foaie (d’almanahe) verde roz(marin)

(almanahe s-a jucat aici , apoi la laptop a lălăit)

Ne învârtim să ameţim,
nimic nu mai e clar când ne-nvârtim.

Să ne luăm de mână, să ne învârtim,
nu până-n Amsterdam, doar cât să ameţim.

Nici pe biciclete, nici pe role
şolduri să nu mai unduim, fiindcă nu aşa ne găsim.

Scăpăm de accidente atunci când ne-nvârtim,
pe JOS, când călătorim, nuanţe devenim.

Haide să nu mai vorbim, să nu mai clipim,
doar să ne-nvârtim, ca să ameţim.

Culorile amestecând, prin tălpi, de jos în sus,
să se împrăştie în noi, ca un ciob spart, înfipt în tălpi, accidental.

Un mers pe vârfuri este dragostea! În rest, culorile,
în fuga lor de noi, vârtej, ne descompun când stăm.

Deci, haide să ne învârtim, ca să scăpăm de roz.

sursa foto aici

Pianina din str. Lunii

Sunt într-o casă goală,
am de coborât doar o scară.
Am o pianină,
dar nu mai am nicio ţigară.
Restul au ieşit pe-afară,
la un ceai.

Am să ies şi eu afară…
Nu din mine, din tine!
Uite (exersez),
sunt afară,
într-o gară goală.
Mă uit pe geam:
linii şi pietriş.

Mă pun pe şine.
Sunt un vagon,
tras la peron.
Am să rămân vagon,
ca să mă ataşez de alt vagon.
Cu locomotivă.
Ea să scoată fum,
să dispărem…
O singură săgeată,
albastră.

În strada Lunii, ce bine că nu-s om,
c-aş fi stat pe un peron,
aşteptând un vagon
în care tu n-ai urcat!
Te-ai dezechilibrat.
E 1.23 şi n-am plecat.
N-am plecat afară din tine.
Aşa că urc înapoi,
o scară,
către casa goală
fără nicio ţigară,
unde, detaşată,
pianina n-a cântat,
fiindcă n-am fumat.
Linii eu am numărat,
fiindcă strada Lunii nu ai desenat.
Linii eu am numărat,
fiindcă strada Lunii e, de fapt, un raft…

Xanadu

Când avu de murit, muri!(8.09.2009) şi-a amânat decesul până şi l-a putut scrie, ca şi poet. A început cu un anunţ.

***
ea va veni
albă zidire îngropată-n zi

eu voi pleca voi pleca negru ton
ruină a nopţii cu ultimul zvon

ea va rămâne poveste a mea
bună vestire tăcută de stea

eu voi mai crede cum că am fost
în visele ei o lumină de post

cine va vrea la sfârşit ca să ştie
de sângele meu rătăcit în pustie?

cine să-mpartă cu mine ştiinţa
graiului gol ce-mi îngheaţă fiinţa?
***

pastel retoric

te-aş putea întreba:

1. fost-ai primul în viaţa ta?
2. eşti sigur că nu-i vierme,-i lumină
ceea ce-ţi sfârtecă receptiva,
divinativa retină?

3. pricepi
că lumea nu poţi aşa des s-o începi?

4. şi-apoi, poţi evalua.
câtă viaţă e în moartea ta?

5. te-napoi în carte, în mă-ta, poete!
te fătă pe tine, nu putu lumea s-o fete!

***

Şi uite c-a fost şi moartea ta! Şi cartea gândită de nopţi, şi metaforele banalizate, de frica lor personală. Şi uite şi-un unghi dreptunghic de-atunci:
nu te-am iubit, da’ de citit da.
când erai, îmi plăcea foarte mult să.
om pentru ficatul nostru, prietene.
prescriai nişte.

***
Lumile sunt, într-adevăr, nişte liste!

***

pastel mioritic

n-a fost omorât.
(dar, în termeni legali, a fost multă vreme
anonim şi posomorât)

i-ar fi păsat că se zice: „şi ăsta-a murit”.

ar fi preferat „s-a săturat de privit.”
„aerul, pe tot l-a sorbit.”
„a minţit c-a trăit.”
„a terminat de vorbit.”

