, fiindcă nu erau pereţ. Deşi totul era în ruină.

Simţ cum devine şi filmul tău? Dacă simţ, îţi ofer o noapte cu mine explodând, maimul(t)gând.

Şi nu-mi da! Nu…ruieşte-mă!

Pick-up

In Superblog2012 on noiembrie 22, 2012 at 1:55 PM

Străvechi şi cumva inocenţi călători
am văzut în drumurile noastre mulţi copaci,
multe flori, multe buruieni,
multe acoperişuri de case,
câmpuri lungi, păduri,
stânci înalte ale munţilor,
mlaştini, nisipuri mişcătoare,
drumuri cu hartă, fără hartă,
ninsori, soare, ori ploi
pe care le-am adunat în noi,
la întâmplare,
ori îndrumaţi atent,
cu meticulozitate,
de către simţul nostru artistic,
sau sensibilitatea noastră,
cu tâlc,
de care întotdeauna ne îngrijim la final.
Ori, care-i scopul unei călătorii?
E altul decât acela de-a se sfârşi la un moment dat
drumul, cărările bătătorite,
călătoria?
Acum eu sunt pe drumul ăsta,
în staţionare,
nici câmpie, nici deal,
încă pădure, încă luminiş.
Habar n-am ce m-a adus aici,
poate cunoscută, poate parţial cunoscută
de cei ce m-au urmat până aici simplu,
încrezându-se în cuvântul meu,
ori în felul meu de-a fi,
ori poate că m-am ţinut eu după ei,
fără bariere, fără limite.
Câteodată mă înnămolesc ape umflate,
calc pe pietre ascuţite, dar pe care nu le simt,
alteori sub picioare simt humus moale şi cald,
şi sălbatică, îl las să mă îmbrace.
Oi fi făcut ce trebuie, n-oi fi făcut, mă întreb,
în timp ce nu-mi modific călcătura,
ci doar o adaptez condiţiilor,
când obişnuite, când extreme,
de parcă aş fi purtată de un papuc fermecat.
Pick-up, îmi ridic  încurajator înţelesul,
îl culeg 4X4,
căci dacă am ajuns până aici e cu siguranţă aventura vieţii mele,
într-o adunare, într-o sumă a timpului meu liber
plus cel ocupat,
nemaipunând la socoteală timpul suspendat,
acela când chiar şi liniştea amuţeşte,
când briza îmi intră prin podul palmei
şi-mi iese prin călcâie,
iar ochii fixează ca nişte ferestre de automobil, aflat în mişcare,
puncte de reper.
Cine-oi fi, încă nu ştiu cu precizie,
poate că sunt numele pe care-l port,
dar la fel de bine numele poate să-mi fie Hilux,
fiindcă sunt de neoprit.
Hai, (ne)cunoscuţilor, vă poftesc să intraţi în mine, habitaclul mi-e încăpător,
fiţi primitivi, ori evoluaţi,
dar oricum aţi fi, sunteţi bineveniţi la bord!
Mergem încotro ne-o duce aventura,
cu descărcarea unui visător,
camuflând împreună tristeţile şi confuziile,
puteţi să mă şi răsturnaţi,
încărcaţi-mă cu ce vreţi,
încărcaţi-mă cu nuci de cocos,
am garda la sol cea mai potrivită,
8 airbag-uri,
dar am o rugăminte,
nu mă încărcaţi cu cuvintele voastre,
cuvintele nu sunt niciodată la înălţimea marilor clipe!

 

Unde

In Superblog2012 on noiembrie 16, 2012 at 9:43 AM

Prin sunetul cuvântului se ajunge la înţelesul său, prin conţinător la conţinut, de la formă, la esenţă, amuţindu-ne, proprie, imaginaţia.

Aşadar, la capătul străduţei, care se îngustează, poate fi orice, iar timpul în care se desfăşoară acţiunea – mersul relaxat al bărbatului în costum, sprijinindu-se-n umbrela, folosită pe post de baston – poate fi un timp al unui nou început, sau chiar momentul acela de timp în pregătirea altuia, cu mult mai sonor.

Bărbatul poate că are o destinaţie fixă, sprâncenele lui se prea poate să fie negre, linia nasului dreaptă, iar ochii lui poate că-s căprui şi până aici, nimic deosebit, trăsături comune, dar cu certitudine, mai multe despre el vom afla numai când se va întoarce cu faţa înspre noi. Un lucru e cert, însă! E pregătit, mai ales dacă va începe să plouă.

