
E pentru prima dată când n-am avut un plan de zbor şi mărturisesc că am avut ceva etaje de urcat. Însă nu de astăzi (şi nici de ieri, alaltăieri ş.a.m.d.) totul pare să nu fie aşa cum ar trebui să fie…
Notă: Aceasta este doar o descriere abstractă a unei stări pentru mobilizarea întregului MINE pentru a ajunge la mai mult şi la mai bine în căutarea de sine … notoriu !!!
Nu spun că nicăieri. Eu sunt, pe undeva, EU. Cea cu orgolii, cea cu nevoi. Nicio surpriză, cred!
Nu am niciun instructor de zbor în acest moment, dar necesitatea de a mă deplasa zburând îmi vine mai întotdeauna din necesitatea de a conserva respectul de sine, evident, ilustrat prin acest balon.

I-adevărat, mă pot da cu capul de pereţi, mucii mi-i pot şterge cu manşeta şi mai ştiu că orgolioşii au întotdeauna o piatră rece sub cur…dar când văd un mâner în faţa ochilor, o clanţă…o apăs! Ori ea, azi sau ieri( ce, contează când?) s-a înroşit, m-a fript…dar tot am apăsat.
Oricum, mai întâi am dat gaură-n perete ca să văd ce e dincolo de uşă, am întins mâna cât am putut de mult, apoi mi-am dat seama că gaura era prea sus, aşa că n-am mai tras cu ochiul şi am pus mâna pe clanţă, direct! … Acum caut o frază nesfârşită, una în care să nu pot înainta grăbită, să-i pot pipăi miezul încordat de jocul sensului…un ţesut, o textură care aşteaptă o urmă hoinară dispusă în text asemeni seminţei…loading…

A!!!
Înainte de a prognoza unde voi cădea pot afirma că o să cad oricum pe capul meu, pentru că WOW, am învăţat din experienţă că pe capul altuia nu e bine să cazi…
şi nici nu scrie nicăieri click aici pentru a deveni mai înţelept, şi nici mai supus, şi nici mai…mai…mai…
dar puteţi da click aici să vedeţi cine-i autorul desenelor…

La dreapta mea stă sâmbăta, nemişcată de saltul meu, dar asta pentru că nu îi garantează nimeni o recepţie bună a imaginii şi nici o dublare bună a propriei mele voci.
Uneori, de dragul stăruinţei sau al sensului ei, mai degrabă, tărăgănez, trag de timp, de cuprins şi-mi mai prelungesc şederea( între coperţi, desigur)…dar şi aşa, cu nasul în cărţi, oamenii de pe lângă noi sunt greu de suportat. Mie mi-a plăcut întotdeauna să le scutur praful dintre cărţi şi să merg mai departe; de la unii nu rămân decât cu o furnicătură în poignet-ul mânii stângi…de la încordare, poate…sau de la rheumatism, umoarea cea rece, al creierului rezultat către extremităţi.

Într-o seară, luând cina cu mama pe balcon, mi-a mărturisit că în copilărie a lovit-o trăznetu’, pe ea şi pe fratele ei…fără să îi povestesc eu nimic şi fără să conduc eu discuţia într-ale naturii ascunzişuri mi-a mărturisit că n-a simţit decât un gust amar şi că a avut noroc că n-a murit.
Va să zică norocu’ are gust amar!?(şi aici las loc unei continuări…)

PS: Ah, de unde am pornit? Dincolo de scris…
Adică nu că nu ştiu. Ştiu! Eu ştiu! Dar înăuntrul meu mai sunt şi alţii, altele…şi de-asta nu mai ştiu…