alma nahe

Posts Tagged ‘eu’

“întâlnirile” propriului sine cu văzDUHul ar trebui să rămână mute?

In arena luptelor sterile on decembrie 14, 2011 at 6:14 PM

Gândul, ca un vierme, când se ondulează, când se strânge, când se lungeşte gelatinos, lăsând dâre; culoare şi vertij…dar chiar şi aşa, nerostit, gândul nu moare înţepenit.
Înger?
Eu doar mi-am lipit faţa-mi pătimaşă de placa de sticlă muruită a portierei şi-am privit de-acolo cum se înşirau pe o frânghie tocită escapade-n ritmul dojenitor al scuturării castanelor şi al ghindelor. Eram încredinţată că uşa, unsă cu untdelemn să nu scârţâie pe hârtie, n-o să reziste unei alte ploi de cuvinte, aşa că mi-am umezit degetul arătător şi m-am apucat să le imprim pe buricul degetului pe cele existente deja, scrise cu două zile-n urmă, apoi le-am dat drumul să lunece pe geamul aburit în voia clipei. Însă n-am luat în calcul că fereastra afişează mefient şi incidental, metalul a-nceput a se scurge sub greutatea stropilor de gând şi a noilor cuvinte şi a se infiltra pe la încheieturile-mi, iar flori de regina nopţii mi s-au aşezat de jur împrejurul gâtului împletind ghirlande, eliberând suflet, dar neînvineţind trup. De-aici până la taifun în gând doar un pas, doar o aruncătură de caloian…Până aici ceţuri, de-aici încolo cuţite pentru înţelesuri pentru despic, dincolo de prind, dincolo de răzleţ, dincolo de vis, real mărginit în plăsmuire. Primeşti mesajul nedesluşit al degetelor, ceea ce te trimite înainte, dar ai tu, întunecare, şansa să-l descifrezi? Timpul risipeşte, altceva le-adună. 13.11.'2011
Un asfalt tăcut, ceruri închise, nu te împotriveşti, te deschizi, un impuls difuz, impact prins din zbor. Al altora, dar ca şi-al tău, prin înlocuire. O bufnitură metalică, venită de departe printr-un atât, ca aproape, ca trecut prin sită, prin pereţi transparenţi, de timpan. Cu câteva minute înainte de impactul propriu-zis, cel timp al făcutelor. Ca un zbor razant al unui fluture, elitrele-mi se desfoaie în Graţie, peste coloană, peste opriri înşirate-n aşteptare. Indiferenţă. Antenele rămase în urma-mi simt Gura Universului, lacoma! N-a supt nimic de data asta, deşi şi-a trimis corpul armat de lumini, faptă în nu încă, iar dacă aş fi ştiut să ascult mai bine…dacă aş fi ştiut, aş fi putut îngâna şi acum sunetul pur al lui neîncă, ca de geam(ăt) atins cu unghia Lui.
-Cât este ceasul?
Veselie inexplicabilă, eu în pas de alergare spre locul faptei, mişcări sigure ale mâinilor, bliţ, abur ridicându-se din caldul lor, mirosul frânei.
-Sunteţi reporteriţă, nu?
-Aşa par?
Privirea, un cuprins neclar şi emoţie frenetică. Realitatea lor e alta.
Tu ai văzut altceva, jumătatea altui cap, trup invizibil, în plutire. Te putea duce de nas, fiindcă era lumea lui, era lumea lui ” a fi sau a nu fi” în 3 zile: 11,12,13, noiembrie spre noiembrion, un loc închis morţii, dar deschis altora întru rănire, spre tristeţe-n corp de pământ, suflu nestins. Spre bucuria Veghei.
De-atunci, neînchisă-n moment, pândesc 22-ul, cântecul secret al omului care sunt în armonie cu sufletul. Prinsă între zidurile casei altuia, în care, restul timpului rămas nu se surpă decât în scris, ori poate peste 9 mări, 9 ţărmuri, 9 ani, căci n-am fugit de sfârşit, ci i-am făcut veşnică pomenire.
– Hei, dă-ţi cuvântul că nu vei scrie nimic rău despre văzDUH!

Cuvintele mi le dau, însă înţelesul lor rămâne să rodească tot în mine, cărămidă cu cărămidă. Iar vocea de mai sus să zicem că rămâne a mea, deşi ştiu că dacă aş fi răspuns, nu, nu mi-l dau, ar fi suflat doar o singură dată înspre mine_ca lupul, straşnic actor deghizat când în dansatoare orientală, când în cerşetor, înspre casa celor 2 purceluşi prostuţi, cu casă din paie şi beţe de chibrit_ făcându-mă să plutesc ca o prevestire, poate…ori şi mai simplu de-atât, ca un nor.