Doar mai târziu poate că se va ridica pe cer luna, ferestrele se vor lumina şi dinspre interiorul lor intim se vor auzi voci, unele fixate în linearitatea aceea de crainic de radio. Asta înseamnă că ne aflăm, în orice caz, după anul 1906, când poate că asistăm părtaşi ai primei emisiuni de radio, în pregătire, dincolo de orice zid.

Atmosfera încă opune rezistenţă, voinţa e asemănătoare cu cea dintr-un vis, care porunceşte să fugi departe, undeva într-un alt timp, sau în alt spaţiu, spre înainte. Un înainte, sperăm noi, mai animat, un înainte cu o forţă nebănuită, necunoscută, care ar veni cine ştie de unde, aidoma atmosferei din cărţi, când personajele, peisajul, acţiunea iau naştere lipind cu înţeles, cu sens, literă cu literă.  Imagine intrând pe uşă, ori trecând prin perete şi intrându-ne în case, cristale de lumină, iar fiecare cuvânt e în aşteptarea, în căutarea celuilalt şi ţi-ar plăcea să surprinzi asta, dintotdeauna ţi-ai dorit să surprinzi îngheţând momentul, dar n-ai încă aparatul foto potrivit. Va apărea însă, mai încolo, dincolo de camera obscură, şi ştii deja asta.

Ca o bură diafană, când ştiinţa nu ne mai ajunge, suntem în căutare de personaje, locuri şi obiecte imaginare, sărind peste ax, peste timp. Ce-om face mâine, ne întrebăm, ce iz umed, ne vorbeşte încăperea, şi ca un trecător matinal prin dreptul altor ferestre decât cele ale noastre, acum dotaţi cu antene şitelevizoare LCD (altădată televizoare alb negru, în faţa cărora, cei creativi, ataşau filtre colorate, în câte două, trei culori, printre care şi unchiul meu, şmecherie colorându-ne filmele şi viaţa, şi pe care am împrumutat-o ulterior) recepţionăm mesaje, pe faţă, ori subliminale, nuanţe, culori, căzute din cer, fiindcă o istorioară, spusă bine, trage alta cu sine, scânteieri electrice, răspândindu-se în toate direcţiile, pe deasupra acoperişurilor. Călători, cu bagajul de păsări în spinare, anumite lucruri ne scapă, dar ne rămân senzaţiile de deja văzut, cu (in)diferenţa noastră, prin lumile noastre, iar lucruri pe care ni le-am închipuit, capătă noi forme, noi dimensiuni, mai ample, dar din ce în ce mai mici, ca formă, lucruri portabile, pe care omul le vede cu puterea minţii, apoi le pune un nume, condiţia existenţei, uneori strălucire de scurtă durată, din delăsare, ori goană.

Că probabil omul va mai ajunge să plângă, ori să se bucure, cu capul pe umărul, sau în îmbrăţişarea altui om, dincolo de receptorul unuitelefon mobil, nu e doar un gând, e o certitudine, fiindcă cu cât înaintăm înspre viitorul plin cu promisiuni neîndoios excesive în uşurarea trebuinţelor, cu atât mai mult devenim mai nostalgici după trecutul îngreunărilor noastre – încă aud zgomotul discului unde îmi vâram degetul arătător, pentru a forma un număr de telefon, încă văd clămiţa aceea de metal, în care mi se oprea degetul care-l ordona pe 0(zero), în aşteptare prelungă, apoi restul cifrelor, de la 9 la 1, într-o aşteptare descrescătoare – şi nu e de mirare, căci ne stă în firea-ne, umană, această natură de uriaş în care ne ascundem piticii. Dacă stingem lumina şi închidem ochii în aşteptarea somnului avem parte în întunericul acela, pentru unii înfricoşător, de plimbări instructive, presimţind plăcerea noului ce va să vină, iluminarea noii zile şi printr-un instinct înţelept, păstrăm efectul psihologic, uneori în chip miraculos, zarvă cu excavări şi descoperiri.

O declaraţie superfluă pentru unii care nu pot pătrunde dincolo de globul de sticlă, incapabili să-şi asculte unde-le.

