alma nahe

Posts Tagged ‘prostii sub clar de umbrelă’

Vând fluturi pe sub mână

In Cartea în care se tace on iulie 25, 2013 at 12:02 AM

(Mi-)am revenit cât să pot sări (cu) calul

printre rânduri de piculine şi tube

în căutare de mauritaniu (bun conductor de magie).

Eu străbat lumea de dincolo de o simplă ceaşcă de cafea, ghicind

şi dincolo de faptul că eu chiar sunt un pion,

nu mă deranjează, poate doar culoarea.

Păstrând metafora ghilotinei,

mă taie şi vreo câţiva fluturi noi(de origine necunoscută) de la gât în sus,

şi ca să nu mai adorm atât de grea,

i-aş vinde pe sub mână, scump

(vreau un set nou de urechi,

ca să nu-i mai aud fâlfâind decât pe cei care ţin cu dinţii de dragostea pentru tine).

Mă sfâşie coconul ăsta trist în care te-ai mutat, dar

în seara asta lasă-mă în mine, poete, vrei?

Mâine seară, promit că mai vând câţiva pe-o pereche de ochi statornici.


La mulţi ani, domnule Bob şi gânduri în pereche!

Copilării

In Cartea în care se tace on iulie 17, 2013 at 10:53 PM


EL: Asta e ultima vară.
EA: Am putea sări peste toate! Am putea sări într-un picior printre fraze, printre greieri, nici un fir de păpădie n-ar şti! Şi oricum, mie îmi plac iernile.
EL: Hai mai bine să stingem becul ăla şi să plângem c-am murit! Pe întuneric întâlnesc câţi fluturi vreau eu.
EA: Nici nu mai e cazul! Atât!
EL: Câţi de-atât?
EA: Eşti morocănos!
EL: Ce-avem noi în comun? Îţi spun eu! Nimic!
EA: Avem ceva! Sunt sigură! Uite, copacul ăsta, spre exemplu.
EL: E un copac frumos!
EA: Şi uită-te şi la ferestrele astea. Sunt închise, dar sunt toate ale noastre, dacă vrem.
EL: Mie-mi place vremea aşa, comedie pe dinăuntru, comedie pe-afară… Desparte-te de mine! Nu evoluez aşa.
EA: Eu ştiu mai mult! Şi de-asta nu ştiu să plec. Tu ştii?
EL: Şi dacă aş şti tot, ce? Unde am ajunge?
EA: Unde am ajuns deja…Noi doi suntem din aceeaşi copilărie.

Necunoscutul

In Cartea în care se tace on iulie 7, 2013 at 10:00 PM

Eu îmi amintesc şi-acum prima secundă când am ieşit
din burtă…
era soare, mamei îi era frig;
am întrebat: mere sunt?
Iar doctorul încurcat, mi-a zic ceva de sfârc.
Şi imediat,
ca să nu mai vorbesc, să i se pară că tac,
a apucat sfârcul mamei mele şi mi l-a-ndesat,
în buzele încă-n lichid.
Apoi speriat, s-a suit pe-asistentă şi m-a imitat:
mere sunt?
Zic speriat, că tremura,
chiar şi pe-asistentă o scutura.
Şi ea, în loc să-i răspundă ceva,
zicea oa sau a, că n-am înţeles
de ce am început, după ce am supt ce-am supt,
s-o imit pe ea.
Astfel toate cuvintele le-am uitat,
merele au venit mai târziu,
o tonă cred c-am mâncat.
Şi cam atât…
ce să-ţi mai zic…
Cât ai zice biscuite ras,
necunoscutul pe toţi ne-a găsit:
asistenta s-a măritat,
doctorul alţi prunci a-nţărcat
de la limbă,
fiindcă-n spital
lucrurile trebuiau să funcţioneze normal.