Simbolul dezvăluie, dar nu nimiceşte, nici nu acoperă.
Pe de o parte legătura are sens între două lucruri diferite, norul şi omul, spre exemplu, pe de alta, ea e posibilă dacă există un ce comun: ploaia, dar ca şi schimbare(de anotimp)întru nestricăciune.
Nu te-ai topit întru celălalt, într-unul singur, ci i-ai dat mâna?!
Ai format lanţul!
Troparul nesingurătăţii: cântarea la unison sub aceeaşi umbrelă; şi om şi nor…d.
Cerurile sunt puteri contemplative, dar tăria e puterea lucrătoare şi săvârşitoare a lucrării, a uşii Universului pe care din când în când o poţi deschide.
Eu greşesc umărul pe care plâng. Deseori.
Şi greşesc şi talpa prin care râsul mă năpădeşte.
Uneori greşesc mâna, pe care o întind negreşit, şi-o retrag în buzunar.
Şi n-o mai scot ca s-o dau altuia care mi-o întinde.
Şi-atunci fluier, calculez greşit diamentrul bălţii pe care vreau s-o sar şi m-afund în noroi până la mijloc.
La mijloc, între neştiinţa graniţei dintre greşite şi negreşite maşina salvării care se grăbeşte să mai salveze încă un corp mă împroaşcă cu noroi până-n cap.
Şi-atunci râd cu gura până la urechi.
Mi-aduc aminte de Stan şi Bran, că pe unii ne ţine haina, pe alţii nu, pe de-asupra ei, a băltoacei.
Sirena salvării se îndepărtează cu tot cu aerul ei de gag, eu mă prefac că am greşit strada, locul, întâmplarea şi nuanţa îmbrăcăminţii, dilema unei dimineţi petrecute în faţa şifonierului altuia şi-o iau la sănătoasa, căutând uscatul, timpul, anotimpul sau adresa corectă şi mai fac un pas, întru MIRare.
Spre încă un pretext literar ori poate spre încă una greşeală…

Mă şi mir că în graba noastră spre maldărul de lucruri materiale nu luăm foc. Doar producem scântei…

Locaţie: Pădurea Sineşti. Restul fotografiilor aici.
(13.11.2011)

Iertarea

In arena luptelor sterile on noiembrie 28, 2011 at 2:20 AM


eu tot timpul am avut senzaţia că zăpada ascunde amfore nu mortăciuni adormiri sau mai ştiu eu ce seminţe de ghiocei orbită poate de sclipiciul ei de la neon sau lună plină şi-atunci când o fac când mă uit adică mă trimit în pământ cu ochii văd cu ochii-n pământ că nu tot ce creşte poţi culege ca să-ţi servească drept umăr ori hrană

nu mai aştept primăvara vine oricum ca şi vara şi toamna când are chef şi dor încerc acum-ul solului îngheţat cu tălpile şi deşi simt cald sub rece nu-i verde-n faţă şi nici alb nu e şi-am încercat şi cu vârfurile nu vreau păreri şi-atunci ca un brad care-şi aşteaptă crăciunul şi propriile poveşti ştiu că odată cu a mea vin şi tăierile care-aduc cu sine tăceri nu de frig spre cele trecute sau viitoare ci tăieri dintr-un prezent al altora un acum neînţeles tras cu sania gânduri alunecând în vin fiert

nu mai întreb neînţelesuri căci bineînţeles că mai cad ace doar aşa-s uscările iar la rădăcini nu-mi place mierea ori apa pleoapei de dragul împăcării ca sens al prelungirii căci focul meu e DOAR pentru cel înfrigurat cu însingurarea lui cu iarba din cântec cu mirosul pielii lui dar pe care nu-l mai urc cu liftul în mine fiindcă rămâne mereu blocat în oglindă pe discursuri exterioare chiar dacă într-o noapte i-am desenat scările pentru iertări etajele pentru răzgândiri acoperişurile pentru fumat dar n-a înţeles scrisul a zis că-s mâzgăleli fiindcă îi plac agendele în alb cu gândul gândit şi răzgândit înainte de aşternut înainte de curat şi-atunci mi-am cerut velar EU iertarea fiindcă-l crezusem maculator şi de-aia mi-am lepădat pielea de om ca s-o fac coperţi şi data viitoare să nu mai greşesc