Peste o oră, dacă nu intervine nimic neprevăzut, o vom lua pe alte drumuri, ceea ce nu avem aici, poate că e la o curbă a drumului, iat-o, vei exclama,  şi chiar dacă nu e acelaşi lucru de-altădată, iar paralela pe care-o vei face între ce-a fost şi este, te va întrista într-o oarecare măsură, ea îţi va releva importanţa trecerii tale de la una la alta, culmea, într-un echilibru de necontestat. Aşa cum ni s-a întâmplat în urmă cu 22 de ani, când de la o singură emisiune TV, numită Telejurnal ( şi câteva cuvinte învăţate şi pronunţate, într-o rusă stricată), am putut opta la una, dintre mai multe, graţie curajului, inovaţiei şi revoluţiei.

La vremea potrivită, ceea ce n-are explicaţie acum, va putea fi explicat, fiindcă la capătul unei idei stă un fitil aprins, gata oricând să explodeze.  Chiar şi pentru bunică-mea, deşi în viaţă, în vârstă de 87 de ani,  pentru care nimic mai departe de telefonul fix, radio sau televizor pare că n-a înaintat. Dar e receptivă atunci când îi explic şi îi povestesc despre sateliţi, iar ea, la schimb, îmi povesteşte cum se-ascundea în podul casei de soldaţii ruşi,  în timpul celui de-al doilea război mondial, ca să scape fată mare, cu cinstea nepătată, sau cum se plimbau fetele din sat, cu soldaţii germani de mână pe uliţele înguste, mânjite de ciocolată nemţească pe la gură, uitând de ruşinea pe care ar fi trebuit s-o afişeze, conformă cu timpurile, în care comunicarea se făcea pe ascuns, ciocănind în podele, ori în tavane, cu frică, prin linii şi puncte.

Intrăm pe-aici, poate fi o o bifurcaţie de drumuri, unul către o şosea circulabilă, iar alta către una pustie, dar merită să verificăm personal adevărul informaţiilor. Dacă mergem pe straduţa îngustă de la începutul acestei peioraţii, şi la capătul ei nu ne-aşteptăm la nimic, ca nişte copii cuminţi, şi dacă nu vom dărâma niciun zid, scobindu-l măcar, dându-i câteva cărămizi la o parte, nu vom reuşi niciodată să ne apropiem. Previi ca să nu fii nevoit să remediezi, ştiu! Nu dărâmi, ca să nu fii certat! Dar… în tihna umbrei care eşti, tu, orice om,  animând cu emoţie orice obiect, orice idee, mergând până la acel capăt al fiecăruia, şi el obiectul, şi ea, ideea, te vor servi, omule, oriunde le duci, cu orice risc şi ăsta e unul din efectele trecerii timpului şi călătoriei cu ajutorul lui.

Despre faptul că nu cred, de aici, din timpul ăsta prezent, în care mă caut şi mă aflu, că necesitatea e mama invenţiei, deşi pare că e concluzia unanimă a lumii, nu ştiu ce să cred.

Poate că e  Tatăl, şi nimic altceva, mai ştii?

Am călcat pe bec…

In arena luptelor sterile on septembrie 26, 2012 at 2:36 AM

În Oraşul Pierdut străzile s-au îngustat,

trotuarele nu ne mai încap.

Tu încă pe-aici, fantomatic,

mi te-ascunzi în sângerarea din călcâi.

(am călcat pe bec)

Felicitări pentru pierderea ta!, îmi ziceam,

în timp ce adunam cioburile,

o simţire artistică îmi dădea elan

şi-atunci m-am tăiat.

(mimez perfect rădăcinile dragostei atunci când mă tai)

Mâinile mele erau în alt plan,

căutându-şi ritmul interior,

iar călcâiele se fixau în parchet,

îşi exersau statornicia, dar degeaba!

(eu îmi ţin argumentele în călcâie)

Mai întâi a explodat becul,

eu eram la fereastră, lipeam cioburi colorate,

voiam să marchez un moment aparte,

ca de data asta să ştiu unde-am rămas

(rămăsesem datoare cuiva cu o încercare).

Nu, nu m-am aruncat pe fereastră!