00181

În joacă cu Road

Psilunaticii de azi îi găsiţi(dacă-i căutaţi) în tabelul psi©-ului. Cum eu o să lipsesc o vreme, NU voi activa moderarea comentariilor! 🙂

Nici n-aş şti

In Cartea în care se tace on iulie 4, 2013 at 4:33 AM


Faci bine că nu te-aşezi prea aproape de mine,
deasupra mea stă tot timpul o bilă metalică,
care mă atrage ca un magnet,
mai mult în sus decât în lateral
şi simt cum puţin câte puţin îi cedează firul.
Dar dă-ţi întâlnire cu mine când cânt,
reflectoarele ar fi stinse
şi nici n-aş şti…

Nici n-aş şti ce m-a lovit,
voi crede că stelele s-au prins în horă-n capul meu şi-am să mă uit,
ca un vis de frunze
zburând peste arlechin,
ca suave petale de trandafir făcând tumbe peste sufleur, iar tu,
tu ai fi acordeonul buzelor mele arse
şi nici n-aş şti…

Nici n-aş şti că în graba ploilor,
am ajuns totuşi amândoi la timp,
în acelaşi vis.
Nu-ţi fie frică,
nu e altceva decât profilul gândurilor noastre de ieri.
Tu ai fi mai mirat decât Columb descoperind America,
mai fiert decât oul lui, iar eu,
eu aş avea strălucirea unei săbii,
dar, în schimb,
ţi-aş face cunoştinţă cu prima mea dragoste,
să mă faci femeie din nou!
Nu! Nu scoate lanterna!
Trebuie doar să-ţi vină în gând.
O singură dată nu doare, şi…
nici n-ai şti.

00181În joacă, cu Road.

 

Dacă dragostea ar cânta printre

In Cartea în care se tace on iunie 23, 2013 at 2:29 AM

100_7808

Dacă dragostea ar cânta printre noi,

ce-ar avea de zis? ne-a întrebat la intrare.

Eu nu ştiam unde sunt,

cine eşti: omul cu umărul,

omul cu braţele?

Aveam şi părul încâlcit de-atâţia fiori

(n-arătam prea grozav pentru întrebări),

iar tu erai setat pe frecvenţele fricii,

după ceafă îţi ţineai o rezervă de bulgări de zăpadă,

nu eram potriviţi deloc,

eu cu aspiraţiile mele solare,

om-femeie cu tăplile desculţe

încă zdrobind cioburile altui vis,

tu, care dădeai vina pe lună,

pe mirosuri,

pe căldură,

nu din gură îţi ieşeau cuvintele,

îţi ieşeau de  după urechi buburuze, greieri, fluturi,

eu nu mai ştiu de ce voiam să uit altă muzică

(oricum mai auzeam doar frânturi, începuturi)

şi de parcă nu era de-ajuns,

în jurul nostru nu mai existau motive,

gândurile se îngrămădeau furtunoase în cerul gurii,

saliva se-nspuma, făcea valuri,

ne şopteam înăuntru,

ne ţipam pe-afară,

ne scuturam pieile,

cădeau litere,

ne căutau setimentele,

cădeam verbe,

hoinari în furtună, între cer şi pământ,

şi-n tot timpul ăsta,

dragostea îşi încălzea vocea,

făcea vocalize,

dar cine s-o audă,

noi, nouă ne eram ca nişte păpuşi matrioshka.

Hei, cum auzi fiecare gând din mine?  îi striga

matrioshka din mijloc celei mai mici,

timp în care o mână le tot înşuruba,

nu-şi mai încăpeau una într-alta

şi crăpau de ciudă.

Hai, c-am scăpat şi cântecul de azi,

o lăsăm pe mâine?…

Spune-mi ce gând îţi trebuie

In cap umplut on iunie 21, 2013 at 4:36 PM
Când privesc în cele ce mă-mprăştii,
mă-ngrozesc, mă-ntreb: unde sunt toată?
Aici în lumea asta minunată şi-nşirată
sau sunt acolo, dincolo de prag, doar spusă,
ce-aşteaptă o ureche potrivită s-o auză?
 
Mintea, jongleurul bunelor cu rele
ce te pleznesc, de-ţi chemi şi alte păsări,
de pe rămurele…ea-i marea ghicitoare,
ea-i ghiocul,
în care ăst parşiv, de-i spunem noi, norocul
i-opac…şi un indiferent.
 
Te uiţi la stele şi te sui în „care”,
te-nhami apoi şi roib, aduni din soare
arzânda patimă, ce-atinge şi-om şi rege,
iubirea pânzei ce mereu se ţese în cea lege 
în culori când suave, când scăldate în melancolii…
ne scoatem universul toţi din…pălării.
 
