alma nahe

Posts Tagged ‘Advertorial creativ’

Însemnări pe manşetă

In Drumuri&Călătorii, superblog2018 on octombrie 28, 2018 at 11:39 PM

Uneori, izbutesc să pun mâna pe câte un spiriduş şi el, atunci, recunoscător că nu pun decât mâna pe el şi nimic altceva (din ce ar putea pune un om pe o fiinţă magică), îmi oferă, două câte două, aventuri, deşi eu îi cer numai una. Din care pot alege numai una. Dar ce specializare o fi având spiriduşul ăsta al tău, poate că vă întrebaţi. Chiar aşa, …

– Ce specializare ai, spiriduşule?
– În magie.
– Aha! Albă, neagră?! De care?
– Roz!
– Şi, acum, pe moment, în această specializare mi te înfăţişezi?
– Nu! În calitate de zână!…
– …
– Fireşte că un spiriduş se înfăţişează în calitate de spiriduş! Glumeam! Vrei să-ţi arăt diploma?

Dacă totul pare roz până aici, să vedeţi culoare de aici încolo:

– Hai, zi repede ce alegi, că trebuie să mai fiu atins şi de alţii azi: Etiopia sau Chile, Patagonia sau Ţara de Foc, Bolivia sau Peru, Zanzibar sau Cuba; ascensiune pe Vârful Moldoveanu sau ascensiune pe Kilimanjaro, ascensiune pe Aconcagua sau ascensiune pe Elbrus; expediţie în Nepal sau expediţie în Everest Base Camp, insule exotice sau excursii în munţii Romaniei; circuite sau expediţii, safari sau triburi primitive?

Dacă credeţi că un spiriduş e relaxat, vă înşelaţi! N-are nicio graniţă!

– Stai! Lasă-mi timp să gândesc! Unde locuieşti? Te caut eu şi…
– Nu locuiesc! Circul dintr-un loc în altul! Sunt un spiriduş…
– Vagabondier?
– Aventurier! Te-ai hotărât?!
– Islan… da?!
– Să nu îndrăzneşti! Ce naiba tot aveţi cu Islanda? Crezi că acolo circulă spiriduşii mai liberi decât pe aici?
– Atunci… Nu încă! Nu m-am hotărât! Ştii, e aventura vieţii mele şi…
– Aventurile nu necesită pregătiri prea multe, pregătirea nu e treaba ta! E specializarea altcuiva!
– Ce specializare. A cui? Ce tot spiriduşeşti?
Turism de aventuraExtreme Travel. Îţi spiriduşesc despre excursii personalizate.
logo_extreme_travel_transparent_small-1-1-300x300 (1)

– E mişto să fii spiriduş?
– E extrem!
– Extrem de…?
– Extrem!
– Auzi, spiriduşule, atitudinea ta mi se pare extrem de extremă pentru un spiriduş. Nu coincide deloc cu cea a spiriduşilor pe care i-am mai atins până acum.

În textele mele!

– În textele tale! Dar ăsta nu e textul tău.
– Dar al cui?

Spiriduşul ăsta are o repeziciune supranaturală, deja mă scoate din textele mele şi eu  nu am apucat să mă gândesc măcar în ce aventură să pornesc.

– Mă car!
– Măcar ce?
– Mă car, dacă nu te hotărăşti mai repede!
– Ah, cât de mult aş vrea să mă întorc în timp şi să nu te mai ating!
– În sfârşit! Abuna Yemata Guh!*
– Poftim?

Cred că a zis ceva în limba lui! Nici n-am apucat să invoc întoarcerea în timp, că spiridoşenia extremă…

– Mergi în Etiopia!

… m-a întors în anul 2010 (etiopienii sunt cu 8 ani mai în urmă). Ora 6 dimineaţa!

– E ora zero, trezeşte-te!
– Ba e şase!
– După Calendarul Copt e ora 0!
– Pare mai degrabă crud!
– Chiar e, are treisprezece luni!

Ceasul meu arată tot ora 6. Îmi vine să dau bir cu fugiţii…

– Păstrează birrii**, o să-ţi trebuiască! Pe aici nu e niciun „fugit”!
– Evident! Sunt doar EU, singură în aventura vieţii mele!…
– Ah, ce bine că ai zis asta, eu dispar!
– Şi, pe mine cui mă… laşi?

Spiriduşul m-a lăsat. În mijlocul tribului Mursi, cu buza umflată!
Etiopia_oameni_4_ss-1024x875
– Scuzaţi, doamnelor!

Mi se taie răsuflarea. Dacă funcţionează chestia aia cu „Nu măsura viața în numărul de respirații, ci în numărul momentelor care ți-au tăiat rasuflarea”, atunci ăsta e momentul nr. 1!  Îmi vine, ba să mă las la pământ, ba s-o iau la fugă, în timp ce mulţimea din jurul meu freamătă hohotind.

copii pe picioroange

 

Câţiva copii pe picioroange improvizate se aşază ca şi cum aş vrea eu să le fac o fotografie. De parcă mi-am luat ceva la mine în aventura asta. Nu, gata! De-abia mă mai ţin picioarele! Trebuie să telefonez, să comunic cuiva cele întâmplate, să torn cuiva spiriduşul!

– Urăsc turnătorii! Nu am plecat nicăieri, am fost să iau un aparat foto şi Manualul Aventurierului Începător! *** Trebuie să îl citeşti!
– Când?
– Acum!
– Cine l-a scris?
– Un alt aventurier.
– Nu citesc concurenţa!
– Nu citeşti, nu vezi capitala Etiopiei!
– Şi, mă rog, nu puteam să mă aventurez în Addis Abeba mai întâi?
– Cu un spiriduş după tine? În niciun caz!
– Puteam să trec şi eu ca toţi oamenii prin cea mai frumoasă piaţă a oraşului…
Meskel e cea mai frumoasă…
– Mă rog! Habar n-am!
– Dacă te-ai uita în Manualul ăla..
– Aşa, stând în picioare?
– Tribul Mursi nu e cel mai ospitalier trib din lume. Vezi să nu atingi nimic, obiectele, pe aici, au suflet! Nu le spune nimic despre mine, ei cred într-o forţă atotputernică, pe care o numesc Tumwi. Ea li se înfăţişează sub forma unei păsări şi, uneori sub forma unui curcubeu.
– Şi eu atribui suflet obiectelor, doar sunt actor-păpuşar. Şi cred şi în curcubeu!…

Na, că a început să plouă! Da’ ce-am zis?! (Ceva în limba amHARică.)

– Ţi-am zis să nu atingi nimic!
– Mi-e foame.
– Nu te uita la farfuriile lor!
– La drept vorbind, nici nu cred că au farfurii în afara celor prinse de buza inferioară. Mi-e sete!
– Pe aici se bea numai lapte şi sânge de bovină. Când nu se bea alcool. Noroc că e dimineaţă şi nu au apucat să se înveselească. Să mergem!
– Dar abia ce am venit.
– Nu putem zăbovi mult, că ne iau la ochi! Au arme! Fă o poză şi, gata!

32597581224_4313546386_h-600x400

– Mergem la Arbaminch.
– De ce?
– Ai zis că ţi-e sete. Arbaminch înseamnă „patruzeci de izvoare”.
– Da’, de cazat ne cazăm undeva?
– În satul Dorze, într-o casă tradiţională.
– Dorze nu e tot un trib?
– Mai evoluat şi mai inventiv. De unde ştii?
– Din Manual, nu de-aceea l-ai adus? Şi, am mai citit că undeva, în inima Etiopiei, se află 11 biserici săpate în piatră.
– Mai exact, la 645 km distanță de Addis Ababa. Bisericile din Lalibela sunt cele mai frumoase biserici creştine din Africa. Uite ce e, spiriduşii nu se lasă duşi la biserică!

elo_ethiopiachurchinground_1 (1)

 

Măi, ce complicaţie! Nu putem să încurcăm magia cu biserica, auzi la el! O să mă prefac că o să-l raportez cuiva mai magic ca el.

– Dacă vrei ceva între magie şi biserică, atunci o să mergem la teatru! Mai exact, la cel mai vechi teatru din Etiopia, Teatrul FikirHager.

De câte ori îl ameninţ în gând că îl raportez, ştie exact cum să întoarcă femeia din mine.

– Aiemef.
– Ce-i asta, acolo mergem acum?
– Nu, „femeia” întoarsă! Am zis invers cuvântul.
– Îţi arde de şotii!
– Ca ţie de aventuri!
– Ia uite, câteva pete de soare se joacă-n părul tău! Nu ploua mai devreme?
– Habar n-am. Să mergem la Dalol, acasă la Curcubeu!
– Cu ce mergem?
– Cum adică?
– Mergem cu cămila?
– Da’ până acum cum ai mers?!
– Am mers?
– Păi, vezi? Când atingi un spiriduş, el devine al tău pentru… pentru o vreme.
– De-asta nu simt oboseala?
– Când ai pe cineva magic lângă tine, nu mai simţi nici măcar cum trece timpul. Serios, nu te simţi şi tu un pic magică?
– Magia se ia?
– Numai aia roz.

Nu ştiu al cui e textul ăsta încă, dar îl simt ca şi cum ar fi al meu. De obicei, spiriduşii pe care îi ating, nu vorbesc. Poate de-asta! Poate că azi (sau ieri?!) l-am atins pe cel mai vorbăreţ spiriduş din lume. Până astăzi nici măcar nu am ştiut că există magie roz (ca lacul Abaya). Până azi, la drept vorbind, n-am ştiu nici că există o biserică în cer.

Iar alătur biserica cu magia, nu ştiu de ce!

Să mergi în Etiopia e o aventură, dar n-am răgazul acum să o descriu în chiar focul ei, fiindcă o aventură se trăieşte, nu se scrie!