nu mai povestesc subsolurile să rămână subsoluri cu miasmele lor cu tot de ce să le ascund în pernă în zăpada imaginară pe care am inventat-o le las în alb în lipsa unui efect imediat sau mai bine într-o zăpadă portocalie trimiţându-le instant în Siberia

nu l-am întâlnit laolaltă cu zăpada niciodată pe focul ăsta ştrengar despărţiţi de un zid de etaje de emisfera stângă de platforme alt joc pentru emisfera dreaptă şi nu ştiu cum uneori poate să ningă atât de frumos încât poate să acopere orice de la guri de canal până la ultimul acoperiş iar cu celelalte se întâmplă ca întâlnind şoselele trotuarele oamenii cu mizeriile lor întâlnind mizeriile mele să mă trezesc linsă de 1001 dalmaţieni că-s Cruella de Vil însă iau aburul care le iese din gură şi-l azvârl în oglindă ca să mă ţin departe de urât cu blăni

eu cea care mă reglez răscolind prin zăpadă imaginară iau cele 40 de cuvinte de care dispune eschimosul pentru ca s-o mire numind-o nedeturnându-i sensul şi trec peste faptul că s-ar putea să fie doar poveste nu mai desenez nici cu degetul arătător semne pe care dezaburirea le-ar ascunde din nou şi până la următoarea aburire mai e cale lungă şi n-o mai frec în mâini tac nu fiindcă nu mai vreau să fac bulgări ci fiindcă bătăliile în joacă cât şi cele în serios sunt tot o apă apă din cer şi foc în mâini în priviri în guri şi mult sânge fierbând în vine pe nimicuri teritoriale uri goale-n nea…ntul ăsta cu vitrină


şi cum iertările pot fi şi adunări pentru împărţit şi înmulţit impresiile vă poftesc şi la
psi(c),
cerroşu,
sara,
dictatura justiţiei,
V.V.,
altcersenin,
scorpio,
tiberiu,
cita,
anaid,
verovers,
abisuri.

foaie (d’almanahe) verde roz(marin)

In cap umplut on septembrie 24, 2011 at 8:46 PM


(almanahe s-a jucat aici , apoi la laptop a lălăit)

Ne învârtim să ameţim,
nimic nu mai e clar când ne-nvârtim.

Să ne luăm de mână, să ne învârtim,
nu până-n Amsterdam, doar cât să ameţim.

Nici pe biciclete, nici pe role
şolduri să nu mai unduim, fiindcă nu aşa ne găsim.

Scăpăm de accidente atunci când ne-nvârtim,
pe JOS, când călătorim, nuanţe devenim.

Haide să nu mai vorbim, să nu mai clipim,
doar să ne-nvârtim, ca să ameţim.

Culorile amestecând, prin tălpi, de jos în sus,
să se împrăştie în noi, ca un ciob spart, înfipt în tălpi, accidental.

Un mers pe vârfuri este dragostea! În rest, culorile,
în fuga lor de noi, vârtej, ne descompun când stăm.

Deci, haide să ne învârtim, ca să scăpăm de roz.

sursa foto aici

Pianina din str. Lunii

In cap umplut, Ciné ma pictat on septembrie 22, 2011 at 12:48 AM


Sunt într-o casă goală,
am de coborât doar o scară.
Am o pianină,
dar nu mai am nicio ţigară.
Restul au ieşit pe-afară,
la un ceai.

Am să ies şi eu afară…
Nu din mine, din tine!
Uite (exersez),
sunt afară,
într-o gară goală.
Mă uit pe geam:
linii şi pietriş.

Mă pun pe şine.
Sunt un vagon,
tras la peron.
Am să rămân vagon,
ca să mă ataşez de alt vagon.
Cu locomotivă.
Ea să scoată fum,
să dispărem…
O singură săgeată,
albastră.

În strada Lunii, ce bine că nu-s om,
c-aş fi stat pe un peron,
aşteptând un vagon
în care tu n-ai urcat!
Te-ai dezechilibrat.
E 1.23 şi n-am plecat.
N-am plecat afară din tine.
Aşa că urc înapoi,
o scară,
către casa goală
fără nicio ţigară,
unde, detaşată,
pianina n-a cântat,
fiindcă n-am fumat.
Linii eu am numărat,
fiindcă strada Lunii nu ai desenat.
Linii eu am numărat,
fiindcă strada Lunii e, de fapt, un raft…

girl in a pipe

In arena luptelor sterile on noiembrie 13, 2009 at 7:41 PM

girl-in-a-pipe

E pentru prima dată când n-am avut un plan de zbor şi mărturisesc  că am avut ceva etaje de urcat. Însă nu de astăzi (şi nici de ieri, alaltăieri ş.a.m.d.) totul pare să nu fie aşa cum ar trebui să fie…

Notă: Aceasta este doar o descriere abstractă a unei stări pentru mobilizarea întregului MINE  pentru a ajunge la mai mult şi  la mai bine în căutarea de sine … notoriu !!!

