alma nahe

Posts Tagged ‘prostii sub clar de umbrelă’

Poetul care n-a citit nimic, dar s-a citit pe sine

In Cartea în care se tace on noiembrie 13, 2013 at 4:50 PM

Poţi da crezare doar lumii pe care tu o primeşti!
Când i-a venit prima dată gândul, şi-a zis:
Nu-i nimic, o s-o fac pe cărăuşul între cele două lumi ale mele!
De aceea nici măcar nu s-a mai îmbrăcat frumos,
se costuma în scris,
lua dintr-o parte,
căra în cealaltă,
uneori ducea de două ori aceeaşi minciună,
alteori de trei ori acelaşi adevăr,
ca pe-o carte,
în mână,
pe cap,
la subţiori,
ca pe-o piatră,
de gât,
de mâini,
de picioare,
ca pe-o măsură,
ca pe cerneala nopţii târzii.
Unde-o să mă mut, o să-mi fie bine!
Şi unde se muta era bine.
Uite, văd eu bine sau în fereastra asta nu e nicio durere!?
Şi durerea dispărea imediat de la geam,
în locul ei apăreau puncte-puncte albe
şi ouă portocalii,
dar culoarea lor nu-l mira,
poţi să vezi lumea în ce culoare vrei tu!
Care-i cel mai lung anotimp? l-a întrerupt cineva din casă într-o zi.
Cel de îngrijire! E cel mai…pulmonar! s-a trezit că-i răspunde,
dar până să întoarcă capul,
până să lase jos încărcătura,
dispăru totul:
casa,
omul,
glăsciorul…
Şi-atuncea genele lui au clipit şi-au început a măsura
distanţa pân’ la luminişul din obraz şi-a început a cânta.
Dar muzica e doar începutul! şi-a zis sieşi, privind întristat 
dinspre cârcă înspre mână şi
dinspre mână înspre cârcă
şi-atunci, din acel moment a început să-şi construiască un refugiu dincolo de cântec,
din tot felul de întrebări urmând planul lor infinit pentru muritori.


00181Adrianei, căreia i-am promis cândva, nu demult, un poem cu numele ăsta.

 

Reclame

Cuvintele care se termină-n unt, nu pier, se ung

In cap umplut on noiembrie 9, 2013 at 3:37 PM

Suntimage

mărunt

crunt

amănunt

înfrunt

confrunt

înfrânt

ciunt

cărunt

încrunt

Cuvintele care se termină-n vânt, nu pier, se macină, ning

In cap umplut on noiembrie 7, 2013 at 7:11 PM

cuvânt

avânt

zvânt

cuvânt

avânt

zvânt

cuvânt

avânt

zvânt

cuvânt

Cuvintele care se termină-n soare, nu pier, se desfoaie-ntr-o floare

In cap umplut on noiembrie 6, 2013 at 6:37 PM

mosoare

dresoare

cosoare

scrisoare

unsoare

prinsoare

măsoare

împresoare

însoare

ninsoare

Cuvintele care se termină-n nor nu pier, plouă

In cap umplut on noiembrie 6, 2013 at 2:59 PM

nor

antreprenor

antrenor

sonor

tenor

ignor

planor

onor

minor

unor

Portretistul

In Superblog2013 on septembrie 23, 2013 at 9:06 PM

Renunţare totală când acră, când dulce, viaţa lui toată era un coş imens de nuiele în care lâncezeau pânze rulate sul, colecţie de momente intime izolate.

Nu admira în oameni decât compoziţia, pe unii îi creionase tâmp, o simplă linie, pe alţii, translucizi, suprafaţă netedă, făpturi zămislite din miez de idee, siluete decupate din memorie, în decoruri cu murmur interior, când în armonie sobră, când în luminoasă duioşie.

Interesul pentru ei stătea în dimensiunea pânzei, vibrând în aşteptarea poeziei.

Capul său, cu fruntea năduşind abundent, devenise un malaxor ce convertea falsitatea şi teatralul într-un monstru plăcut vederii.

Pătrundere imginativă, ascultând când de întuneric, când de lumină, sufletul îi era când harpă, când evantai. Năzuinţa lui era să spună câte un singur lucru, pe rând, iar rezultatul să fie unul fără interpretări alambicate.