Gândul îşi leagă drum printr-o platformă,
ce numai dacă-nchidem ochii, o vedem cu formă…
precum priveşti ceva-n lumină şi al lui contur,
rămâne pe retină, galaxie…
 
Ce-i gândul, dacă nu o perlă într-o scoică?
E poate piatra nestemată dintr-o rocă…

Atâtea porţi, cât ale firii feluri
ornate, modelate în tablouri,
culori ce nu se termină nicicând
pensule înmuiate când în apă, când pământ.

Atunci când ochiul plânge, poate creşte
o iarbă ce pe urmă râsul înteţeşte.
Misterul şi minunile sunt date pe sub pleoapă,
că doar aşa ecoul se adapă, dintr-un frumos, din  lacrimă.

Aşa cum porţile se-nchid şi strânsul doare,
aşa şi apele se-nchid, pământul şi el tare
ne-aşteaptă…
să-nţelegem, dară, de ce-i multă apă şi puţin uscat…

 

Cu r-ul alintându-se

In arena luptelor sterile, teatru on iunie 7, 2013 at 3:19 AM

 

EA:  Pe stlada ta, nu pot să nu obselv, femeile-şi pield capul şi sânii, iar bălbaţii numai mâna stângă! Da’ măcal chelesc, asta da dleptate! Dleptatea stlăzii!

EL: Femeile se pierd mai uşor…ele e mai puzzle, aşa.

Stă să curcubeuie(Preview)

In teatru on iunie 5, 2013 at 12:27 AM

Image001

OO:  La câte curcubeie am văzut zilele astea, să tot plouă!

OS:   Să plouă cu curcubeie! 

OO:  Băi curcubea, mai curcubeuă mult?

OS:  Curcubeuim atât cât ne ţine pe fiecare dupăploiul!

OO:  Dacă nu vă ține, mai înseamnă că ați terminat.

OS:  Dacă nu ne ţine, înseamnă că ne-am înecat la mâl. 

OO:  Uac-uac…

GE: „Stă să plouă” era o piesa de Lia Bugnar.

OS: Pe „Stă să curcubeuie” o s-o scriu eu.

OO: Scrie despre tine!

OS:  Despre mine, o curcubeaură plouată.

Image011

Un enunţ c-o defecţiune

In cap umplut on mai 29, 2013 at 4:23 PM

Am luat un tub de culoare,

oarecare,

l-am presat,

l-am împrăştiat pe hârtie,

mai întâi cu degetul arătător,

apoi cu palmele amândouă.

Am mai luat încă câteva tuburi de culoare

şi când hârtia n-a mai suportat,

m-am mânjit din cap până-n picioare,

m-am colorat,

mi-am adăugat şi umbre

şi pe urmă m-am aşezat la uscat.

Culoarea crăpa pe mine,

mă mânca pielea,

mă mânca şi gândul:

ce mama naibii am încercat eu aici?

Să văd dacă găsesc şi nişte sclipici.

Am găsit,

în razele soarelui nici că mai vedeam în sine.

De ce-am făcut-o? mă întrebam.

Colorez bine, mă minţeam

şi sclipeam şi mai tare.

 

În tot acest timp,

cât nu mă mai căutam în formă

şi dimensiune,

am rămas tot ce eram,

un enunţ poetic c-o defecţiune.

100_8518

 

 

În condei, ere

In joi alb on mai 2, 2013 at 6:22 PM

Azi am primit un cuvânt

şi-am văzut roşu.

Nu, că l-am văzut dăruindu-mi-se,

nu m-a luat prin surprindere,

l-am văzut  cum i se mişca muşchiul fiecărei litere,

cum îşi ascundea noua ordine mondială,

cum îşi căra rezervorul psihic în spate:

popor, credinţă, rase.

Pe fiecare ou înroşit se insinuau– în ipoteze extraterestre,

stabilind termenii relaţiei om-Dumnezeu – pasul pe lună şi

greenpace-ul,

ca o investigaţie asupra lumii invizibile.

Nu vă mai grăbiţi să le ciocniţi,

înghiţiţi-le cu totul,

sau daţi-le o gaură şi beţi-le crude,

poate-aşa vă revine glasul! le strigam zilierilor din cuvânt,

dar ei (ne) păşteau liniştiţi,  aşteptând tăcuţi în ape fierbinţi sacrificiul mie-Lui.

Poem în condeiul lui ACUM şi colorat în muza-mi de astăzi, GriArg.

Imaginile vin, ca de cele mai multe ori, de la Raluca.