Nu spun că nicăieri.  Eu sunt, pe undeva,  EU. Cea cu orgolii,  cea cu nevoi. Nicio surpriză, cred!

Nu am niciun instructor de zbor în acest moment, dar necesitatea de a mă deplasa zburând îmi vine mai întotdeauna din necesitatea de a conserva respectul de sine, evident, ilustrat prin acest balon.goodyear22

girl with her finger stuck in a  hole

I-adevărat, mă pot da cu capul de pereţi, mucii mi-i pot şterge cu manşeta şi mai ştiu că orgolioşii au întotdeauna o piatră rece sub cur…dar când văd un mâner în faţa ochilor, o clanţă…o apăs! Ori ea, azi sau ieri( ce, contează când?) s-a înroşit, m-a fript…dar tot am apăsat.

Oricum, mai întâi am dat gaură-n perete ca să văd ce e dincolo de uşă, am întins mâna cât am putut de mult, apoi mi-am dat seama că gaura era prea sus, aşa că n-am mai tras cu ochiul şi am pus mâna pe clanţă, direct! … Acum caut o frază nesfârşită, una în care să nu pot înainta grăbită, să-i pot pipăi miezul încordat de jocul sensului…un ţesut, o textură care aşteaptă o urmă hoi­nară dispusă în text asemeni seminţei…loading…

black-holes

A!!!

Înainte de a prognoza unde voi cădea pot afirma că o să cad oricum pe capul meu,  pentru că WOW, am învăţat din experienţă că pe capul altuia nu e bine să cazi…

şi nici nu scrie nicăieri click aici pentru a deveni mai înţelept, şi nici mai supus, şi nici mai…mai…mai…

dar puteţi da click aici să vedeţi cine-i autorul desenelor…

buttercup

La dreapta mea stă sâmbăta, nemişcată de saltul meu, dar asta pentru că nu îi garantează nimeni o recepţie bună a imaginii şi nici o dublare bună a propriei mele voci.

Uneori, de dragul stăruinţei sau al sensului ei, mai degrabă, tărăgănez, trag de timp, de cuprins şi-mi mai prelungesc şederea( între coperţi, desigur)…dar şi aşa, cu nasul în cărţi, oamenii de pe lângă noi sunt greu de suportat. Mie mi-a plăcut întotdeauna să le scutur praful dintre cărţi şi să merg mai departe;  de la unii nu rămân decât cu o furnicătură în poignet-ul mânii stângi…de la încordare, poate…sau de la rheumatism, umoarea cea rece, al creierului rezultat către extremităţi.

girl-growing-tree

Într-o seară, luând cina cu mama pe balcon, mi-a mărturisit că în copilărie a lovit-o trăznetu’, pe ea şi pe fratele ei…fără să îi povestesc eu nimic şi fără să conduc eu discuţia într-ale naturii ascunzişuri  mi-a mărturisit  că n-a simţit decât un gust amar şi că a avut noroc că n-a murit.

Va să zică norocu’ are gust amar!?(şi aici las loc unei continuări…)

girl-through-hoop

PS: Ah, de unde am pornit? Dincolo de scris…

Adică nu că nu ştiu. Ştiu! Eu ştiu! Dar înăuntrul meu mai sunt şi alţii, altele…şi de-asta nu mai ştiu…