Patul, profitând de întuneric,

şi-a pus de îndat’ arcurile să compună o tăvăleală mai veche

(cu restul corpului)

şi eu, uşoară –

doar călcâiul îmi atârna greu,

şi lăsa dâre,

ca o dezvirginare

i-am urmat (de)cadenţa,

muşcând cu poftă dintr-un colţ de lumină,

cu capul la locul lui,

pe umerii altcuiva,

pe care-l trec acum pe curat,

nu-l mai păstrez ciornă.

În oraşul pierdut, tu, dragul meu,

deşi-mi ştii morţile pe de rost,

încă mai agăţi chelneriţe,

tu, eroule cu capul gol,

iar eu,

eu ce să fac?

Mă lepăd de tine ca de un obicei prost şi

mă agăţ de un încă odat’

pentru care n-am oftat cândva,

dar o fac acum, cu drag,

fiindcă nu mai pot şi nu mai vreau să te mai ştiu în mine niciodat’.

Doar sângele meu, şiroind cu furie din călcâi,

te-a strigat în noaptea aceea,

o singură dat’…

În loc de răspuns, psipsină

Tractatus

In cap umplut on septembrie 21, 2012 at 4:19 PM

   

Fiinţa însăşi va fi vîndută la colţ de stradă

în chip de alegorie.

Ea-i pe un pod.

Se ascultă, glisadă

întrebând cablul rupt de ce să se mai agaţe,

cascadorie.

A plecat de-acasă crescând

umbre tăcute,

nu înainte să-şi treacă tăcerea pe foi colorate:

marea-n amurg şi

culmile munţilor îmbrăţişate de aburi,

împurpurate.

Şi-n această dimineaţă piatra are propriul ei alfabet,

pulberea ei, acelaşi alb contur, desuet.

Pe alei, mai devreme, se plimbase iar, miel.

Prin ploaie, pe sub umbrelă…

un melc.

Zuviel!

Nu e de mirare că se mişca încet,

cineva încerca s-o scrie, ascet.

Încă imaculată şi-uscată se gândi

să-şi recreeze limba pe-un nufăr şi

toată, inalterabilă

pe petalele lui, o imagine simplă,

dar imponderabilă.

Îşi iubea cuvintele, tribut goliciunii

le făcea mereu diapozitiv în lumina lunii,

dar le refuza abrevierea-n oral.

Abisul e un miraj rănit! magistral

îi spune ea deodat’ celeilalte,

imaginea răsturnată în ape,

tulburându-şi tăcerea, teatral.

Apa se rostogoleşte în neted şi rece

ca o anestezie, conjunctural.

Disperarea-i se-aruncă

în apă, în locu-i, calup de nimic, zdrobind rod.

Pe bulevardul de lună,

negru de fum

despicăm  — mai multe, împreună — un pod,

 mirese ale lui Frankenstein, rostim toate în cor :

limitele lumii mele sunt limitele limbii mele, 

din Tractatusul lui  Wittgenstein,

şi-apoi privim spre ochiul Mizar şi Alcor.

 