– Ai văzut ce scrie pe prima pagină a Manualului Aventurierului Începător?

Spiriduşul ăsta nu se dă dispărut cu una, cu două!

– „Vino cu mine, cititorule!” scrie.

Curiozitatea e înrădăcinată în spiritele noastre. Privind drumuri cotite şi râuri cu meandre, forma naturii şi culoarea ei, ochiul nostru se arată întotdeauna satisfăcut. Într-o aventură, momentele de răgaz îţi permit să asimilezi ceea ce tocmai ai simţit, zărit, amuşinat.

Eu am, de la natură, ochi buni, iar spectacolul lumii îmi prilejuieşte, din copilărie, o plăcere deosebită. Nu folosesc orice prilej de a călători, dar folosesc orice prilej de a observa, mai ales, gravura timpului, indiferent unde, indiferent la câţi centimetri se află ea, de locul unde mă aflu acum.

O călătorie, oriunde ar duce ea, e ca o însemnare pe manşeta lui Dumnezeu. Habar n-am cum să explic de ce Dumnezeul meu are manşetă, dar sigur mi se trage de la influenţa…

– Mea!

Desigur, nu e altul decât spiriduşul meu. Cred că un timp o să mă opresc din a mai atinge spiriduşi!


.
*Biserica din cer:

** Birr-moneda naţională a Etiopiei

*** Manualul nu există, dar dacă vrei o excursie altfel, fă-o cu Extreme Travel şi poate-o să-l scrii chiar tu!

SuperBlog2018, proba nr.10


Reclame

Hore, ca…

In superblog2018 on octombrie 25, 2018 at 10:57 PM

clasic

Vino! Vino, vino, vino… 

Limba mai ascunde, din când în când, adevărul, chiar şi urechile, dar ochii sunt mai greu de păcălit. Nu venea absolut nimeni! O ploaie rece, de toamnă, şfichiuia geamurile. Focul din sobă ardea, era cald şi bine, dar în cele câteva ore bune de când deschisese uşa de la intrare a visului său de-o viaţă şi tăiase panglica, nu intră absolut nimeni. Tăiase panglica singur, fiindcă ceasul de pe perete părea stricat. Înţelegea de-acum limpede că ceea ce presimţise de dimineaţă, tocmai se întâmpla, dar nu înţelegea şi de ce.

Trase la o parte draperiile uneia dintre ferestre şi se aşeză într-o rână, pe pervazul ei. Tocmai în acel moment auzi, ca venind dinspre celelalte ferestre, ceva zgâriind geamul. Devenind mai atent, se ridică şi trase draperiile pe rând, una câte una, ca şi cum după ele s-ar fi ascuns cineva şi, în dreptul ultimei ferestre zări un om ascuns după umbrela sa, care se holba de sub ea, în interior, cu faţa lipită de geam, muruind-o, fără să-i pese că tocmai fusese surprins.

Îi bătu uşor în fereastră şi îi făcu semn, unul cât se poate de ospitalier, să intre, dar degeaba, insul cu umbrelă continuă să se holbeze în interiorul încăperii, căutând cu privirea ceva ce l-ar fi interesat. Cum nu găsi, de parcă vântul îi umflă intenţionat umbrela, o tuli aşa cum veni.

Ce naiba?! Bravo, Hore, ai născocit ceva ce nu stă în picioare! Ce-o să mai facă haz lumea de tine.

În clipa aceea, apăru din dreapta… sau din stânga?!.. o rândunică. Ba nu, o vrăbiuţă! Uscată! Hore, puţin dezorientat, nu a înţeles nici el de unde-a apărut înăuntru… rându… vrăbi… pasărea. Poate vrabia (!) plănuise să-şi facă cuib acolo mai demult, când era totul în construcţie. Sau poate-a rămas de-atunci, căci de intrat, nu prea avea pe unde să intre.

– Ce-ar fi să-mi dai drumul, Hore?

Eşti deja înăuntru, vru să îi răspundă vrabiei, dar dacă ar fi dat ghes acestui început, indescriptibil, nu ar fi ştiut cum să dea înapoi. Se scuză, oarecum în sens politicos, privind în altă parte, ca şi cum nici nu o văzu, nici nu o auzi, sperând ca, vedenia, odată ignorată, să plece. Cumva, era şi un picuţ supărat, fiindcă unii inventează tot felul de chestii sofisticate ca să treacă timpul, iar el, Hore, tocmai inventase o vrabie. Oricum, niciodată nu ştiuse să facă diferenţa dintre o vrabie şi o rândunică, aşa încât nu ştia prea exact ce inventase.

– Aşadar? insistă vrăbiuţa, cu glas încet, de vrăbiuţă. dar ferm, ca un marcaj mobil, care elimină toate erorile comunicării.

Vrăbiuţa se comporta precum o aplicaţie intuitivă, stabilă şi robustă, dar Hore al nostru nu ştia încă de ea. Cum nu ştia nimic nici despre vrabie… Hore nu-şi putea explica nici gândul fugar, nici ce-i era dat să audă. Şi, parcă şi vedea ceva?!…

 Timp de 2 minute şi 6 secunde, de parcă căzuse de acord cu Necunoscutul, absentă.

– Hei, se apropie cineva! Ştiu că ne-am cam luat cu vorba, dar trebuie să continuăm.

Scos ca din transă, gândi: „Ne-am cam luat cu vorba?” Ei, asta-i bună! De câteva minute bune numa’ vrabia vorbeşte, da’ „ne-am luat cu vorba” împreună… Are strategie zburătoarea, nu glumă!

Din nou se auzi ceva zgâriind geamul. Acelaşi om cu umbrelă, cu faţa la fel de lipită de geam, privea insistent înăuntru.

Asta-i bună! Ăsta mai lipsea! Iar! De parcă cineva tocmai se apucase să ticluiască o poveste şi…

–  Exact, exact!

Omul cu umbrela dispăru la fel de exact ca prima dată, adică repede. Modalitatea prin care dispăru era, totuşi diferită. Ploaia se oprise, apa ajunsese până la jumătatea ferestrelor, aşa încât, omul nostru (misterios) se cuibări în umbrelă şi o şterse cu ea, pe post de barcă. Un plan de salvare ingenios!

De un plan ingenios avea nevoie şi Hore, de POS restaurant, adică, dar nici acest fapt (divers!) nu îl cunoştea încă. Vrabia se aşezase lângă el, pe pervaz şi aştepta plictisită să se întâmple ceva, ca-n orice poveste activă, numai că aici, cu Hore, părea o misiune absolut imposibilă.

– Să-mi fie iertat că îţi vorbesc, totuşi, dar cine crezi tu, vrabio, că îndrumă vieţile oamenilor, aici, pe pământ?

Secondary-display-7_inch_3-2

– Ai un plan?! Se hotărî vrăbiuţa să fie cu mult mai directă!

– De evacu…?

-Nţ! Nţ! Nu la asta mă refeream! obiectivă vrăbiuţa, onomatopeic, cât se poate de inovator pentru o vrăbiuţă.

La auzul acestor onomatopee, Hore se auzi pe sine chicotind foarte ciudat. De parcă îi şi ardea să râdă. Aşa că îşi drese râsul cu seriozitate:

– Am un plan pentru în seara asta! Când o să închid. Deşi aş putea să fac asta şi acum, o să trec pe strada Cărămidei, poate îmi cade o cărămidă în cap. De fapt, de ce să mai plec undeva? Se surpă tot ce am construit chiar aici, acum!

– Stai liniştit, o să mori de o cu totul altă moarte!

wedding business table setting

Hore se ridică uşor neliniştit şi se întoarse cu spatele către ferestre. O discuţie despre un adevăr care nu iartă pe nimeni e cam stupidă, aşa încât, vrăbiuţa îşi luă zborul de pe pervaz, se postă în faţa uşii şi îl întrebă cum se numeşte.

Am inventat o vrabie care nici măcar nu ştie cum mă cheamă! gândi

– Hore!

– Ai spus tot numele?

– L-am spus pe tot, dar H-ul se tot rostogoleşte când mi-l spun eu.

– Hore, ca în HoReCa?

Hore înţelegea că, odată intrat în hora asta a dialogului cu o pasăre, era ca măgarul în ceaţă, dar de ce naiba îi trebuia vrabiei numele lui, nu prea putea să înţeleagă.

– Pentru ce-ţi trebuie numele meu, mă rog?

– Hore, nu fi suspicios, îmi trebuie ca să i-l spun prietenului meu.

Dacă vrabia are un prieten, atunci am inventat o vrabie cu prieten şi asta, ce să zic, e o idee cât se poate de năzdrăvană! 

– Şi, prietenul tău e…

– Omul cu umbrela!

Acum se explica! Şi, deşi se explica, totul rămânea şi mai de neexplicat.

– Ce treabă ai tu cu el? continuă Hore, învârtindu-se şi mai abitir în hora nou creionată!

– Tre’ să-mi dea un fluturaş!

Ei, nu că, asta-i prea de tot! O vrabie are întâlnire cu omul cu umbrela, care trebuie să-i dea un fluturaş?! Hore rememoră totul, numai şi numai ca să nu răbufnească şi să ucidă vrabia. Deşi, el n-ar fi omorât nicio muscă, la drept vorbind.

Rectifică gândul, şi se gândi că, râbufnind, cel mult ar fi închis-o într-o colivie.  Un rău, de care ar fi fost în stare şi era mândru că îi venise de hac, pe moment. Măcar în gând!

– Hore, trece timpul! Habar n-ai cât e de preţios! Pierzi clienţi!

Vorbele vrabiei ar fi avut sens dacă ar fi avut clienţi. Dar nu avea, fiindcă era nepregătit să înceapă afacerea. Nici asta nu ştia, dar dacă s-ar fi îndreptat spre uşă şi i-ar fi dat drumul vrăbiuţei, ar fi aflat de îndată. Ceea ce şi făcu!