Discurs luuung asupra metodei pe cont propriu

In arena luptelor sterile on septembrie 11, 2009 at 9:45 PM

Când n-ai încotro, te dori, umm!
Eu nu m-aş vinde pentru nimic în lume şi nici n-aş vinde lumea nimănui.
Dar am încotro?
cover
Luările-mi de poziţie au ca punct de plecare spontaneitatea-mi, puţin controlabilă, mult sentiment.
Nu am înţelepciunea de-a lega faptele imediate de siguranţa mea profundă de dinainte de. E o artă cu (d)efecte, fără îndoială. Efectele nu pot fi decât grosolane.
affogo
Nu mai există nici măcar naivi sadea. Dar există nenaivii sadea şi alternativa.
Încotro?
La dreapta. Sau la stânga? Eşti sigur? Las că vezi tu încotro. Instict! …Devii primitiv fiindcă n-ai încotro.
Subtilităţile, semitonurile, nuanţele se întunecă ori dispar într-o lumină orbitoare.
Gândirea discursivă îmi serveşte doar pe post de aliment, nu reuşeşte să mă scoată din zona intermediară a încotro-ului.
toxicity
Eu încarnez fantasmele, tot eu le rod până la os. Comedie de salon. Nu mă deranjează. Am încotro-ul meu şi el zice că mai degrabă mă deranjează farsa, şarja parodică extremă.
În teatru poţi juca împotriva textului.
În viaţă joci împotriva ta. Dacă joci curat, dacă joci pe principiul corect, onest, ascultător pe bune nu eşti crezut. Pentru că oamenii…oamenii deh, las’ că te ştiu ei!…am senzaţia că funcţionează doar anumite cuvinte din dicţionar. Celelalte sunt pentru a le susţine. Ca şi cu oamenii, aş îndrăzni, dar acest mic amănunt o să-l trec la capitolul inofensiv. Te poţi îndoi de feţişoara asta?
Deconstruct part XII - In Heaven
Nu am înţeles exact diferenţa între tragic şi comic până la vârsta asta. Sunt mare, sunt mare, îmi vine să strig în gura mare. Ia-mă în serios!
Neputinţa naşte comedia.
You drive me crazy
Mă distrez acum uitându-mă cum trag de verb până la limita lui, cum stă el să explodeze şi cum în sfârşit, când să o facă se va autodistruge neputând să-şi etaleze semnificaţia.
La urma urmei ce-i comicul altceva decât intuiţie a absurdului. Comicul nu oferă vreo ieşire. Comicul dă nodul din gât. Am din ce în ce mai mult sezaţia că trăiesc un context în care omul are o dimensiune lipsă. Oamenii sunt micşoraţi din fanatismul altora? Tocmai ce demonstram că nu. M-am redus chiar eu însămi la ceva atât de mic precum un nod. Care nici măcar nu e nod. Chiar şi aici, încercând să isplic ce am de respir aşa mă reduc la ce aştern, dincolo de faptă, dincolo de motiv. Şi ştiţi cum se zice? Cum îţi aşterni, aşa dormi. Dormi…Dormi…
Dormi!!!
Dorm…că n-am încotro.
Cry_baby_cry
Mă întreb dacă nu depăşesc cu vorbele-mi scopul expunerii. Încotro?
„N-am venit să-ţi tulbur somnul
Nici să-l fut în cur pe domnu’.
Am venit să-mi iau paltonu’, pălăria şi bastonu'” Ştiţi, desigur catrenul.
Ca trenul vreau şi eu să afirm, nu să dau lecţii. În orice caz, îmi propun să fie ultima şi mai ales pe tonul ăsta. Mă doresc uimită pe vecie. Acum n-am avut încotro. Dar în rest încerc să am. Promit să rămân aceeaşi prolixă, cu o anume(de)cadenţă a frazei. Cu pălărie, cu baston şi cu palton uneori, după anotimp.
Calitatea disperării contează.
I'm five years ahead of my time
Nu?
Cred că sunt conştientă de alienarea mea, aia socială, aia care împiedică libera dezvoltare a omului, încotro-ul. Acolo unde există funcţie socială, există alienare. Acum 7 ani se juca „Transfer de personalitate”. Premieră. Eu aveam funcţia de logodnică. Nu numai rolul. Autor Dumitru Solomon, regia Mihai Lungeanu, cu care îmi place să mai sporovăi, chiar dacă rar, încercăm atunci când ne revedem să o facem măcar bine. Chiar dacă n-am încotro şi mai mult tac. Da’ nu despre asta vreau să povestesc. Mai bine pun două poze, da’ de kiki, de formă nu de context cu instantanee de la premieră.
Image006
Image005 .
Solomon trebuia să vină şi el la premieră. Încă mai trăia. A murit la vreo 7 luni, în anul ce-a urmat. Nu din cauza noastră. Îmi place să cred. Ştiu că i-a dat girul lui Lungeanu şi nici teatrul nu a plătit drepturi de autor. Aşa se întâmplă şi cu Vişniec. Îl lasă pe Lungeanu să îi folosească cuvintele fără să ceară drepturi de autor. Nu e plăcut? Să poţi să te serveşti de şi din cuvântul unui om fără să fii nevoit să plăteşti. E ceva. Am deturnat un pic sensul, dar am vrut.
dust in the wind
În Transfer, pe scurt e vorba despre un om pe nume Iosef Pavlicek care pe tot parcursul piesei e modificat. Modificat de conjunctură. Întru început nu poate să se legitimeze şi de-aici tot încotro-ul subiectului. Un om ajunge să fie ceea ce nu vrea să fie datorită unei uniformizări cel puţin ciudate. Oamenii trebuie să fie aşa cum se vrea nu cum se vor ei pe ei. Într-un final, când i se permite să fie el nu mai vrea. Stai şi te întrebi de ce. De ce nu mai vrea? De frică? Nu! De lehamite. N-are încotro. Îmbracă aceeaşi uniformă ca să nu iasă în evidenţă. Uniforma nu e de război. Acolo îmbraci uniforma ca să te dai drept inamicul. Pe timp de pace îmbraci haina cât mai cenuşie. Nu sclipi, te rog!
N-ai încotro!
Te stingi.
Te scufunzi!
Don't Let The Sun Go Down On Me
Te scufunzi în mâhnire. „Mâhnire” e un cuvânt la comun cu actorul ce-l joacă pe Pavlicek(fotografia a doua). L-am descoperit noi într-o zi de repetiţie nocturnă şi l-am înfiat.
Duhul seriozităţii clădeşte închisorile.
Aş vrea să pot într-o bună zi să pot hotărâ eu însămi. Să am încotro. Să pot să pot arăta că pot să pot.
Ronţăim conoscibilul şi poate că într-o zi o să dăm de miez.
Nu degeaba se aventurează lumea să creadă în existenţa cosmosului.
Poate că avem nevoie de el.
never wanted to dance