( dar coşciugul de lemn
te face atât de ţeapăn, de demn.
nu-i de fag, nu-i de os, nu-i de soc
-în cimitir e înterzis să faci foc.)

din testament
liricul testament
totul fi-va exclus, fi-va absent.

 

Cine E Xanadu?
Un zid de hârtie…

girl in a pipe

E pentru prima dată când n-am avut un plan de zbor şi mărturisesc  că am avut ceva etaje de urcat. Însă nu de astăzi (şi nici de ieri, alaltăieri ş.a.m.d.) totul pare să nu fie aşa cum ar trebui să fie…

Notă: Aceasta este doar o descriere abstractă a unei stări pentru mobilizarea întregului MINE  pentru a ajunge la mai mult şi  la mai bine în căutarea de sine … notoriu !!!

Nu spun că nicăieri.  Eu sunt, pe undeva,  EU. Cea cu orgolii,  cea cu nevoi. Nicio surpriză, cred!

Nu am niciun instructor de zbor în acest moment, dar necesitatea de a mă deplasa zburând îmi vine mai întotdeauna din necesitatea de a conserva respectul de sine, evident, ilustrat prin acest balon.

I-adevărat, mă pot da cu capul de pereţi, mucii mi-i pot şterge cu manşeta şi mai ştiu că orgolioşii au întotdeauna o piatră rece sub cur…dar când văd un mâner în faţa ochilor, o clanţă…o apăs! Ori ea, azi sau ieri( ce, contează când?) s-a înroşit, m-a fript…dar tot am apăsat.

Oricum, mai întâi am dat gaură-n perete ca să văd ce e dincolo de uşă, am întins mâna cât am putut de mult, apoi mi-am dat seama că gaura era prea sus, aşa că n-am mai tras cu ochiul şi am pus mâna pe clanţă, direct! … Acum caut o frază nesfârşită, una în care să nu pot înainta grăbită, să-i pot pipăi miezul încordat de jocul sensului…un ţesut, o textură care aşteaptă o urmă hoi­nară dispusă în text asemeni seminţei…loading…

A!!!

Înainte de a prognoza unde voi cădea pot afirma că o să cad oricum pe capul meu,  pentru că WOW, am învăţat din experienţă că pe capul altuia nu e bine să cazi…

şi nici nu scrie nicăieri click aici pentru a deveni mai înţelept, şi nici mai supus, şi nici mai…mai…mai…

dar puteţi da click aici să vedeţi cine-i autorul desenelor…

La dreapta mea stă sâmbăta, nemişcată de saltul meu, dar asta pentru că nu îi garantează nimeni o recepţie bună a imaginii şi nici o dublare bună a propriei mele voci.

Uneori, de dragul stăruinţei sau al sensului ei, mai degrabă, tărăgănez, trag de timp, de cuprins şi-mi mai prelungesc şederea( între coperţi, desigur)…dar şi aşa, cu nasul în cărţi, oamenii de pe lângă noi sunt greu de suportat. Mie mi-a plăcut întotdeauna să le scutur praful dintre cărţi şi să merg mai departe;  de la unii nu rămân decât cu o furnicătură în poignet-ul mânii stângi…de la încordare, poate…sau de la rheumatism, umoarea cea rece, al creierului rezultat către extremităţi.

Într-o seară, luând cina cu mama pe balcon, mi-a mărturisit că în copilărie a lovit-o trăznetu’, pe ea şi pe fratele ei…fără să îi povestesc eu nimic şi fără să conduc eu discuţia într-ale naturii ascunzişuri  mi-a mărturisit  că n-a simţit decât un gust amar şi că a avut noroc că n-a murit.