Omul cu umbrela albastră apăru din nou, de nicăieri. Fără umbrelă. Îi strecură vrabiei fluturaşul în cioc şi aşteptă, satisfăcut, să scoată primul cuvânt, de îndată ce vrabia i-ar fi înmânat lui Hore fluturaşul ăsta:

Fluturaşul, vezi bine, era un material publicitar. Hore văzu şi el, seara începea să capete inflexiuni mai dulci şi ea, dar tot avea nevoie de explicaţii suplimentare.

Omul cu umbrelă albastră atât aşteptă: Expressoft Technology, soluția de marcaj și gestiune potrivită afacerii tale! Suport tehnic 24/7, software marcaj restaurant, gestiune stocuri… 

 Serios? Asta e o reclamă?

Vrabia mălai visează, mai gândi Hore.

– Vrabia asta, adică eu, visează mălai, dar nu pentru sine, ci pentru tine! Dacă vrei să ai o afacere profitabilă, îţi trebuie „marcaj pe scaun”! În metoda clasică de servire se pierde întotdeauna ceva pe drum.  Însă priveşte-o pe tipa asta cu tableta în mână:

expressoft-25mar2014-saftica235s

Ţi se pare că va uita să aducă felul doi? Sau desertul? Încă se mai întâmplă în zilele noastre, dar cu Expressoft Technology nu ai cum! O soluţie software e scalabilă fiindcă optimizează activitatea și profitul fiecărui tip de restaurant! Abia de-acum înainte va scrie pe restaurantul tău (RESTAURANT INTELIGENT)-MISIUNE POSIBILĂ!

myCheck-modulrezervari

Şi, apropo, arăt eu ca o vrabie?! Sunt o rândunică!


 

SuperBlog 2018, Proba nr.9, Sponsor: Expressoft-300x300

Cu Bodor, Gulliver e călător…

In superblog2018 on octombrie 23, 2018 at 10:05 PM

Să ne închipuim că fiecare om ar fi golit de toate sentimentele sale şi acestea ar fi depuse mai apoi într-o cutie special concepută pentru a încăpea şi a se putea dezlănţui fără cenzură. Am observa mai bine că ele însele construiesc spaţiul din jurul nostru?

Că s-ar forma o ţesătură, imprimată cu tot felul de înlănţuiri şi trimiteri, interdependente, care ne îmbracă sufletul pentru a putea fi caracterizaţi mai uşor?

Poate!

Acum, să ne gândim, spre exemplu, la un gravator laser Bodor, BCL-1630B.

bcl-1630b

Vă imaginaţi cât de lipsite de gust ar fi, ce şterse sau neornamentale ar fi anumite lucruri fără el? Varietatea elementelor decorative te scapă de monotonie şi personalizează mediul în care te defăşori, or, dacă ţi-aş spune că acest aparat poate ajuta la o creştere considerabilă a frumosului, în lumea din jurul tău, l-ai mai privi ca pe o simplă cutie metalică?

Atunci când avem toate simţurile în noi, ele se împotrivesc monotoniei. Priviţi, vă rog!

Când am zărit prima dată chipul micuţei metise, am gravat pentru totdeauna în suflet cea mai frumoasă amintire şi un anume sentiment înşurubându-se în mine: serenitate.

Un sentiment din ce în ce mai rar alăturat timpurilor pe care le traversăm, unii mai uşor şi, dimpotrivă, alții, mai greu.

Unduirile mâinilor copilei vrăjesc ochiul, dar împreună cu ele mai dansează cineva, o făptură imaginară care multiplică la nesfârşit un sentiment puternic, ce ar putea ajunge cândva să locuiască şi alţi semeni, dacă lumea şi-ar lua răgazul de a-l observa.

Poate că lumina participă şi ea în urzeala poveştii de mai sus şi tocmai ea ne conduce către sentimente ce nu pot fi descoperite altfel decât aşa, din aproape-n aproape, din om în om, nu neg… Sau, poate că eu încerc să sensibilizez acum, prea mult, cutia de metal care a devenit omenirea…

Dar, mărturisesc că îmi e greu să captez tot ce îmi transmite vizionarea filmării, fiindcă ceea ce se întâmplă dincolo de sticlă te invită la un soi participare activă şi te ocupă, îngreunând desprinderea. Chiar şi aşa, e suficientă metafora, în baza căreia,  pot merge mai departe, în acest text, dincolo de ea.

Nu înainte să (vă) întreb dacă nu există, oare şi în alte construcţii (decât oameniiun înalt grad de frumos coerent?

Ba da, există, cum să nu!? Numai că nu vom vedea Totul, în ansamblul lui de forţe, dacă nu ne e arătat într-un fel amănunţit! Noi, gândim doar efectul, în forma lui finită, mai întotdeauna, fără să ne gândim la ceea ce a provocat acel efect, ca şi cum am fi nişte maşinării, noi înşine, programate să nu mai aprecieze efortul care a creat efectul.

Pe zi ce trece, însă, eu mă minunez de ajutorul perfect pe care îl oferă maşinăriile în zilele noastre, maşinării care compun frumosul în forme felurite, subtile, ilustrând compoziţii la care acum o sută de ani puteai doar visa. Dacă nu le-aş cunoaşte/intui/descoperi principiul în baza căruia funcţionează cele câteva, cu care rezonez, să zicem sau îmi sunt trebuincioase de-adevăratelea, aş crede că, sentimentele de la începutul acestui articol, de care mă debarasam voit, au părăsit unii oameni şi au început să fie locuitorii acestor maşinării.

Colop Romania, pe care-l ştim, în primul rând, prin(tre) ştampilele noastre cu suflet, un brand recunoscut pentru marcare individuală, importă, mai nou, și distribuie gama completă de gravatoare laser Bodor.

green

Astfel, România beneficiază de un ajutor nou întru necesitățile oricărei producții publicitare, fie că este vorba de gravare sau de marcare pe diverse tipuri de materiale. Dar, sinceră să fiu, mie nu-mi pasă neapărat că pentru România e un câştig, ci pentru artista de/din mine, căreia îi place să asambleze distanţe în contur complet.

Eu sunt artist independent şi nu sunt susţinută de Stat în alegerile mele profesionale, de aceea se explică, din start, de ce sunt ceva mai receptivă la astfel de cutii miraculoase.

Cum, pentru fiecare proiect artistic de-al meu, unde eu sunt şi actorul, şi regizorul dar şi staful tehnic şi, cum nu prea se (re)găseşte în mine şi tăietoru’ ori gravoru’ perfect, declar (pe propria răspundere!) că am o nevoie acută de un Bodor BCL-1630B! 

Nu numai pentru unele lucrări de debitare în lemn, spre exemplu, mai complicate, căci tăieturile unui fierăstrău nu rezolvă întotdeauna îmbinările, ştim, ci pentru tot felul de elemente de decor futuriste ori ceva mai cuminți, clasice. Bodor BCL-1630B, permite gravura/tăierea facilă a unor obiecte mari, în primul rând!

Teatrul operează cu sentimente mari (ca să ajungă la public!), da, dar nu e suficient numai actorul ca să le transmită, ci fiecare metru de scândură al scenei are nevoie de caracterul compoziției unor părţi de decor, într-o scenografie mai amplă.

Lumina, umbra, culorile, au un caracter distinct întru a face obiectele să pară mai frumoase, mai perfecte, dar iarăşi nu e suficient. Câteodată, pe scenă, cantităţile sunt confuze. Şi calităţile aşijderea!

De când profesez în acest domeniu artistic, eu îmi produc şi susţin financiar singură spectacolele, de la ultimul cui, până la cea mai importantă piesă de decor, scenografic vorbind, care ajută spectatorul să treacă dincolo de rampă şi să păşească în lumea nouă care i se înfăţişează, cu încredere.

De aceea, arta de a compune bine, în cazul meu, e arta de a diversifica bine!

Un gravator Bodor nu înseamnă numai un sistem de urmărire a suprafeţei, care asigură o precizie de 0,1 mm, dar ceea ce îl face indispensabil în meseria mea e viteza de gravare (60.000mm/min) şi viteza de tăiere (30.000mm/min), căci, de la sine înţeles, eu nu-mi permit să pierd timpul, cum se pierde uneori, la instituţiile de profil, aflate în grija Statului.

Ca să fiu o mână mai iscusită decât sunt, am nevoie de ajutor, fiindcă oamenii se găsesc mai greu în zilele noastre decât maşinăriile care uşurează munca întru frumos/util/profitabilitate.

Bineînţeles că, această latură a frumuseţii nu poate fi considerată esenţială de toată lumea, mai ales dacă lumea nu împodobeşte perspectiva ca mine şi nu vede simplitatea fără sărăcie, bogăţia fără stridenţă, precizia fără duritate şi, cantitatea fără exces!

Să fii creativ, în câmpul muncii mele (plăcute!) e obligatoriu! Mai ales că, în spectacolele mele joacă copii.

Gravatoarele Bodor oferă libertate în utilizare, iar în arta asta, în care-mi transform eu zilele (şi nopţile!), e nevoie de multă serenitate.

Se spune că atunci când mergem la culcare suntem un pic mai scunzi, cu vreo 2 cm, dar e aproape imperceptibilă această scurtare pentru oricare dintre noi şi, oricum, nu stă să ne măsoare nimeni, ba dimpotrivă, e mai încăpător patul, nu-i aşa?