Completare:
Poate că avem nevoie de-un sens gata dat ca să nu ne mai pierdem tăcuţi sau gălăgioşi în căutarea lui.
Încotro?
Aici!
Ai avut încotro?
Am avut!

foto: acelaşi federico bebber

che…mical

In cap umplut on septembrie 9, 2009 at 1:10 AM

paranoid
Încerc să surprind nimicul clipei de-acum forţându-l să înfructească în încolăcirea fumului de ţigară; fumul nu se face întotdeauna covrig să-l azvârl în coadă de câine, nu-mi vine nimic în minte; mie, care am tras cu sete din ţigară şi care am fixat jarul ei cu certitudinea că poate deveni pentru o vreme sfera de cristal a unui mag. Mugur de ploaie îmi încolţeşte sub ochi, trag fumul ca o plapumă peste real, degete roz, bariere sentimentale. Timp tăiat felii-felii de sonerie. Înserarea îmi trimite vecinul beţiv ca pe un răvaş într-un pet de plastic, închid uşa la toţi nasturii, dar mă trezesc în buzunare cu imaginea de la prânz; el stând întins în faţa scării, pe-o bucată de polistiren, rezemat de uşa de la boxă, cu un aparat de radio minuscul lângă, dat la maxim, sunet distorsionat, baterii pe terminate.
pigro di testa
„NU ţi-e frig?… Şi dacă printr-o întâmplare poţi schimba aşteptarea în ceva nou? La asta te-ai gândit? „şi a zâmbit. Două tălpi grele trec peste el în dezordine, copacul îşi schimbă culoarea, iar eu, până una alta voiam să m-ascund de iubirea-mi. „Nu! Mă gândeam la altceva.” Nu mă gândeam la moartea nevesti-sii şi nici la aşteptare, în general; am introdus cartela în făgaşul ei, s-a deschis uşa, ţipătul îmi cade în neant dublat de ţâuitul interfonului.
„De ce te îndepărtezi de mine, de ce pleci, de ce?” se converteşte tăcerea în cuvinte, dar e numai o părere. Plasma zilei coboară prin frisonul cuvintelor calde pe care i le-aş fi putut adresa, dar pasul nu e alb precum poate versul să fie, e apăsat, iar cuvintelor blânde le trebuie staniol să le ţină calde. „Din nicio pricină, vecine, din nicio pricină.” îmi sare Nichita din cusătura nasturelui, trag de el, îl deşir. Zgomotul căderii îmi aduce aminte cum mai demult am sunat la uşa unei prietene, am întrebat ” Cine e?”, am răspuns „Eu!”, am zis apoi „Bine!” şi-am intrat.
che...mical
Cad din pană. X cu degetul pe pix; X cu pixul; pe deget; să-mi amintesc să-mi cos buzunarele la gură; X-ul deschide alte semne; văzduh muzical mut.
Întind o mână după pulover, cu alta îmi pun două pliculeţe de ceai în apă călâie.
La classe nell'acqua