În tromba iluziei

In joi alb on septembrie 13, 2012 at 9:53 PM
 
Eu mergeam pe o pânză de păianjen şi am întâlnit un ἐλέφαντ  alb, mergând pe călcâie.
I-am dat bineţe, el s-a uitat la mine cu mirări de elefant alb,
apoi şi-a lipit trompa de inima mea, a ascultat un pic,
şi-a scuturat urechile şi pe dată au început să crească zeci de alocasia macrorrhiza,
cu frunze mari, cordiforme,
şi în timp ce eu priveam impresionată tufa liliopsidă,
ἐλέφαντ alb şi-a ataşat pe nesimţite trompa de conca mea auriculară stângă şi
ce cauţi tu în pânza mea de păianjen? m-a întrebat în şoaptă de elefant.
Uite, mă legăn, ce să fac? am vrut să-l enervez  în talpă, dar  i-am văzut dintele lui Buddha
şi mi-am amintit că în lume nu există numai dâre de mirosuri de fân,
ci sunt şi elefanţi orbi, care se sinucid, strivindu-l,
aşa că i-am răspuns respectuos, cu voce potrivită, că, să stea liniştit,
că pânza pe care ne-am întâlnit e a lui Darwin, păianjenul,
mai puternică de 10 ori decât kevlarul şi că ne ţine_
chiar şi dacă mai chemăm, el un elefant, eu un om,
ca să ne legănăm împreună_
că ne garantează cântecu’ că ţine până la 10 elefanţi, până să o rupem
şi, fireşte, industria militară.
Şi mi-am pus mâinile la ceafă, şi pe urmă m-am trântit ca într-un hamac
că dacă e loc_şi e!_tare-aş vrea să stau şi eu, aşa i-am mai zis, după care
pu-pu-pu, pu-pu-pu, vreau să stau şi eu aici, lala,
pu-pu-pu, pu-pu-pu, vreau să stau şi eu aici, lala,
uite-aşa cântam, bisând, şi el a zis:
Doamne, mare ţi-i pădurea cu alune…cări în iluzie!
şi s-a dus, pe vârfuri, să mai cheme un elefant,
iar ei i-au răspuns chemării:
Tu ai găsit-o umblând pe calea înoptită, gândire corectă, vieţuire corectă, efort corect, atenţie corectă, concentrare corectă, dar ea? Şi el, naiv,  nu s-a mai întors.
M-am legănat ce m-am legănat de una singură,
şi-am mai contemplat o vreme cele 10 colţuri ale universului,
şi făcând şapte paşi peste univers, am strigat:
aceasta e ultima mea naştere din burtă,
şi pe urmă am mers până la magazin şi mi-am cumpărat nişte smochine.
 

Pe marginile iluziei ispititoare, am dat şi eu târcoale, fără să zic măcar pâs,  unui cuib călduros  şi generos de vers alb.

 
Efect în nisip,
paradis, spirit-pom, un
om: Carmen Pricop
 
La mulţi ani, Carmen!
 

cuib de pace

In haiku on august 17, 2012 at 12:05 AM

apa  desface

unde, totul se leagă

sferă cu sferă.

Abrevieri

In cap umplut on martie 31, 2012 at 6:44 PM

Concentrat şi sălbatic, la ceas vesperal,

un gând sta-ndoielnic, cocoţat pe un val.

Nu ştia ce să facă:  să se piardă-n adânc,

libertate plătită c-o moarte-n cuvânt,

ori s-alunece lin, incolor într-un vers,

în cromatică  stinsă-n catifelat univers,

Drum fără-ntoarcere, şi-n lanţuri, odată pornit

dinspre tărâmul unde conceptul e un fel de zenit,

timpul vorbirii părea dispersie într-o perdea,

însă gândului nici prin cap nu-i trecea

să-nceteze-a surfa. Hotărârea? Nici gând să o ia…

Naiv, cel gând îşi închipuia, că lumea de dincolo de dantură

nu va mai fi fabulară, ci grandioasă arhitectură,

una nouă, unde gâtul nu e prăval în suspinuri

şi nici repetiţie comică, întrale intenţiei chinuri.

Noroc că firul îi fu curmat

de-un al doilea gând, grăbit, zbuciumat,

ce-n vorbă, pe dată s-a şi răsturnat:

Ce-s toate? Abrevieri!

În proză, în vers, salivă multă şi

…abureli.

Îngheţată cu orice

In cinema fabulat on septembrie 27, 2009 at 3:37 PM

soare

căci să te caut în stră-fundurile timpului înseamnă întotdeauna să mă prăbuşesc iar în mine însămi, şi e atât de trist să scriu despre mine, chiar dacă aş vrea să-mi închipui mai departe că scriu despre tine. Mi-ar plăcea să sar în apărarea mimilor cehi sau a dansatorilor thailandezi, scriind despre asta…de pildă tocmai am văzut o lebădă care înota…ah, linia aceea dublă plină de gingăşie cu care pieptul ei taie apa lacului. Entuziasmul meu nu se trage numai de la lebădă, e ceva şi în lacul ce face dintr-o dată ca totul să prindă formă.