Dacă, însă, eşti martorul Călătoriilor lui Gulliver şi, dacă spectatorul nu va vedea un uriaş în scenă, care trebuie să se mai şi mişte, nu va credita povestea deloc! Nu are cum, fiindcă el trebuie satisfăcut şi vizual, nu numai auditiv. Aici poate interveni Bodor! Cu Bodor, Gulliver e călător…

Teatrul de animaţie (care nu e totuna cu teatrul de păpuşi, deşi tot despre păpuşi vorbim, în esenţă) e un gen de teatru foarte complex, cu mult mai complex decât ceea ce numim noi actorie, în general, unde urmărim „umbra” divină a „monştrilor sacri” şi, cumva, pierdem astfel, cu siguranţă, ceva substanţial.

Undeva, un gravator Bodor aşteaptă să împlinească alcătuiri atât de minunate! Până atunci, BCL-1630B, vrei să fii (b)odorul meu?!


SuperBlog 2018, Proba nr. 8, Sponsor:colop_1502401232-1-300x300

 

 

 

 

O cheie precisă

In superblog2018 on octombrie 20, 2018 at 7:00 PM

Cum eu am o minte activă, ea mă înghionteşte să şi fie folosită corect, respingând, din start, efortul penibil. Ceea ce pentru alţii e un chin, pentru mine e, cel mai adesea, joc şi destindere.
totem_piese_BMW_Exclusiv-OEM
Jocul vine dintr-acolo că, spre exemplu, oamenii aşteaptă de la mine acel „încă ceva” faţă de simetria pe care oricine, cu minim efort, o poate obţine şi aşeza plat, în piese alcătuind întregul. Aprecierea?! Aici e de discutat…

Destinderea îmi vine dintr-acolo că, eu consider că un obiect important (cum e un autoturism!) e în primejdie dacă te laşi furat numai de seriozitatea formei  lui şi nu observi desăvârşirea mişcării sau fineţea cu care el porneşte, înaintează, se opreşte. Nici întâmplarea nu te ajută, decât arareori! Întâmplarea şi ea, un soi de frână…

Inima este motorul nostru. Ea nu are deloc o frumuseţe formală, ci dimpotrivă, desenată simplu, se diferenţiată clar faţă de celelalte piese care asigură buna funcţionare a corpului omenesc. Ea este singurul organ care se cere măsurat în unităţi de măsură ce depăşesc sfera realului, drept dovadă a unirii dintre un om şi alt om. Deşi, fie vorba între noi, pe unii îi poate uni şi ficatul.


– Cât de mult mă iubeşti?! mă întreabă el, nu pentru că e nesigur neapărat, ci pentru a marca începutul unei dimineţi liniştite, în timp ce se gândeşte, oricum, la piese originale BMW.

Aici, în alte combinaţii, răspunsul variază, de la un ficat caracter la altul, însă aleg, pentru exemplificare, „Cât cerul şi pământul„, adică răspunsul standard, căci ştiut lucru, între cer şi pământ există miliarde de diviziuni mărunte sau colosale care servesc durabilităţii iubirii sau convieţuirilor, cât de cât, domestice.

Eu, partenera lui-ului de mai sus ştiu că în ierarhia-i întru iubiri clasice, aş fi pe locul 2, după BMW M4 Cabriolet-ul lui.

Asta, dacă m-aş comporta ca o iubită clasică, care vrea ca partenerul ei să o ţină pe locul I, înaintea jucăriei lui preferate. Numai că eu nu sunt o iubită clasică, ci, posed manevrabilitate precisă, agilitate impresionantă şi o dinamică uimitoare, asftfel încât locul I devine extrem de încăpător.

Cum motorul meu (inima, adicătelea!) e inconfundabil, iar siguranţa mea e cu siguranţă debordantă, şi, cum BMW M4 Cabriolet este echivalentul libertăţii pe patru roţi, şi eu sunt, iaca, momentan, leită ei, adică o iubită de tip Cabriolet. (Zic momentan, pentru că partenerul meu schimbă maşinile precum schimba partenerele înainte să mă întâlnească pe mine.)

Sunt o iubită de tip Cabriolet pe patruroţile lui, dar puteţi să observaţi din scriitură că e ca şi cum  patruroţile ar fi ale mele. Aici aş fi schimbat limbajul şi m-aş fi folosit de cai (ăia putere), dar riscam să par o iapă consoartă a calului obişnuită şi prea puţin îmblânzită.

O iubită de tipul meu, ştie că, atât limbajul interior, cât şi cel exterior (al meu şi al maşinii lui) trebuie să fie FASCINANT până la capăt, adică e nevoie de un soi de întreţinere specială a dragostei noastre.

Un iubit ca al meu (cu bemveu) are încredere într-o iubită ca mine (care se aseamănă cu un bemveu), fiindcă eu ştiu să ung acolo unde scâţâie altfel şi, mai ales unde găsesc un soare unsoare.

O iubită obişnuită ştie să cumpere ulei, de aiurea şi de oriunde! O iubită de tip Cabriolet cumpără ulei original BMW, precum şi alte piese de BMW de la eXclusiv OEM!

exclusivOEM_patrat-300x300

Aşadar, dialogul (exclusiv pentru voi!) început (şi neterminat) mai sus, capătă contur (corespunzător!) abia acum.

– Cât de mult mă iubeşti?

– Iubirea mea, te iubesc atât de mult precum iubeşti tu să-ţi cumperi doar piese BMW originale.

Nu ştiu cum îşi îngrijesc alţi bărbaţi maşina şi femeia, la un loc, dar iubitul meu, când aude de dovezi dintr-astea de dragoste, se topeşte. Practic, ca să fii o iubită de tipul meu, trebuie să fii precum o cheie precisă în contactul ei (din fabrică, adică!). Pentru asta ai nevoie de un concept simplu, o construcţie (de iubit) inteligentă, să-ţi îmbunătăţeşti dinamica şi acceleraţia şi, în timpul ăsta consumul (nervos) scade şi asigură o distribuţie optimă a greutăţii (raport 50:50). Rezultatul e garantat: stil de condus (!) activ, accentuat de sunetul inconfundabil al motorului M.

– Mmmmm…. Aşa de mult mă iubeşti? continuă el satisfăcut.

– Da iubire, ţi-am zis: precum un arbore cotit cu greutate scăzută!

Dacă dragostei dintre noi i-aş croi alt dialog, mai puţin original, atunci atât relaţia noastră ar fi în pericol, cât şi tipul de iubită care-aş fi eu.

De când are bemveu, iubitul meu cumpără numai piese auto BMW originale şi accesorii originale BMW. De fapt, nu, reformulez! Cumpără numai piese OEM BMW! Chiar dacă o piesă pe care trebuie să o înlocuiească nu e în stoc, EXCLUSIV OEM o comandă exclusiv pentru el şi asta îi face buni prieteni!

Eu am tot interesul să-l susţin în alegerile sale, fiindcă atâta vreme cât maşina merge ca nouă, atunci şi eu merg tot aşa.

Ceea ce ar mai rămâne de spus, ar fi despre deprinderea de a înlocui o piesă lipsă sau defectă, cu una originală (şi ca mine, da?!) E de la sine înţeles că, această deprindere trebuie să vină în mod natural?!

Siguranţa unui vehicul depinde de toate elementele componente ale legăturii cu solul (frâne, suspensie, anvelope), aşa cum siguranţa unei relaţii vine tot de-acolo.

Chiar şi în cazul cedării unei singure piese, siguranța e în pericol, drept care eu susţin achiziţionarea de piese originale, testate și omologate, de preferat mai înainte de a se strica. Mai ales piesele consumabile, asa cum sunt plăcuţele de frână.

Geometria relaţiei mele e uşor de urmat. Vrei să verifici geometria roţilor, iei mâna de pe volan şi maşina trebuie să meargă în linie dreaptă, nu?… Dacă nu merge, anvelopele sunt praf şi ştii ce ai de făcut.

Fiind actriţă, puteam să adaug ceva ornamente filmate (model Shakespeare: „ştia să-şi împodobească ornamental plecăciunile”), în a saluta serviciile EXCLUSIV OEM,  dar…  o actriţă are suficientă graţie şi cu mişcări mai puţine.

Mie nu îmi plac copiile!


Superblog 2018, Proba nr.7

Podea cu lei

In superblog2018 on octombrie 18, 2018 at 6:58 PM

Câţi lei vedeţi în imagine?podea cu lei

Nu vă apucaţi să-i număraţi, că aşa am crezut şi eu. Că-s mulţi. Greşit! Leii din imagine sunt lei în măsura în care, dacă eu sunt Balanţă, sunt echilibrată din orice punct de vedere şi mă scald într-o independenţă financiară de invidiat.

Or, la momentul acestei fotografii (iulie, 2018), i-am răsturnat (în formă de peşte) ca să văd cât îmi mai trebuie pentru o podea cu lei. În baie! Contrar opiniei generale că atunci când te… când vrei să… când uşurezi prinosul mâncării, un ban nu faci!

Nu că m-ar da banii afară din casă, dar voiam să mă asigur că mă şi ţin. În casă! În baie?! În… fine!

Fiindcă mi-am dat seama că eu sunt artistă (deşi ştiam că sunt!), am înţeles că pot veni şi zile mai că… că… trănite şi n-o să am bani de-o pâine, poate  şi, cum ar fi fost să mă uit la podeaua din baie cu jind?!

Aşa că, după ce am numărat monedă cu monedă, când am terminat de făcut monedaru’ *,  am scris pe ei, în loc de podea cu leieconomii. Nu chiar pe ei, ci pe cutia de chipsuri (de metal), în care i-am „ascuns” de mine. Pentru pâinea de mâine!

Mărturisesc că, pentru a goli cutia cu chipsuri nu a fost nevoie de cine ştie ce efort. Ca să o umplu a trebuit să renunţ la următoarea cutie şi am învăţat un cuvânt nou: „zgârcenie”! După care, au urmat trei reguli de bază pe care am hotărât să le respect cu sfinţenie:

  1. Mâna întinsă care nu spune o povesteee…  nu mai primeşte..
  2. Sacoşele de plastic sunt refolosibile, ştiaţi?!
  3. Casiera de la supermarket are salariu!