One in a million
Se întâmplă că uneori întind dulceaţa dincolo de felie.
Scrisoarea ta.
Marea cu sarea.
Pâine cu sare.
Buzele tale, sarea mea, zahărul meu, zăpada mea.
În urmă-le vine toamna, ca o hartă, să nu se rătăcească.
De ce mă bâlbâi în cuvintele astea aruncate pe-aici dacă nu mă vindec îndeajuns?
I talk to the wind
Învins, jarul se lasă stins, sub sfera neîntâmplatului. În urma lui doar ruj pe mucul de ţigară şi degete îngălbenite.
Beauty
Noaptea se lipeşte de felinarul din colţ;
nervura cuvântului îmi străbate umărul;
casc…
tuşesc;
casc.
biciul somnului mă ajunge;
furnicile scrisului s-au dus pe la muşuroaiele lor;
numai una mai stă, moţăind în vârf de unghie;
mă înduioşez;
o pun pe parchet în faţa pisicii.
Eu mă răstorn în hamacul pupilelor împăienjenite.
Mă pun în pat ;
cap de plumb;
praf pe tiparniţă;
tipograf împiedicat în ciot de revelaţie;
vecinul meu bodogăne în baie:”Viorica..să-ţi fut pisica!” Viorica a murit şi ea, mai demult…pisica ei are 5 ani;
vecinii mei mor în diagonală pe casa scării;
am uitat să număr frumosul;
îl număr acum pe post de oiţe cu faţa în pernă…
O Marilyn Monroe, o Audrey Hepburn, o Greta Garbo, o Grace Kelly, o Marlene Dietrich…o M.M., o AH, o G.G, o G.K., o M.D….
Too busy

foto:federico-bebber

PO-veri

In arena luptelor sterile on iulie 20, 2009 at 10:10 PM

po-veri1

Lent, ziua se frânge şi-n braţele mele;
şi anotimpul ăsta soios…îl îngheţ.
Stelele îşi împart teritoriul cu aceeaşi precizie, iar eu tot orbecăi, aprinsă;
ca o stea aprinsă cad;
ba nu, steaua cade iar eu sunt prinsă cu ambele mâini de coada ei…
Exceptând memoria…

pasi-in-zapada1

Acel ecou…al dimineţii următoare.
Dantelare urme de miere la borcan în propriul ceai…
Cred că linia de finiş e un loc bun (de) unde am putea (re)începe.
Respiră adânc, ia-ţi tot ce ţi-ai putea dori dincolo:
o şubă, un opaiţ…
Ce dacă acest început se termină iar şi iar?
Eu nu te mai văd cum eşti acum. Niciodată din nou… Perfectul nimb.
Niciodată la fel.
Păr de aur şi de fulgere setate a fi împotriva-ţi …le sting.
Ultimul dans al planetei…
Apleacă-te un pic.
Vezi, pământul este cald chiar lângă ureche!
Vreau fixată în jos.
Vreau să nu mai fiu locuită. Măcar un timp.
Trupul meu, vrea şi el, zornăitoare cuşcă…
Nici zgomotul insectelor nu se mai aude acum.

zapada2

Un truc face ca lumea să dispară în
ierbare, insectare…
Totul e întunecat, e întunecat, dar clar…
arșița s-a mai potolit puțin.

Cuvintele

In cap umplut on ianuarie 20, 2009 at 9:05 PM

slide38
Cuvintele, tristele… jumătate gând, jumătate întâmplare…
Sunt şi zile dintr-astea…
Când ai sentimentul că tot ce ştiai o să dispară brusc.
E ca și cum un Dumnezeu-copil s-ar apuca să șteargă cu radiera strada din faţa blocului şi în locul străzii ăleia e dintr-o dată nimic. După aia, şterge SRL-ul de la care îţi iei dimineaţa cafeaua de la automat şi în locul lui e nimic. Poate doar ecoul. Pe urmă şterge scările, vizorul, uşile, pereţii, debaralele, zaţul din ceaşca în care credeai, naiv, că o să-ţi ghiceşti viitorul, vocea suavă de la radio care-ţi sporeşte temerile…apoi sentimentele, ultimul sărut, ultima noapte de dragoste, stânjeneala de după…şi rămâi aşa, blocat. Între cel din faţa ta şi… nimic.
L-ai şterge.
… dar Dumnezeu-copil are radiera, nu tu !…
şi vă lasă aşa…un timp…apoi nu mai şterge nimic.
Micşorează.
Şi acest lucru poate fi mai usturător decât nimicul.