Va să zică norocu’ are gust amar!?(şi aici las loc unei continuări…)

PS: Ah, de unde am pornit? Dincolo de scris…

Adică nu că nu ştiu. Ştiu! Eu ştiu! Dar înăuntrul meu mai sunt şi alţii, altele…şi de-asta nu mai ştiu…

che…mical

Încerc să surprind nimicul clipei de-acum forţându-l să înfructească în încolăcirea fumului de ţigară; fumul nu se face întotdeauna covrig să-l azvârl în coadă de câine, nu-mi vine nimic în minte; mie, care am tras cu sete din ţigară şi care am fixat jarul ei cu certitudinea că poate deveni pentru o vreme sfera de cristal a unui mag. Mugur de ploaie îmi încolţeşte sub ochi, trag fumul ca o plapumă peste real, degete roz, bariere sentimentale. Timp tăiat felii-felii de sonerie. Înserarea îmi trimite vecinul beţiv ca pe un răvaş într-un pet de plastic, închid uşa la toţi nasturii, dar mă trezesc în buzunare cu imaginea de la prânz; el stând întins în faţa scării, pe-o bucată de polistiren, rezemat de uşa de la boxă, cu un aparat de radio minuscul lângă, dat la maxim, sunet distorsionat, baterii pe terminate.

„NU ţi-e frig?… Şi dacă printr-o întâmplare poţi schimba aşteptarea în ceva nou? La asta te-ai gândit? „şi a zâmbit. Două tălpi grele trec peste el în dezordine, copacul îşi schimbă culoarea, iar eu, până una alta voiam să m-ascund de iubirea-mi. „Nu! Mă gândeam la altceva.” Nu mă gândeam la moartea nevesti-sii şi nici la aşteptare, în general; am introdus cartela în făgaşul ei, s-a deschis uşa, ţipătul îmi cade în neant dublat de ţâuitul interfonului.
„De ce te îndepărtezi de mine, de ce pleci, de ce?” se converteşte tăcerea în cuvinte, dar e numai o părere. Plasma zilei coboară prin frisonul cuvintelor calde pe care i le-aş fi putut adresa, dar pasul nu e alb precum poate versul să fie, e apăsat, iar cuvintelor blânde le trebuie staniol să le ţină calde. „Din nicio pricină, vecine, din nicio pricină.” îmi sare Nichita din cusătura nasturelui, trag de el, îl deşir. Zgomotul căderii îmi aduce aminte cum mai demult am sunat la uşa unei prietene, am întrebat ” Cine e?”, am răspuns „Eu!”, am zis apoi „Bine!” şi-am intrat.

Cad din pană. X cu degetul pe pix; X cu pixul; pe deget; să-mi amintesc să-mi cos buzunarele la gură; X-ul deschide alte semne; văzduh muzical mut.
Întind o mână după pulover, cu alta îmi pun două pliculeţe de ceai în apă călâie.

Se întâmplă că uneori întind dulceaţa dincolo de felie.
Scrisoarea ta.
Marea cu sarea.
Pâine cu sare.
Buzele tale, sarea mea, zahărul meu, zăpada mea.
În urmă-le vine toamna, ca o hartă, să nu se rătăcească.
De ce mă bâlbâi în cuvintele astea aruncate pe-aici dacă nu mă vindec îndeajuns?

Învins, jarul se lasă stins, sub sfera neîntâmplatului. În urma lui doar ruj pe mucul de ţigară şi degete îngălbenite.

Noaptea se lipeşte de felinarul din colţ;
nervura cuvântului îmi străbate umărul;
casc…
tuşesc;
casc.
biciul somnului mă ajunge;
furnicile scrisului s-au dus pe la muşuroaiele lor;
numai una mai stă, moţăind în vârf de unghie;
mă înduioşez;
o pun pe parchet în faţa pisicii.
Eu mă răstorn în hamacul pupilelor împăienjenite.
Mă pun în pat ;
cap de plumb;
praf pe tiparniţă;
tipograf împiedicat în ciot de revelaţie;
vecinul meu bodogăne în baie:”Viorica..să-ţi fut pisica!” Viorica a murit şi ea, mai demult…pisica ei are 5 ani;
vecinii mei mor în diagonală pe casa scării;
am uitat să număr frumosul;
îl număr acum pe post de oiţe cu faţa în pernă…
O Marilyn Monroe, o Audrey Hepburn, o Greta Garbo, o Grace Kelly, o Marlene Dietrich…o M.M., o AH, o G.G, o G.K., o M.D….