Din ziua în care am hotărât să calc pe lei, cu primele două reguli am rezolvat uşor. A treia regulă, adică NU bacşişului, a constituit adevăratul pas important întru cum să faci bani, Olimpie!

Totuşi, ca să nu par zgârcită din senin, că, deh, până atunci eram mână largă şi portofel uşor, i-am dezvăluit casieriţei de ce mă încarc cu metalu’. Ea nu s-a supărat, ba s-a uitat chiar admirativ, pe loc.

Se depune podeaua?! mă întreba curioasă în timp ce  îmi înapoia fiecare leuşor, cu cel mai plăcut zâmbet din lume.

Se depuneeee! ziceam eu mândră şi restului (de clienţi!). Până într-o zi  când, şi mi s-a părut suspect, la supermarketul unde lucra casieriţa a apărut o promoţie:

La 50 de lei cumpărături în marketul nostru, primiţi un bon de 5 lei, dacă cel puţin 10 lei sunt (în) monede.

Plus încă alte tentaţii!

printscreenfeisbuc


dreptunghi negru

Câţi bani mai vedeţi în imagine? Exact! S-au evaporat!

Inteligenţa financiară e un dat, nu o posedă toată lumea! Slavă Domnului (de la Ghişeul Lumii) că BCR s-a gândit la o şcoală pentru mine (şi pentru tine!),

scoala-de-bani-bcrNumai că eu am aflat de această campanie (gratis!) a BCR (de la Zaiafet) abia după ce am văzut cum se risipeşte bunătate de podea pe apa Sâmbetei (era Sâmbătă!). M-am consolat, totuşi că, la câţi centimetri de monedă românească strânsesem în 6 luni şi calculând câţi mai aveam de strâns, ies la pensie! Că tot veni vorba…

O podea cu lei nu pare o investiţie pe termen lung, dar, în capul meu, peste 100 de ani, colecţia ar fi căpătat o valoare numismatică. Păi, dacă bunica şi-ar fi dorit o podea din cocoşei, mă mai făceam eu artistă?!

Banii se risipeau, oricum, aiurea şi pasul ăla, aşa cum e el, a fost primul meu pas calculat. Nu şi corect! În stabilirea unor obiective de viață realiste ai nevoie de Şcoala de Bani! Astfel, o parte din banii planetei ăsteia îţi vor umple buzunarele. Sau contul!

Chiar aşa! Ştiţi câţi bani sunt pe planetă?

Eu, la 4 ani, cumpăram dulciuri cu pietricele şi mă jucam de-a magazinul în faţa blocului. Copiii de 4 ani merg azi la „Școala de bani pe Roți„, învăţând cum să gestioneze corect banii.

Sunt sigură că ei, când vor avea vârsta mea, îşi vor dori mai mult decât o podea cu lei şi, dacă o vor face, va fi într-un cu totul alt sens.SDB1


*monetar

Superblog 2018, proba nr. 6

Volute

In superblog2018 on octombrie 16, 2018 at 4:17 PM

Eu sunt un creator de spaţii. De linii, de puncte. De contrapuncte! În cercuri. Uneori sunt chiar eu contrapunctul. Sau punctul, linia, cercul. Trăiesc cu măsură, dar ieşind cumva din tipare.

Uneori sunt melcul, târându-mă cu ochii pe sus, mefientă iscodind arhitecturi şi numerotând fisuri. Acolo unde totul e aproape distrus sau e în curs de distrugere, îmi vine să pun o pancartă, cu indicator: aici proiecte de case!

sigla-AIA-2016-300x153

AIA-Proiect-birou-de-proiectare-tel.-0722494447-img-02 (1)

Imediat ce fac asta, mă trezesc însoţită de câţiva soldaţi zdrenţăroşi şi desculţi, cu care reglementez, totuşi, prietenos, situaţia, fiindcă imaginaţia-mi nu îmi joacă feste şi fiindcă eu însămi sunt un soldat al vremurilor mele, întru frumos.

facebook

Cândva, visam, locuind pe Strada Eroilor că o să merg toată viaţa pe Strada Republicii, ca să creez ce visez. Aşa fac eroii ăştia, ca mine! Sunt strânşi legaţi de republică. Nu de mici! Până când apar fumurile (grătarelor, dar şi înfumurările) şi atunci centrul oraşului dispare. Oraşul are şi el dedesubturile lui. Eu locuiesc fix lângă Primărie.

Teatrul (clădirea) e în stânga şi numele lui începe cu „Maior…”. Mie, soldatul, nu-mi plac comenzile politice şi într-o bună zi (acum vreo 8 ani) mi-am zis: teatrul e unde sunt eu! De-atunci, teatrul meu s-a mutat în dreapta, în Casa de Cultură „Leopoldina Bălănuţă”.

Fiindcă teatrul (arta) are multe spaţii imaginare, am locuit în mai toate câte puţin, căci le creez eu însămi, cu mâinile mele, după ce ele, până să vadă lumina reflectoarelor, s-au desenat îndestulător în mine.

scena

Deşi vechi din scriitură, lumile create de dramaturgi sunt atât de noi, încât unele lucruri nu au nume şi, pentru a le deosebi, le arăt cu degetul şi mă încăpăţânez să dovedesc prin ele temeinicia viziunilor mele.

Trăim vremuri în care orice om poate vedea ce se petrece pe Pământ fără să iasă din casă. Cu lupa lui imensă, Internetul a desfiinţat depărtările, dar noi, oamenii, încă nu înţelegem cât e de miraculos că, încă ieşind, poţi vedea că unele case nu primesc la fel de mult soare ca altele, spre exemplu.

-În loc să te gândeşti la soarele altora, ai face mai bine să te gândeşti la al tău!

Vorbe ca cele de mai sus, care pot fi ale oricui, mă sustrag existenţei mele prezente, de fapt şi mă trimit spre un alt ţinut neexplorat al unei memorii, care nici a mea nu este, dar nici a lumii nu poate fi, fiindcă au dispărut demult sau stau ascunşi crainicii progresului.

-Doamnelor, domnilor, în continuare veţi asista la condamnarea omului care vede ce nu trebuie să mai vadă!

case

Şapte felinare de mărimi diferite luminează mărunţimea spaţiului în care mă mişc şi aud ce aud şi, mai ales, văd ce văd. Eu, când nu mă tem de Dumnezeu, mă tem de betoane şi instituţiile lor, căci se trag linii de demarcaţie şi-n sus, şi-n jos, fără avizul unui arhitect şef al oraşului, inexistent sau ţinut închis, undeva, departe de a construi cât mai eficient şi, totodată estetic. De parcă toţi cei responsabili cu construirile au căpătat dorelia, boala statului, o boală care n-are leac şi provoacă, în timp, amnezie.

Ca să nu uit, eu scriu pe diferite obiecte ce sunt, cine ar trebui să le construiască şi cui servesc. Într-unul din cele două mari ziare locale (fizice, că virtuale sunt mai multe!). În cel de dreapta! Desigur, ceea ce construiesc eu în cuvinte nu e neapărat raiul străzii mele, dar, în lipsa acelei funcţii pe care am pomenit-o mai sus, care optimizează şi personalizează strada mea, e scuzabil.

aia

Astfel, devin cumva un arhitect al contrucţiilor mele literare, însă unul neputincios. De aici încolo, ca să existe schimbări cu adevărat importante e nevoie de cooptarea unui birou de arhitectură real, fiindcă eu îmi închipui arhitectul ca pe un dicţionar de mişcare în mâinile căruia oraşul se transformă în oraş-lumină cu case mari, din sticlă şi nu de gheaţă, aşa cum sunt azi. Dar, na, mie îmi place să reorientez lumina, transmisia căldurii şi să repartizez spaţiul în funcţie de ce şi cum şi-a dorit dramaturgul pentru personajele sale pe hârtie. Or, în oraşul meu, nu te faci ascultat printre hârtii şi, ori de câte ori încerci să îndrepţi ceva strâmb, iei act că autorităţile nu au nevoie de un îndreptător.

-Ce-are oraşul, dom’le?! Ce nu-ţi convine la el?!

Că în loc să înflorească, zace într-o nesimţire arhitecturală febrilă?!  Nu intru mai departe în acest dialog, fiindcă e unul dintre cele ale orbilor, muţilor, surzilor, dar şi pentru că îl pot lăsa chiar eu într-o mai bună rânduială, în imaginaţie.

Trecând dincolo de ziduri, desigur, căci doar acolo pot construi cum şi ce vreau eu. Pe scenă, fumul se transformă imediat într-o ceaţă albăstrie printr-o activitate reală şi o pasiune irezistibilă, iar fisurile sau construcţiile anapoda sunt metafore şi ajută, în construcţia dramatică, să fie mai bine înţeles comportamentul şi trăirile personajelor.

Eu nu pot să schimb nimic, fizic, din punct de vedere arhitectural, în drumul meu, fiindcă e mai uşor să începi un război decât să-l sfârşeşti.

Dar ceea ce îmi imaginez eu pentru centrul oraşului în niciun caz nu arată ca în fotografiile de mai sus. Şi, ţineţi cont că nu am adus în discuţie încă, un fel de cireaşa de pe tort(ură), faptul că de curând, fântâna arteziană din Piaţa Unirii a devenit una muzicală şi luminată, care lăsată numai aşa, în scris, nu pare deloc o construcţie care nu serveşte comunităţii.

Numai că, în realitate, jetul de apă nu atinge decât câţiva centimetri şi nu oferă altceva decât un spectacol sărac al unor tâşnitori obişnuite, ce-i drept, acum luminate.