Jargoniza, într-un nicăieri al tutror lumilor adunate într-un singur loc, când văzut pe dinafară, când de dinăutru şi oricât de vast era spaţiul de inspiraţie, când isprăvea ce avea de spus, pe pânza multicoloră se întâlnea tot cu sine însuşi, cu visele lui, ţesute din stofa vieţii.

Amestecând toate trupurile într-unul singur, sfârtecat de dureri, vlăguit de nesomn se pregătea să-i dea posterităţii încă un tablou.

Dar mâine, un mâine încă vacant, asistenţa va impune universul său particular.

Sau nu.

“Ce mârşăvie”,  gândea el, în timp ce îndepărta un fir de păr de pe obrazul ultimei sale creaţii, “sunt nevoit să trăiesc într-o lume în care mâine, o mână de oameni care n-au pictat niciodată nimic, vor decide dacă sunt valoros sau nu.”

O ultimă tuşă şi o rază de soare, jucăuşă, i se aşeză pe piept, apoi pe chip. Tabloul era gata. Se întinse pe salteaua îmbibată de vopsele, invadat de un puternic sentiment între şira spinării şi genunchi privind înspre şevalet, el, omul, lucrare finită în contact cu infinitul. Apoi adormi.

00181

Există măr perfect fiindcă-i potrivit cu pofta mea.
Există cer perfect, fiindcă-i potrivit cu albastrul pe care-l caut.
Există apă, perfect pe gustul meu, fiindcă-mi potoleşte setea mea, nu a celorlalţi însetaţi.

Există om perfect, fiindcă fără să-l caut se mulează gâdurilor, trăirilor, cuvintelor, defectelor, calităţilor mele.

Şi, există un concurs, Superblog, care-i potrivit cât de cât cu exerciţiile mele literare, care nu vor suferi transformări numai şi numai fiindcă le voi alătura cuvântul advertorial, iar mărturie stau scrierile mele de anul trecut, pe care le puteţi frunzări aici, dacă aveţi timp şi chef.

Textul nu e nou, i l-am furat pisicii mele, Jora!  (Ca şi tabloul care însoţeşte textul, care tot de ea îi pictat.) I  l-am dat ei cu dragă inimă la vremea respectivă, dar m-am gândit să i-l şi iau azi înapoi, tot aşa…cu dragă inimă, de nevoie!Pisica la nevoie se cunoaşte! Mă întreb dacă n-ar fi fost mai bine s-o trimit pe ea în concurs. Pare mult mai …În fine! Pisicile ştiu a se mula pe cerinţe mult mai bine, dar o să mă străduiesc şi eu mai mult şi o să-i cer câte un sfat. 🙂

Aşadar, Superblog, iată-mă! Eşti gata să mă primeşti din nou? 

Banner SuperBlog2013

Instinct ancestral

In cap umplut, Cartea în care se tace on septembrie 8, 2013 at 11:19 PM

image

Ca o întâmplare într-un ceasornic ruginit,
hodorogind, gura.
Pupilele tresaltă,
de parcă ele sunt aripile vechiului faraon al facerii,
putrezind acum într-o piramidă a tăcerii forând
şi duhnind mecanic.
Doar în vârful degetelor de la picioare îmi mai găsesc încă
instinctul ancestral de a da un şut pământului,
trimitându-l într-un şanţ galactic, oarecare.
Unde mi-o fi răbdarea spusului,
în care faşă?

Scrisoare închisă

In arena luptelor sterile on septembrie 4, 2013 at 5:29 PM

100_8544Seara îşi aşeza în batistă străzile,
trotuarele, zebrele, ferestrele colorate cu sânge de muscă,
apoi îşi priponea ţânţarul — de-acum armăsar — în grajd,
iar dimineaţa, ziua îi începea ca şi-o scrisoare,
cu formula de politeţe :” Draga mea…”.
În cuprins, nota minuţios vechimea sâmburului bun,
a celui rău, ca să nu uite, acum, când
câinele nu mai era prietenul omului,
nici al puiului de om,
şi la final, înainte să o închidă
şi s-o expedieze spre necunoscutul din ea,
îşi smulgea un fir de păr scandalizat,
îl încolăcea pe deget şi-l trântea peste litere,
peste morţii mamei,
peste morţii tatălui,
dar niciodată peste cuvintele potrivite,
fiindcă nu le găseşti decât arareori,
locuiesc în rădăcina firului de păr
şi până să-l găseşti, încolţeşte bucuria ori amărăciunea altui fior.
Ştia că nici un final nu poate fi moralizator,
fiindcă auzise de atâtea ori că orice sfârşit e un nou început,
aşa că în loc de încheiere punea două puncte,
se spăla pe ochi,
trăgea aer puternic şi nesănătos în piept şi ofta.
Era toamnă, dar nu mai scria despre era,
iar frunzele, oricum nu mai cădeau singure,
erau tăiate şi aruncate oamenilor peste gard.