foto:federico-bebber

PO-veri

Lent, ziua se frânge şi-n braţele mele;
şi anotimpul ăsta soios…îl îngheţ.
Stelele îşi împart teritoriul cu aceeaşi precizie, iar eu tot orbecăi, aprinsă;
ca o stea aprinsă cad;
ba nu, steaua cade iar eu sunt prinsă cu ambele mâini de coada ei…
Exceptând memoria…

Acel ecou…al dimineţii următoare.
Dantelare urme de miere la borcan în propriul ceai…
Cred că linia de finiş e un loc bun (de) unde am putea (re)începe.
Respiră adânc, ia-ţi tot ce ţi-ai putea dori dincolo:
o şubă, un opaiţ…
Ce dacă acest început se termină iar şi iar?
Eu nu te mai văd cum eşti acum. Niciodată din nou… Perfectul nimb.
Niciodată la fel.
Păr de aur şi de fulgere setate a fi împotriva-ţi …le sting.
Ultimul dans al planetei…
Apleacă-te un pic.
Vezi, pământul este cald chiar lângă ureche!
Vreau fixată în jos.
Vreau să nu mai fiu locuită. Măcar un timp.
Trupul meu, vrea şi el, zornăitoare cuşcă…
Nici zgomotul insectelor nu se mai aude acum.

Un truc face ca lumea să dispară în
ierbare, insectare…
Totul e întunecat, e întunecat, dar clar…
arșița s-a mai potolit puțin.

Valize

Cafelele au în compoziţie ceva amar. Te trimit înapoi pentru că te pierzi în caimacul lor, special conceput în altă culoare.
Dacă dăruieşti zilnic cea de-a doua cafea n-ai cum să-ţi mai vezi de caimacul cafelei tale.
Şi uite-aşa te trezesti pierdut în amintirile comune pe care le ai cu cafeaua doi…Asa merg oamenii mai departe.

Apoi mai vin peste oameni anotimpurile, cu mirosul lor de frunză uscată, sau verde, cu păsărici şi fluturi, cu zmeele trase nu de aţe colorate, ci de sentimente bleu, exprimate cu mâna, cu oameni de zăpadă, cu ghiocei răsăriţi de sub ei, cu luminiţe colorate, mănuşi albe de majordom, lumânări arse, aromoterapii şi pipe.

Alors, iată-mi degetele rearanjând literele şi asociindu-le iarăşi culorilor, mirosurilor şi celorlalte sentimente.

Aş fi vrut să flecăresc în seara asta de februarie mai mult despre iubire, acel sentiment care te lipeşte de zid, te înmărmureşte, pâlpâie în stânga şi-n dreapta prin tot tinele-ţi, ţâşnind şi pulsând asemeni flăcărilor de artificii, împroşcând la-ntâmplare hohote de râs, sau plâns (după caz) asupra trecătorilor ambulanţi, dar n-am vreme… aşa că sar peste amănunte direct la: Je veux partir! Adică momentul plecării înspre alt ceva sau alt cineva.

Şi-atunci ochii îţi strălucesc iarăşi şi devii mai uşor, iar piciorul, din piatră ţi se face pasăre.
Iubirea intră-iese, iese-intră, ca-ntr-un aprozar. Ea stă totuşi un timp ca s-o intuieşti, ca să-i socoteşti preţul.

Şi, deşi ştii toate astea, tot te simţi scos în afara oricărei înţelegeri cu tine însuţi.

“Trupul meu întreg e o lumânare,
Dar eu sunt flacără într-un cer străveziu…”
I don’t speak French! E tot ce pot să zic eu ca o scuză proastă.
Nu înţeleg uneori, nici eu, termenii de comparaţie pe care-i născocesc, dar înţeleg ideea.
Chiar aşa, trebuie să pleci ca să uiţi şi să ierţi?
Ce ne face să fugim aşa?
Ce mă face să fug aşa?
Roluri, iluminări întâmplătoare, frânturi ale unei lumi care, fie că mi s-au topit printre degete, în mână, fie că n-au ajuns să se compună niciodată?
Poţi să ajungi să te laşi uimit de lucrurile astea, dar eu una, voi vedea totdeauna o sfidare în simplul fapt că o valiză se închide.
Oamenii!!!…Hmm…Oamenii le tot cară.

Ciné ma Magritte?