 

Un difuzor cu ghiveci+leduri+ţevi, cam 44 mii de euro, cu mentenanță inclusă!

-Dacă nu-ţi convine, ia tu o radiera şi şterge tot! Ai să vezi că, mai usturător decât e acum e nimicul!

Ăăăă…

Mai usturător decât nimicul e să constaţi că arhitectura oraşului tău NU este sculptura locuită, aşa cum credea Brâncuşi că ar trebui să fie. Să construieşti un bordei oarecare (unul adevărat, nu unul desenat în jurul unui monument, ca mai sus!) nu e greu. Însă arhitectul  e cel care poate să facă ca acel bordei să te şi reprezinte. Unul bun, desigur, experimentat, având cunoştinţe solide în domeniu.

Aşa că, dacă aş avea acea radieră, nu aş şterge clădiri sau construcţii anapoda, ci feţele celor care au închis ochii la ridicarea lor. Fiindcă o contrucţie anapoda e ca un om fără chip. Şi, un om fără chip e greu de imaginat, nu-i aşa?!

De fapt, fiindcă în loc de radieră am un creion, pot să scriu că ceea ce mă deranjează pe strada mea, mai mult şi mai mult, e că sunt prea puţini cei care văd ce se clădeşte în interiorul Casei de Cultură, căci arta teatrală de calitate, de dinăuntru, nu se intersectează deloc cu ingineria de exterior. Or, exteriorul întotdeauna îmbie!

Autorităţile nu intervin fiindcă nu au clădirea în proprietate, iar Sindicatele, căci ele o au în administrare, nu-şi permit să o restaureze prea curând, iar mie îmi displace profund spiritul independent al celor răspunzători, pe care societatea nu îi constrânge în niciun fel sau evită să îi confrunte în mod direct.

O clădire care se deteriorează de la an la an şi care ocupă un spaţiu imens în plin centrul oraşului nu are cum să nu fie văzută, căci nu e o piatră oarecare, fără nume şi fără dată.

Cum nimeni nu o să recunoască şi mărturisească vreodată public propria inutilitate, nu mă aştept să se schimbe ceva, arhitectural, în curând.

Am mărturisit toate astea, fiindcă la AIA Proiect poveştile fac diferenţa, iar AIA poate însemna, părți scrise şi părți desenate, un intermediar între tine, Oraşul Meu și mine, locuitorul tău, un cetăţean ceva mai chibzuit, mai calculat…

Desigur, unele lucruri nu se schimbă niciodată şi e mai greu să reclădeşti ceva în ruinare liberă. Dar construcţia unei clădiri trebuie să aibă la bază o idee precisă care să facă din ea o clădire nu numai a prezentului, dar şi a viitorului.

O stradă are istoria ei şi, uitându-te la ea, vezi arhitectul ce i-a dăruit cândva viaţă. “În general, arhitectura este ştiinta şi arta de a ne asigura că oraşele şi clădirile se potrivesc modului în care vrem să ne trăim vieţile„(Bjarke Ingels), căci unul din atributele arhitecturii ţine de artele frumoase.

Frumosul nu e obligatoriu, ştiu! Dar nici urâtul!…

Pe strada mea, astăzi, am fost mai puţin artist şi m-am lăsat condusă de pragmatism, findcă arhitectura e un subiect ceva mai serios şi mai impunător. Puteam să aşez (în loc) o Primărie de ciocolată, un Teatru de ciocolaţă, o fântână arteziană de ciocolată, un monument al unirii de ciocolată, o Casă de Cultură de Ciocolată. Dar atunci ar fi fost o poveste numai şi numai despre mine.

Cum arhitecţii adevăraţi, slavă marelui Arhitect, nu au dispărut, n-o să las să dispară nici pozitivitatea mea, în ce-i priveşte pe cei responsabili care o ţin pe a lor: (că) aia nu e sau nu e ailaltă.

Poate că, într-o zi, cineva pus pe treabă îi va căuta şi îi va găsi pe cei care pot schimba faţada Casei de Cultură, construind lucid. Poate chiar în acest moment cineva se gândeşte să o facă, mai ştii?! Poate că încă cineva ştie deja că AIA e!

-În afară de mine… zic tot eu, desfăcând o ciocolată.


SupetBlog 2018, proba nr. 5

 

 

 

Ochiul cere

In superblog2018 on octombrie 12, 2018 at 11:11 PM

 

Călin a filmat, Ana şi-a croit drum prin nămeţi, iar eu am lălăit „Ochiul cere lumină”, un cover, în joacă, după formaţia de rock alternativ Travka, în iarna grea a lui 2011. Un proiect în desfăşurare liberă (de contract!), căci nu ne presa vreo gaşcă de fani. Dacă credeam pe atunci că o să ne vindem scump când va fi gata?

Posibil să fi rânjit satisfăcută la trecerea prin gând. Bineînţeles că, rezultatul se vede: 99 vizualizări în 5 ani!

Adevărat, proiectul nu a continuat, dar nici nu au fost cereri ulterioare s-o facem până la capăt, dar, na, uite că a rămas această scurtă mărturie filmată că am intenţionat cândva să pornim o avalanşă muzicală.  Numai de noi ştiută! O mărturie importantă?!

Memoria e selectivă şi, mai ales reinterpretează ceea ce ochiul nu mai revede şi, în lipsa a ceea ce-am pierdut odată cu restul filmării, amintirile au cam dispărut sau, dacă sunt, zac pe unul dintre miliardele de rafturi prăfuite ale memoriei.

Azi, în 2018, „ochiul cere” mai mult, indiferent de domeniu, fie că e artistic sau ceva mai tehnic (vezi şi crezi, nu?), mărturii, care să rămână, servind altora sau care vestesc ceva important, fără de care n-ai mai putea trăi şi, care tocmai stă să înceapă.

Chiar şi subiectul acestui articol poate să însemne mai mult decât o informaţie!

Se ştie că, deşi sunt actriţă, profesez mai mult ca regizor. Aflaţi că, nicio premieră teatrală de-a mea nu se produce fără să arate, mai întâi, câteva dedesubturi de la repetiţii, cum, de altfel niciun proiect nou nu începe pur şi simplu, ci atrăgând „vizualizări” cu mult înainte de a se produce.

Sigur că exemplele sunt multe, unele le veţi descoperi singuri pe canalul meu de youtube, doar că eu mă voi opri, cu precădere, asupra unuia dintre ele:

recenzie video 

în urma căreia oricine poate beneficia de o reducere de 100 lei la comanda pe VindemIeftin, dacă filmează livrarea produselor și trimite mărturia.

arhivă

Mie îmi plac înlesnirile la fel de mult pe cât îmi place şi cuvântul „avantaj”. Iar într-o bună zi, prin 2014, cinci oameni au dat fiinţă unui concept unic, înlesnitor şi avantajos: vindem ieftin.

Nu am început deloc întâmplător acest articol cu o filmare din arhiva personală, fiindcă, Ana, personajul principal, trece pe lângă Casa de Cultură „Leopoldina Bălănuţă” din Focşani, locul unde îmi petrec o bună parte din viaţa mea şi o s-o mai fac până s-o dărâma. Ceva. Eu sau ea, hehe!

Deocamdată, ea stă mai prost la capitolul exterior şi nu i-ar strica, pe lângă alte reparaţii majore, de interior, câteva profiluri decorative. (De ce am impresia că încă vorbesc despre mine?!)

noutati-certificat-energetic

Las indicatorul ăsta aici, ca să marchez un moment important.

Logo-VindemIeftin

Renovarea Casei de Cultură, în caz că ar interesa pe cineva s-o facă şi pe viitor trainică e aproape imposibilă. Cel puţin în gândire, că în faptă trebuie să mai fie şi dorinţă şi, na, noi, oamenii, suntem atât de delăsători. Că înlesnirea există, se vede…

Ba, mai mult, în Focşani există un showroom vindemieftin.principala-1-1-800x351

Fie că e vorba de tencuiala decorativă Weber, tablă, ţevi metalice, rigips, pavaj (pavajul Casei de Cultură e praf!), bordură, piatră decorativă, vată bazaltică, faţadă, acoperişuri ş.a.m.d., datorită acestui concept unic de înlesnirematerialele de construcţie sunt ieftine, dar şi calitative.

De obicei, vezi şi NU ştii ce să crezi, până când nu pui simţul tactil sau ochiul la contribuţie şi vezi o mărturie că e adevărat.

schita-final-1-1024x284-1

După cum vedeţi, se explică de ce!

Reabilitarea Casei de Cultură ar trebuie să fie nu neapărat un plan al celor ce o deţin, nici a autorităţilor, că deh, nu e a lor, ci o răspundere a societăţii civile, care-ar putea pune presiune şi pe unii, şi pe ceilalţi, fiindcă împreună au cotribuit la deteriorarea ei.

Dacă Societatea asta, în care îmi duc traiul ar fi mai interesată de longevitatea unei clădiri emblemă şi de desfăşurarea în bune condiţii a actului artistic care se întâmplă acolo de zeci de ani… Dar e, oare?

Poate că ar fi, dacă ar şti că subiectul acestei postări e

conceptvindemieftin-1024x424

Desigur, o societate, lucru dovedit, e mai interesată de natură decât de cultură.

Totuşi, dacă următorul meu proiect filmat ar fi nu numai despre actul meu artistic, ci despre condiţiile mai puţin propice creării lui?… Şi acelei filmări să-i urmeze alta… şi alta… cu săgeţile înspre VINDEM-IEFTIN.

Oamenii trebuie făcuţi atenţi în răgazul lor emoţional, căci cel instinctual e insensibil uneori şi, eu m-am convins deja că o filmare emoţionează, oricare ar fi ea. În sensul bun sau ăl rău, ai întotdeauna garantată o emoţie.