Poeta care voia pe Marte

In Cartea în care se tace on august 14, 2013 at 9:06 PM


În dimineața aceea a verificat tot,
dacă își trăise traiul,
dacă își mâncase mălaiul!
Era aeriană,
mai ceva ca un olandez zburător.
Avea, într-adevăr, niște motive gravitaționale
nevindecate, dar trecute:
Karenina, Maitreyi, Scarlett O’Hara…
Citise anunțul în trei’șpe,
în pai’șpe,
a găsit că n-avea nimic de pierdut,
apoi a zâmbit.
Și acum, gândindu-se la dată,
a zâmbit instant,
n-o durea!
N-o mai durea nici Vronski, nici adolescentul miop
şi nici Rhett Butler.
Știa că i-ar fi iubit până când ar fi știut că toate se termină,
ori dacă toate s-ar fi terminat, la ce bun?
A luat mătura(de gospodină),
a apucat-o zdravăn de mijloc,
a scuturat-o de particulele roz — s-a scuturat și de orice alt gând
de întoarcere — le-a pus în sân
și, din ce-a mai rămas,
din gunoaiele alimentelor de bază,
și-a dictat,
obosită de-atâtea cuvinte– Dacă nu mai sunt pe-aici,
pesemne c-oi fi pe Marte!
– un bilet
de rămas bun,
s-a semnat,
l-a lipit( nu pe ușă,
căci le desființase)
ca o glumă proastă,
pe spatele hainei primului întâlnit în cale
și…cam atât!
Ar fi putut găsi o frază de captură mai bună!
Ar fi putut să coboare scările în fugă,
să strige cât o țineau plămânii:
Adio, zerozerozerozero!
Rămâneți cu bine, zemoaselor,
clipe-n ciorchine!
Cercuri, inele,
putere-a cuvintelor!
Bun găsit, aproapeoro 25!
Sunt în drum spre tine, Planetă Roșie!
Două răsărituri,
două apusuri,
ce-am să vă mai cânt!
Zi-sol,
doi ani într-unul…
într-o stare primordială.
Dar nu!
Ea era poeta care voia pe Marte,
fără sirene,
fără limbaj pământesc,
fără organizări de evenimente
și nu avea să lase în urmă niciun regret…
decât planeta aceea,
cu ceață multă
și mult, mult prea albastră.

Alergii

In Cartea în care se tace on iulie 30, 2013 at 4:10 AM

image

Așa te văd acum!
O casă,
o curte și
multe,
multe păpădii,
și nici urmă de cărare.
Peste toate-aş sufla!
Aş veni la tine-ncet…
Dacă aș intra în curte,
s-ar alege puful.
Dacă aș intra în casă,
s-ar alege praful.
Alergică,
mă așez pe o piatră(întotdeauna găsesc câte una)
rezemată de gard.
Te voi aștepta,
te-am strigat să ieși afară,
la joacă,
și fiindcă puful unei păpădii mi s-a așezat pe pleoape,
am crezut că mi-ai răspuns.
Aici e liniște,
o liniște cu cântec de păpădie.
Dacă ai fi aici, ți-ar plăcea priveliștea,
păpădiile astea ale tale au închis în ele ierni.
Așa, păpădiilor! Ningeți-mă!
Când o să vă scuturați de tot,
o să arăt a pui de păpădie ușor.
Poate și ușor răcită…
Nu știu dacă ai să mă recunoști
sau și mai rău,
poate că vei crede că eu ți le-am scuturat pe toate,
vrând cu orice preț să găsesc o cale până la tine.
Chiar și-așa, merită așteptarea,
Sunt cu fața spre ce trebuie!
Dacă vii purtat de vânt,
ia și umbrela mary poppins,
căci, odată ieșit,
te voi lua pe sus,
să împart culorile asfințitului cu tine.
Până atunci mai strănut,
îmi scarpin nasul și,
cu ochii înroşiţi,
scriu încă un poem din flori.

image

Fotocredit: Radu Afrim