almanahe.wordpress.com

Soarele strălucea încă pe cer, iar vântul adia uşor printre frunzele copacilor din faţa ferestrei. Corina se dădu jos din pat şi păşi uşor pe primul norişor, ce plutea lin chiar lângă tocul ferestrei larg deschise. Încercă să-şi amintească ce zi a săptămanii e, dacă are serviciu sau nu, dar brusc îşi dete seama că nu contează asta. Hotărâ că trebuie să-şi cumpere o îngheţată, aşa că urni norişorul spre vechiul magazin.
Când colo, ce să vezi? Magazinul de îngheţată dispăruse. Nu mai era nici urmă de el. În locul său răsărise, în schimb (şi ce schimb?!) un castel acoperit cu iederă.
Corina observă, de asemenea, din norişorul ei, că oamenii de pe stradă erau îmbrăcaţi ciudat. Dar nu-şi bătu capul cu acest aspect. Era vorba de gusturi, până la urmă! Şi ale ei erau orientate doar spre îngheţată pentru moment.
Brusc, de poftă cred, Corina îşi aminti că de fapt pe ea o cheamă Clara. Ceva se întâmplase cu ea, dar pur şi simplu nu îi era clar ce anume. Deşi magazinul de îngheţată dispăruse, şi asta îi era cât se poate de clar, ea tot îşi mai dorea îngheţată. Una de cireşe…
Situaţia era într-adevăr delicată. Gândurile îi veneau alan-dala. Exact pe când era gata să se dea bătută, Clara văzu ceva strălucind puternic pe degetul ei. Era chiar inelul ei cu piatră albastră, ce stătea triumfător pe inelaru-i subţire. Simţea o puternică forţă venind dinspre acesta. Îl scoase de pe deget şi dintr-o dată, de parcă inelele ar avea voinţă proprie, el îi alunecă printre degete şi căzu prin norişor, spre pământ…
” Nu ar fi trebuit să scap inelul!” îşi zise sieşi, ştiind că nu va putea coborâ după el. Trebuia să se descurce altcumva. În momentul în care inelul atinse pământul, se iscă o furtună, iar norişorul Clarei începu să se înnegrească, precum hârtia, să se clatine, precum paharul în care se iscă de obicei furtunile şi să se bată cu ceilalţi nori duşi de vânt, precum gândurile-i.
Clara încercă din răsputeri să îşi ţină echilibrul, şi se trezi ţipând: “Trebuia să decupez şi nişte fluturaşi! şi furtuna se mai domoli un pic. Profită de moment ca să se uite în jur, în căutarea unei umbre…le, dar simţi o puternică lovitură dintr-o parte şi căzu. Îşi pierdu în cădere şi ochelarii, care-i alunecară prin inelul magic, pentru că da, trebuie că e magic, de vreme ce odată căzut pe pământ nu rămase acolo, ci plutea semeţ lângă ea, chiar acum.
Dar forţa gravitaţională o trăgea în jos.
“E absurd!” gândi ea. “E un vis, iar în vis nu există forţă gravitaţională. Sau există ? ” Se aruncă apoi după ei, după ochelari, se prinse în cădere de inel şi se urcă pe el, dar alunecă prin el, pentru că era prea şlefuit, şi…
surpriză!!!!…încăpu!
Îşi aminti expresia „ca trasă prin inel”, vorba preferată a mamei, căci la ce-s bune mamele, şi îşi propuse deocamdată să uite de îngheţată, în timp ce continua să cadă.
Încerca din răsputeri să se prindă de ceilalţi nori în cădere, dar i se topeau în mână…”ca o îngheţată”, gândi ea!
În jur era tăcere şi ea se tot ducea în jos, până ce, la un moment dat se opri pe un alt nor, deloc al ei, ultimul de deasupra pământului. Nu pricepea de ce nu s-a topit şi el în mâinile ei, aidoma celorlalţi nori. Şi-auzi vântul… Cuvântul se-amesteca, melodia care-i vâjâia-n urechi ” e…sssttt…eee deee răăuuu…”, aşa suna.
Pentru o clipă nu-şi dorea decât să stea, să se liniştească şi să înţeleagă. Îşi aminti cuvinte pe care nu le ştia… toate îi năvăleau în minte de nicăieri. “Nor tâmpit!!!!!!! se răsti ea,”…o să te topesc până la urmă şi pe tine, ca pe ceilalţi! ce?!…crezi că eşti divers?!”
