Lui Cătălin Naum
Eu te-am iubit, mângâietor pribeag,
dar nu am apucat să-ţi spun.
Şi-acum că ni te-ai dus,
o să mă-ntorc din drum,
căci ştiu s-o fac,
de-atâtea ori am vrut şi am putut!
Hai, şî!
Da’ spune-odată, fată!
Cine eşti tu? Cine te cată?
Cine te cată lin,
un licurici?
Cine-N A UMbrelor te vrea lumină,
cu vorba-ţi bună,
vorba-ţi rea, goală sau plină,
dar e meschin?
Cine te doarme, tu îi eşti dorinţă?
Ai grijă, să nu-i fii spectacol, fii processus
şi fă-ţi un nord ca să îi fii, la timpul său, în port!
Să ai pământul tot în tălpi şi ceru-n cap!
Acolo-ncap cele ce nu se calcă,
se prefac.
I-auzi! Auzi?
aumaum
eieiei
rrr
Nahe,
Ce pietre!
Ce scântei!
Sunt ochii tăi!
Sunt ochii mei!
Dac-aş putea ca să fiu notele ce te tot saltă-n aer, te-aş sări,
ţi-aş da înaltul c-o privire, tu cu el te-ai înveli
şi chei ţi-aş arunca – un rând pierdut e-acolo unde-am fost,
sub scândură l-am aruncat cu ură,
fără rost şi s-a pierdut – şi-un pod,
şi apoi tu ştii că tot m-aş îmbăta…
tu m-ai privi şi-atât, n-ai judeca.
Tu nu îmi eşti dorinţă,
eu nu-ţi sunt dorinţă
şi-atunci ar trebui să fie simplu, nu?
-Dar ce ne suntem, de ce-mi vii în gând?
Sunt cel ce minte?
Cel ce minte,
n-are!
Nici cât să uite că i-a fost sortit
în ziua păcălelilor să fi venit
pe lume.
Hai, şî!
Ne tot ciocnim cu Dumnezeu în noi…
atât de goi,
atât de boi…
Dar te-ai obişnuit…
Mă poticnesc de câte-un pui…
de somn.
Dar tu, iubeşte-mă! Iubeşte, mă! Iubeşte-măăăăăăă!
Iubeşte-mă de viu.
De viu-napoi!
Spre ce-ai privit? Aici ai fost?
Sunt ei(psi©, vavaly, Scorpio, Gabriela, tineriu, Vero, carmen pricop, cammely, carmen, mariana, lili3d, roxana ) oare vrejul acela fermecat, ca să nu uiţi atunci când eşti plecat(ă)-n cer să te şi-ntorci?