Ce-a fost mai întâi? Oul sau găina?
Mai întâi a fost neantul.
Mă duc să văd!
Pe Mag îl trezesc, mai întâi, frurnicăturile. Apoi se adună într-un pahar şi începe să plouă. Apoi…apoi nu-i mai văd faţa de mărul lui Adam.
Mă uit în oglindă! Mă uit! Ceafa în care-ţi suflu nu-i a mea. Profit de întuneric ca şi tine de alta.
Azi îmi dau foc la ou şi la cheie. A…şi hârtiei din care-mi decupez himere.
Părul mi-a ajuns în pantof, dar în oglindă nu-i adevărat. Nu mai râvnesc la para din cer. Mi-am astupat gura cu iederă. Dacă pică, nu sunt nătăfleaţa eu.
Dacă nor şi piatră se ciocnesc, iar luna ţine cu amândoi, a cui e vina?
Trompetă arzând, bolovan nerostogolit ce încă mai sunt! Dar tu aştepţi unghiul bun să le (re)compui. Dărâmând, desigur.
Dintr-o grotă, la căldurică, cerul pare mult mai artistic decât credeai că e.
Îţi fur pensula şi mă nasc din lichid colorat încă o dată.
Goală, cu mâna pe-o piatră, înfrunt marea. Stau cu curul la ea.
Na, mareo, ia trandafirul ăsta galben!
Sunt geloasă pe călcâiele-mi care nu te mai simt.
Mi-am acoperit faţa, mi-am luat valiza şi cântecul şi-am plecat din tine.
Noaptea, perversă mic-albastră, îmi urcă păsărica-ntre umeri. Ca să mi-o văd. Ca să mi-o guste.
Ca să cred că-i înger păzitor.
Ia te uită! Lumânarea îmi modelează nasul borcănat într-unul arlechin. Ca să râd.
Ca să înţeleg că şi comedia e o artă?
Pacea îmi vine bine odată cu întorsul feţei la perete. Am nori în barbă, în ochi, în gât. Înghit! N-o să fulger din atâta lucru.
Muşc din păsările ce mi-au populat capul copac ca să-mi devin, încet-încet, lotofagă.. Dacă-mi pun liliac pe faţa pot să-mi uit nunta.
Un pahar şi-o umbrelă. Un echilibru perfect. Tu nu plângi, eu nu te feresc de cioburi.
Lunatici, stăm spate-n spate. Ni-l ferim unul altuia, sau ni-l dăruim? Ne păzim faţa.
Jumătate cer, jumătate pământ. Hai să ne jucăm! Tu mă tai în două. Eu iau cerul. Tu ia-mi pământul de sub picioare.
În cap am un tun, ca să-mi apăr cetăţile-mi din palmă. Ghiuleaua nu m-ascultă.
Mor! Mor! Metaforic vorbind.
De ce sicriele ne ţin întinşi? În poziţia şezut n-ar fi mult mai confortabil? Doar urmează să stăm şi să privim până ne putrezesc ochii. De ce să văd doar cer şi nu pământul din care renasc?
Mi-e de-ajuns să-mi scot mâinile din pământ, ca din sacul lui Moş Crăciun şi să te modelez. N-am nevoie de tine ca model. Lumânare şi lemn mi-e de-ajuns să te ţin în min(t)e. Şi-o să creasc-un copac…
Ştii, n-am ieşit pe uşă! Am spart-o. Am lemn. Pot să-mi fac alta mai trainică!
Acum stau cuminte în farfurie şi mă servesc străinilor drept desert. Mă asortez c-un vin bun. Nu uit de cuţit şi fuculiţă ca să-mi decupez ochiul cu care încă te mai văd. Mă declar oarbă.
Când n-o să mai fiu o să vreau doar o lumânare, un măr, o pasăre, fundiţa, oglinda şi pălăria.
Dacă sunt o doamnă îmi scot pălăria şi mă duc la balamuc.
Iar mi-am pus fundiţa , m-am ascuns după cortină şi-o las pe ea să-mi joace rolul. Sunt propriul meu sufleu(rrrrr).
Hai, zi, după mine, privind în oglindă: Eu sunt un măr, tu eşti o pară…