Apoi se ridică imponderabilă deasupra norişorului .”Ala bala portocala!” De când se ştia aceasta expresie o ajuta să-şi limpezească gândurile. Dar, ca prin farmec se dezechilibră şi se lovi de-o lebădă care trecea în zbor. Îşi mai zise o dată ala bala portocala şi se simţi şi mai bine.
Aşa era ea! Spunea „ala bala portocala…” şi gata!…era de-ajuns uneori să zică doar ala, alteori bala.. după portocale nu se înnebunea, oricum! îi plăceau în schimb cuvintele care conţineau doi de „n”…Dacă ar fi fost după ea ar fi folosit doar cuvinte care conţineau doi de n. Oricum nu-i ardea să se gândească acum la portocale…Acum, când trebuia să-şi dea seama ce era de făcut?! Dar lebăda refuza cu desăvârşire să vorbească…
Recapitulă scopurile! Da!… Trebuia să-şi găsească inelul şi ochelarii! În plus, trebuia să se regăsească şi pe ea, deoarece ştia clar că se cam pierduse în poveste…“Acum…da…acum!… „Ala bala portocala, ala bala portocala!”…şi-şi reveni din isterie… îşi reveni, la drept vorbind şi din visul în care plutea şi privi înainte.
Înainte era drumul pe care trebuia să o apuce. Ceva îi spunea asta.
Aşa că o luă spre stânga, fără să înţeleagă câtuşi de puţin de ce-şi face asta.
Nu trecu mult şi înţelese. Văzu chipeşul cavaler din dreapta. Deoarece ştia că se afla într-un vis nu-şi puse problema că merge pe drumul greşit…Spuse din nou “ala bala portocala”. Din nou, dar ceva mai repede, astfel că puteai auzi doar “albprtcl” de te-ai fi aflat prin apropiere şi se îndreptă spre flăcău…
Dar, obosită şi ameţită cum era i se făcu aşa un sooooooomn, încât se gândi să amâne conversaţia cu el pentru a doua zi…aşa că se culcă pe prima creangă care-i ieşi în cale..şi adormi, ignorând cu totul maşina de poliţie ce subtil se-apropia.
Apucă să citeasca doar:”POLICE …SKY”. De fapt era“POLICE BOSKY”. Ca nicio altă maşină de poliţie, se puse frumos pe aşteptat lângă ea… oricum, la drept vorbind nici o alarmă din lume n-o putea trezi…fie ea şi misiva cerului sau muma pădurii.
Văzu prin somn inelul şi ochelarii şi se trezi cu strania senzaţie că ochelarii erau chiar lângă ea… întinse mâna să-i atingă şi dădu cu mâna de maşina de poliţie ce aştepta liniştită în iarbă. “DORMI!!!DORMI!!!…ăsta-i doar un vis”…apucă să mai spună, căci o voce începu a filozofa: „De unde ştii că e vis? Ai vreo dovadă că ceea ce se întâmplă nu e realitate?” “Am!!!!!!!!!!!…ochelarii nu sunt ochelarii mei…şi nici inelul…seamănă doar…”vru să spună, dar se îndoi puţin de cursivitatea discursului şi zise exact ce gândea: “N-am nicio dovadă !”
Vocea zâmbi şi-i zise: “Sunt altfel pentru că tu vrei să fie altfel… Inelul şi ochelarii eşti tu… Regăseşte-teeee!”… se mai auzi din cer, înainte ca din maşina de politie să iasă un poliţist gras, cu o mustaţă neagră, deasă, şi tuşind ca un fumător de pipă.
De fapt, el chiar îşi scoase pipa când se îndreptă spre ea, şi-şi indesă în ea tutun cu aromă de cirese .
„Dar nu trebuie mai întâi să mă caut?” întrebarea se izbi însă, sfioasă, de mustaţa celui din faţa ei.
Se întristă. Îşi dete seama că era prea obosită ca să-şi pună asemenea întrebări. Poliţistul grăi răguşit:”Domnişoară, sunteţi cumva posesoarea unui inel cu piatra albastră şi a unei perechi de ochelari?” Clara încuviinţă din cap.
Atunci poliţistul îşi scoase cătuşele şi spuse:”You are under arest for dream hopping!”
„Ia te uităăă! Ce engleză cursivă are domnu’ poliţist!”