In cap umplut on ianuarie 16, 2009 at 6:29 PM

1456-stc1Liniştiţi, ne fardăm moaca pentru încă o zi pentru a ne distra semenii.
Stratul de fard a devenit cu timpul mai gros pentru că îmbătrânim, pentru că refuzăm asta trişti, pentru că suntem mai nesimţiţi şi pentru că nu suntem mulţumiţi cu ce-avem.
Viaţa? Echilibristică pe-un ou.
Oamenii dor.
Prietenii dor.
Necunoscuţii dor.
Din buric ne ies primate cărora le călăuzim drumul spre miros.
Pentru ce, habar n-am!
Florile se rup şi se vând iar mirosurile se ascund dincolo de noi.
Apoi îi călăuzim spre mirare dându-le răspunsul: zero e originea, restul o infinitate de pluşi sau minuşi.
◄►

Aţi observat? Avem un băţ în faţa ochilor încă de la primele silabe pe care le gângurim.
“Nu mai face aia, nu mai drege asta! Fii cuminte!” sunt cuvintele însoţitoare, atârnate de capătul băţului, de mama, de tata, de doamna educatoare, de doamna dirigintă, de şefi, de directori, de preşedintele ţării. Apoi, când mai creştem un pic ne trezim cu băţul în palmă gata să pedepsim orice mişcă sau muşcă. Suntem speriaţi unii de alţii, de parc-am privi într-o oglindă. Iar băţul…he,he…băţul, că-i acela moştenit din tată-n fiu, din mamă-n fiică, sau nu, îşi continuă unduirea până seara, când uităm că nu suntem singuri pe lume, ne credem cineva şi-l azvârlim sub pat, cu palmele înroşite şi adormim. Dimineaţa ne trezim cu el în cur.
Şi-atunci visăm că ne-ar trebui aripi pe care să le asortăm cu el.
Ca dintr-un coşmar ne trezim şi-o luăm de la capăt. Unii dintre noi s-au mai aşezat , dar ceilalţi încă mai hălăduim întru căutarea sinelui.
Ce n-a mers? Desigur, băţul n-a avut rotaţia completă.
Insatisfacţie.
* * *
* *
* *
* *
Mi-am construit propriu-mi arc de flori sub care rămân cât uitarea. Nu pot trece dar nici nu pot da înapoi.
Dar…aşa e în sine…Uneori fior, uneori nepăsare. Uneori roz, uneori gri.
Nu căutăm locuri, ci oameni. Cei naivi se opresc la primul întâlnit, iar triştii caută incontinuu.
Dar aşa e firesc.
Cel mai grav e însă când un naiv se găseşte cu un trist. De aici numai un pas ca ura să-şi smulgă de pe ea fusta: iubirea, acest amestec de roz şi gri.
Se încâlceşte direcţia, se bifurcă aşteptarea…se cam pierde sensul.
Când ti se strică cârma tre’ să devii pirat şi pregătit sufleteşte să-i iei altuia uscatul de sub picioare? Nu corabiile?
Locul meu nu e nici aici, nici acolo. Mă vântur aiurea…
mă scufund.
Mă nasc din imponderabilitate şi nu m-aştept mulţi ani mai târziu să n-am rău de statul în picioare?
E bună, ca răspuns, teoria cu fusta.
În practică însă, eu încă mai învăţ cum se scot repede chiloţii ca să-i transform în paraşută şi să mă salvez,.
Esenţialul e însă să nu pierzi simţul orientării.
Libertatea nu are limite.
Libertatea poate depăşi viteza regulamentară.
Libertatea nu-i nici pe benzină, nici pe motorină.
E pe apă chioară.
Dac-aş fi făcut eu lumea nu m-aş fi odihnit în ziua a şaptea.
Aş fi relaxat totul: eu, el…fără măr, fără şarpe…
Dar aşa nu pot decât să-mi găsesc scurtăturile, să acopăr ceea ce-mi transmit ceilalţi cu pastă corectoare, ca un semn lăsat pe drum ca să nu mă rătăcesc.
Apoi cedez stânga.
Uneori, acolo unde ar trebui să intervină gândirea nu-i decât un nesimţit cor de claxoane.
Aşa-i libertatea!
De după geam o presimţi, de după cioburi o ai în faţa ochilor.