O filmare poate deveni un fel de pod între oameni indiferenţi şi, simplul fapt al construirii lui poate aduce o ameliorare esenţială pentru colectivitate.

O recenzie promovează, de fapt, nu o firmă, ci o nouă mentalitate!

(Va urma!)


SuperBlog 2018, proba nr. 4

 

Lumea SOM(n)ului

In superblog2018 on octombrie 11, 2018 at 10:21 PM

Asta e bucătăria mea!

Imediat ce am spus asta, lucrurile au început a se aşeza. Când eşti obosit de la atâtea acrobaţii (tocmai ce am renovat toată casa), nu mai aştepţi să îndeplinească el ce a promis, ci te bazezi numai pe instinctul tău de artist şi… o să vezi tu ce-o să vezi, domnu’ bucătar!

logo-somproduct_1536240274-300x300

Stai!

silke_green_1

Stai jos! Scaunul e transparent, da! Dar nu e ca şi cum nu-l vezi, nu?! Ţi-ar fi plăcut pe albastru?

 

De aceea am ales scaune de bucătărie diferite. Stai!… Ridică-te! Alege şi o pernuţă!

 

Cum pentru ce e cuiul? Crezi că vreau să-ţi intre-n… ?! ….E pentru tabloul ăsta.

imagehandler_32_

Serios, ţi-e somn? Ajută-mă să aşez şi astea la fereastră.

 

Nu se vede că e o bucătărie?! Atunci, montează lustra, poate se vede mai bine.

lustră Flora

El bodogăne, îi e foame, vrea să gătească şi să doarmă apoi, dar pe el nu o să îl auziţi, fiindcă e povestea mea!

De când s-a îngrăşat, el încearcă să mă înfometeze (şi) pe mine. La cum îl cunosc, cred că vrea să se mute, cu totul, în noua bucătărie, ca să nu-l mai aud cum deschide frigiderul noaptea, pe furiş. Lui îi place să gătească, fiindcă-i place să mănânce. Mie îmi place să gătesc numai dacă mă inspiră decorul. Şi să redevină suplu, precum l-am luat!

Cum până acum nu m-a inspirat, fiindcă am decorat cum a vrut el, acum decorăm cum vreau eu, ca să îmi exercit dreptul de-a găti într-un ambient plăcut. Vreau fie să-l slăbesc, fie să îl îngraş eu, am tot dreptul!

O, dacă l-aţi auzi….

O încăpere e bucătărie dacă ai oale, tigăi, cuţite, tacâmuri, farfurii, căni, mi-a zis deunăzi. Vorbeşte ca un bucătar fiindcă e bucătar!

Eu vreau ca bucătăria mea să inspire confort şi avangardă. El vrea oalele şi cratiţele, polonicele la vedere, agăţate de tavan, că nu vede în dulapuri şi cotrobăie după ele. Eu nu vreau să le văd decât dacă am treabă cu ele!

Apropo de avangardă, uitam de pisică-mea! I-am luat un hamac. O mut şi pe ea în bucătărie, înainte să vă povestesc mai departe, fiindcă nu prea o înghite. În felul ăsta o să înghită mai puţin şi el. Sau în sec… sau păr de mâţă!hamac

Dacă tot m-am oprit din povestit, acum o să întind covorul. Ştiţi de ce, vecinii..  O casă fără covoare are ecou.

covor coral

Nu mă înţelegeţi greşit, dar cred că un cuplu ar trebuie să deţină două bucătării, fiindcă oamenii care îl formează sunt diferiţi. Bucătăria e menită să apropie, nu să despartă. Pe noi era cât pe ce să ne ducă la tribunal. Vă imaginaţi nebunia?

-Ce vă desparte?
-Bucătăria!

În bucătăria lui, peştii se prăjesc! În bucătăria mea, peştii vor plânge întru bucuria de a fi serviţi, caracatiţile vor dansa în mare înainte de a fi gătite, iar crabii se vor pierde în încleştarea îmbrăţişării de rămas bun, fiindcă se vor oferi singuri papilelor gustative drept huzur din aceste farfurii:

imagehandler_1_

Pe masa asta, de stejar.

dan-183

Ca să înţelegeţi cât de diferiţi suntem, când am hotărât, împreună, ca SomProduct să ne inspire, iubitul meu s-a gândit că bucătăria ar trebui să arate cam aşa,

felicio_oak_andre_2_

fiindcă mâncarea e colorată, de obicei, şi s-ar vedea mai bine, mi-a zis el, sobru.

Serios, i-am zis, de obicei tu nu apuci s-o vezi, la cât de repede o înghiţi! Mă gândesc că o mâncare alb-negru ţi-ar pica mai bine.

wmf-palermo-komplet-sztuccow-na-6-osob-ilosc-elementow-30-591807

Mie, o lipsă de alternative colorate, îmi mişcă pasional limba. Bucătarul (adică el) face munca lui de-o viaţă şi o face bine, nu neg, dar artistul bucătar (adică eu) aspiră să creeze noi şi noi bucătăreli.

Vedeţi voi (el încă nu vede!), eu sunt genul de persoană care e inspirată de lucruri finisate, colorate şi sunt atrasă de textura lor. Numai că, în fiece casă, doar unul singur e artist şi acela sunt eu, cred că e clar!

Unele bucătării reflectă sezonul când au fost mobilate. Se simte iarna în cuţitele lor în plină vară. Eu sunt atemporală, în bucătăria mea vreau să pot mânca îngheţată iarna fără ca interiorul să ţipe la mine după un ceai.

cana ceai

Când mă uit la bucătăria mea, îmi place să mă văd pe mine. Eu sunt caldă! Deşi, par rece… Nu vă aburesc! Apropo de asta…

decoratiune_cu_oglinda_quoxy_h_82_5_cm_1_ (1)

O decoraţiune cu oglindă e numai potrivită pentru bucătăria mea. Pentru el! Notaţi că nu am menţionat nimic despre kilogramele lui. Datoria oricărui artist în bucătărie nu e să îi arate celuilalt mesele ca fiind cele mai importante probleme ale zilei, ca şi cum ar fi o însărcinare, numai şi numai fiindcă trebuie maţul umplut.

Bucătarul casei trebuie să simtă că „publicul” îl preţuieşte şi că mâncarea lui nu plictiseşte. Că poţi încă să surprinzi, chiar dacă celălalt e sătul până peste cap. Fie că e vorba doar de micul dejun, mâncarea trebuie să fie memorabilă.

Bucătăria mea nu e bucătărie dacă simt că are uşi. La mine, borşul e îmbunat, nu înăcrit, cum zice el. După cum vedeţi, mie îmi place nebunia, cina nu e masa numărul trei, ci e construcţie maiestuoasă pentru încheierea unei seri extraordinare.

În seara asta facem ceva din nimic, dragă!

S-o crezi tu! Doar n-o să trag perdelele! (Nu m-am hotărât dacă să fie roz!) Pe mine, mâncarea trebuie să mă ţină captivă în începuturi, nu să-mi grăbească sfârşitul. Dragă!

Ustensilele de bucătărie şi vasele în care gătesc eu sunt de calitate şi, de aceea mâncarea mea e… poetică chiar şi atunci când țin post.

image15

Sendvişuri de post, arhiva personală

Sunt multe care, ca să le faci bine,
cer trudă și îți lasă gust amar.
Sunt, însă, unele-adunate, bucățele mici, în față,
care-au gust dulce, -s afumate(-n lemn de fag) și te-mbie, și
n-ai nevoie decât de SomProduct şi-a ta bucătărie, scobitori ș-instinct

primar!

Frauda poftei, însă, e un lucru rău,
furi de la tine, furi din Dumnezeu!
Firește, eu am har, asta s-aplică doar la mine,
degustătorul să-și găseasc ș-alte pofte, ziceri… alte rime.

Nu ştiu dacă bucătăria mea e de vis, dar e de visare cu siguranţă şi se vede cu ochiul liber calitatea! Eu nu mănânc, eu contemplez mâncarea! Iar oul, nu e ou, gălbenuşul lui e soare!

Aici l-am prins că nu mai e atent, a căscat şi mi-a zis: ce vrei, mi-e somn! Hai mai bine  în lumea SOM(n)ului, egala mea! Să testăm salteaua asta cu miros de ciocolată*.

Restul nu se mai povesteşte, ce e în bucătărie, trebuie să rămână în bucătărie!


14409383_10154576068449661_615206877593750459_o_1


*SomProduct a început ca magazin online, dar a evoluat, de-a lungul timpului într-un concept. Produsele SomProduct pot sa fie testate in showroomurile tematice „Lumea Somnului” din Bucureşti, Braşov, Cluj-Napoca sau Baia Mare.


Superblog 2018, Proba nr.3

 

Cu punga… prin lume

In Cu punga prin lume, Drumuri&Călătorii, superblog2018 on octombrie 9, 2018 at 5:00 PM

-Să nu-mi spui că ai încă piciorul amorţit!

El şi-l freacă de zor, iar trecătorii toţi par să ştie un secret pe care el nu-l ştie sau a uitat cineva să i-l spună. De dimineaţă, de când apa i-a atins fruntea, o amorţeală i-a cuprins întreaga fiinţă. În acest moment, se străduieşte să fie amabil şi, mai ales, invizibil, fiindcă în juru-i simte o întreagă reţea de detalii senzoriale, pe care nu poate să o respingă.