În timp ce Corina…pardon!…Clara…în timp ce Clara se minuna de pronunţia perfectă a poliţistului mustăcios, flăcăul îi veghea visul. Voia să aştepte, dar ce? Din punctul său de vedere nu se vedea decât un mustacios mătăhălos cu limba-ntre dinţi şi-o fată care nici măcar nu-şi ştia bine numele. De conversaţii nu-i ardea… Plus că se vorbea într-o limbă care nu era a lui… în ciuda acestor minusuri se hotărâ să vorbească în numele ei şi-n limba lui cu mustăciosul poliţist plin de arome şi expresii englezeşti şi s-o elibereze pe fată de-ndată.
Nu-i placeau cireşele, avea alergie, dar cum era un erou, şi cum avea şi-un cal alb se-avântă hotărât să doboare matahala din faţa lui şi să salveze fata…
Poliţistul recunocuse însă pe flăcău. Era un fost făt-frumos, ce avea tatuat pe antebraţ „666-Black Forever”, aşa că nu voia să se pună cu el. “Pe vremuri n-avea calul alb, dar întotdeauna avea cuvintele potrivite la el.” mai apucă mustăciosul să spună, deşi un pic cam lungă fraza, pentru cât de scurt şi răspicat îşi propusese să-i fie gândul, şi-o luă la sănătoasa, lăsând pipa să-i cadă, de teama că fătul i-ar putea lua urma din cauza aromei şi să-i dibuiască ascunzişul.
Săracul poliţist nu ştia de alergia flăcăului…
De cum a văzut-o pe Clara (de) pe calul său, Black Forever si-a promis că pe ea n-o va bate ca pe fostele lui prinţese, pentru că Clara era deosebită… Şi înainte de-a se scurge un an, ce-i drept, de vis, îi dărui o îngheţată. Apoi o puse călare. Clara o dădu pe gât dintr-o răsuflare, căci, vezi bine, îngheţata se topise. Se topise şi Clara după flăcău. Însă flăcăul avea cal iar vânătaia de sub ochiul stâng nu o avea din naştere, iar timpul şi îngheţata, chiar dacă acum la discreţie nu reuşeau să vindece. În timp ce-şi punea îngheţata sub ochi realiză că visele sunt făcute pentru oameni mari, nu pentru puştoaice ca ea. Nu găsea rostul amestecului ăsta de nori, ochelari pierduţi şi inel bun de tras prin el. Dar cea mai mare nedumerire a ei era că magazinele de îngheţată nu pot dispărea aşa, de parcă un soare uriaş le-ar fi topit…Dar şi aşa, acea stradă ar fi devenit o stradă foarte colorată, cu arome de orice şi oameni îmbrăcaţi ciudat. În plus, un roi, două de musculiţe gălăgioase ar fi bâzăit pe-acolo şi tot ţi-ai fi dat seama că magazinul chiar a existat…
Şi-apoi, de ce alesese să topească nor cu nor, în loc să o ia pe scări, cum, de mică, mama sa o-nvăţase?…
Hotărâ, deci să uite de vânătaie, să facă sex cu flăcăul”666-Black Forever” pentru ultima oară, să arunce îngheţata cât colo şi să se-ntoarcă acasă, unde-şi va mai petrece vreo câţiva ani buni, pentru a da de rostul întrebărilor fără răspuns.
O altă Clara, şi de ce nu, o Clementină…da!De azi înainte o s-o cheme Clementina…de la clemenţă…
Zorii se-aruncară brusc şi ei pe ea…
Deschise ochii şi-şi văzu mama aplecată de-asupra ei, luându-i cu palma temperatura de pe buze…şi termometrul dintre buze.
” Clementina, ţi-am spus de-atâtea ori că îngheţata nu-i pentru tine! Când o să întelegi?”o dojeni uşor mama, deşi, eu ca şi autoare şi străină de poveste m-am repezit să pun la sfârşitul mămoaselor propoziţii semne grele, precum”!” sau „?”.
„Da, mamă! Ai dreptate! Dar stai liniştită, mamă! N-o să mai vreau îngheţată multă vreme de-acum încolo!”
Pe mamă o mulţumi răspunsul fetei sale aşa că se repezi să închidă fereastra.
almanahe.wordpress.com
Soarele puternic o dizolva, dar semn că încă mai era acolo era vocea ei, care bătea apropo-uri:
„Şi, apropo (sâc!), te-a sunat cineva. Black. Black Forever, parcă…E vreun coleg de la şcoală?”
Clementina zâmbi ştrengăreşte soarelui…şi fiindcă găsi ceva de capul apropo-urilor îi bătu unul chiar pe loc mamei sale…despre ceai.