Atunci a văzut-o! O pungă goală, portocalie, sclipind în soare lângă o baltă din care izvorau, pe marginile ei, curcubeie. Ce-a găsit, a lui să fie! Gândeşte, şi-l cuprinde un fel de bucurie, ca şi cum cineva tocmai i-a făcut cadou o mini-vacanţă, un city break Christian Tour. În loc să…gliter

Nu mai spune şi nu mai aude nimic din vuietul străzii, dar simte o fiinţă misterioasă, în preajma-i, care se tot foieşte pe lângă el cu rapiditate, încât nu reuşeşte să îi prindă conturul.

Desigur, e prea fricos să o întrebe pe ea, pe iubită-sa, dacă mai sunt, acolo, în viaţă,  amândoi.

Ştie cineva pe unde suntem? Vrea să strige, dar renunţă, fiindcă vrea să fie eroul unei poveşti mai interesante.

Se-ntoarce spre ea, ca să îi spună ce simte, dar taman acum o pierde din vedere printr-o crăpătură luminoasă. Cum să dispară aşa, ca şi cum ai stinge lumina? Ea e viteaza lui!  Dacă acum totul ar fi fost un film romantic, ea s-ar fi întors deja după el, l-ar fi luat în braţe şi l-ar fi purtat aşa, pe braţele ei, până s-ar fi pierdut amândoi în infinit…

Există ceva mai deplorabil în cărţi sau  filme decât un bărbat atât de sensibil?

Tuschinski

Vocea se aude ca şi cum ar fi fost cea a femeii de la bilete (la cinema) în reproş pentru că s-au rostogolit pe masa de la ghişeul ei câteva floricele. De porumb! Din greşeală, dar dânsa o ia personal. În filmul lui (sau în leşinul lui, că nu ştie unde e încă!), femeia le-ar fi luat, le-ar fi molfăit şi i-ar fi dăruit cele mai bune locuri din lume. În filmul ăsta, vocea femeii sună de parcă urmează să le primească pe cele mai proaste.

Ai grijă cu el, fetiţo! E un bărbat de rah… 

Nici nu e rea, vrăjitoarea naibii! E doar vulgară şi insensibilă. Floricelele căzute pe teghea i se întorc înapoi, atingându-i faţa ca şi cum ar sări abia acum din ceaun şi-s mult mai multe. Instinctiv, el cască gura. Unele îl sufocă!

Gata, domnule! 

(El repeta câte o dezamăgire la intervale scurte şi dese, dintotdeauna, în sensul că toate i se terminau când începeau să îi placă cu adevărat.)

În timp ce el se minunează de infinita-i multiplificare, ea, iubită-sa, se aude ca dintr-un labirint infinit, satisfăcută până-n măduva oaselor: Aici, aici şi aici! Sau nu, nu! Mai bine aici! 

Deşi sunt destule feluri pentru a spune unde este, o să aleg varianta cea mai clară.

christiantour

Ce a început ca o vânătoare de zâne sau vrăjitoare, învăluite în gliter portocaliu, se arată acum şi e în curs de sfârşire, din dragoste, în faţă unei agenţii de turism, unde el zace cu piciorul amorţit (pe treptele agenţiei), în timp ce ea consultă oferte city break şi explorează paleta de hoteluri Christian Tour.

În timp ce el tremură şi rătăceşte drumul, ea îi culege lalele. În timp ce el cutreieră prin subteranele secrete ce leagă Sfinxul din Bucegi cu Sfinxul din Egipt, căutând mori de vânt, pentru ea, el este un soi de extravaganţă şi, acum, în acest moment, mai pregăteşte una, suplimentară. Meritul lui e că e insuportabil de frumos! Aşa zice ea!

Şi el, şi locul unde are de gând să-l ducă într-o ecapadă romantică:

Un sătuc liniştit din Amsterdam. Ce poate fi mai romantic de-atât, decât un city break în Amsterdam?


O intervenţie a autorului (dacă e permisă)

Ea se opreşte lângă chiuveta din bucătărie, să bea un pahar cu apă, în timp ce ipsosul tavanului din camera alăturată se prăbuşeşte. Lângă el. Şoseta sa albă din piciorul său stâng e mai albă acum. Fisura dintre ei se adâncise mai demult, în secret, printre cărămizi de gânduri. Astfel, Muzeul Naţional din Amsterdam se surpă şi toate economiile lor se duc pe apa Sâmbetei. Ba nu, pe apa unui canal din Amsterdam!

Despărţirea ticăie, din ce în ce mai grea, în oasele lor. Amândouă jumătăţile sunt terminate trei sferturi! Sigur le va fi şi mai rău! El poate şterge ce nu poate fi privit, pentru că e un visător. Ea vede întrebarea finală:

Opţiuni? Ar putea ea, din nou să completeze spaţiul lipsă dintre ei? Tavanul se pune la loc în 2 zile, dar celelalte?

Cât de… sofisticată e ea! Cât de sensibil e el! Ea înfloreşte totul, el deteriorează. Ea e perfectă ca oraşul Amsterdam, cu parcelele lui de verdeaţă, impecabil aşezate, el e imperfect ca vremea. Din Amsterdam.

 

El se află în anestezie generală şi vede ca singură soluţie dispariţia, în timp ce ea se lasă purtată de o metaforă curajoasă: I AMSTERDAM şi se vede deja selfieîndu-se alături de alte figuri de ceară decât cea a iubitului său, la Madame Tussauds.

În timp ce ea gândeşte că, dacă pui ipsos la loc, tot tavan vei avea, el vrea să cadă zidul dintre ei; să înceapă din nou povestea dintre ei doi, într-un fel diferit: amândoi în acelaşi loc precum „Rondul de noapte“ (al lui Rembrandt) şi „Lăptăreasa“ (lui Vermeer).*

El crede că nu vor mai avea şansa escapadei romantice întru întregire, pe care o plănuiseră mai demult, în timp ce se uită la o pungă portocalie goală şi rătăceşte încă prin lumi subterane, fără să aibă habar că se dezmorţeşte la suprafaţă, pe treptele agenţiei Christian Tour, o firm-a lui Cupidon… portocalie.

Ea iese din agenţie, ridică punga (portocalie), o aruncă civilizată, la coş, îi arată biletele de avion şi, apoi, se îndreaptă-mpreună-amândoi spre prima Ipsoserie.


*Tablouri în Rijksmuseum


SuperBlog 2018, Proba nr.2

Garderoba-capsulă a actorului neangajat la STAT

In superblog2018 on octombrie 7, 2018 at 7:41 PM

Garderoba actorului neangajat la Stat e o întreagă filosofie!

În timp ce, în ştiinţă e vorba de lucruri, chiar şi atunci când se vorbeşte despre om, în filosofie e taman pe dos.

answear-pic-1

Tendinţa actorului (neangajat la STAT) e de a aşeza totul în sertare (dar şi în lada de sub pat, debarale etc) şi de a nu arunca nimic, fiindcă „nu se ştie când îmi va trebui„, nu-i aşa?! Mai ales dacă, actorul ăsta al nostru e, de fapt, mai mult regizor (care rămâne la fel de neangajat la STAT) şi, totodată, el e şi scenograf, COSTUMIER, maşinist (hai, că şiţi deja, neangajaţi şi ei…)

Nu mă întrebaţi de unde are bani, deoarece aici intervine, bine marcată, deosebirea dintre meşteşug şi artă. De a face bani, cât de cât, şi de a-i investi într-un obiect vestimentar care se poate transforma rapid într-un costum de scenă potrivit cu pretenţiile scenariului de la care se porneşte tot mecanismul creator.

Cică, tipul de imaginar e social determinat. Deci, teoretic, cu cât ai mai mulţi bani, imaginaţia e şi ea mai bogată!?

Aiurea! Imaginaţia adevărată izvorăşte mai bine din ce NU ai!

Aşa că, dragii mei spectatori, actorul nu are cum să aibă o singură garderobăcapsulă (ca-n titlu)ci 3 (trei): capsula negrelor, capsula albelor şi capsula coloratelor.

 

Capsula negrelor

Pentru această capsulă, ai nevoie de maxim 10 piese vestimentare, toate negre, inclusiv ghetele ! Aici, intervine Answear.ro, prietenul tău, o garderobă online cunoscută, de unde poți să probezi orice vrei tu şi păstrezi numai ce ți se potriveşte.

 

answear-patratCum nu poți să iei actorii și să îi îmbraci ca să fie îmbrăcați, reduci toate posibilitățile de pe lumea asta și le transformi într-o mică realitate, conformă cu frământările personajelor şi timpurile pe care ele le trăiesc. E un proces îndelung, în funcţie de situaţie, pe care, însă, nu îl dezvolt acum, că nu îmi ajunge „hârtia” pe care scriu.

Atât actorul angajat la STAT, cât şi cel ca mine, au în comun, obligatoriu, costumul negru de lucru, „uniforma” actorului, fie că e vorba despre o rochie elegantă, un pantalon, un sacou, o maletă, o pereche de egări, un maiou, o pereche de şosete, o căciulă sau o pereche de pantofi. Nu mai zic de accesorii negre, obligatorii şi ele. Şi aici, tot Answear e răspunsul, deoarece cu Answear nu îți pui întrebări grele, ci unele interesante precum produsele brandului Medicine, care, mărturisesc, mă „îmbolnăvesc” numai privindu-le.

alice

„Alice în Ţara Minunilor”- regia: eu

Acum, revenind din Țara Minunilor… peste îmbrăcămintea neagră poţi pune ce vrei tu (fulgi, spre exemplu sau perdelele din sufragerie), fiindcă, lumina reflectoarelor ajută ca imaginarul să devină, să se transforme în acea mică realitate folositoare scenariului de la care se pleacă.

            „Pescăruşul”- regia: eu

Desigur, în toiul acţiunilor artistice, maioul poate deveni o zburătoare, o pasăre şi,  după cum se vede, imaginaţie şi trebuinţă, chiar lenjerie intimă! Asta, dacă e cald! Dacă e frig, un palton în concordanţă cu atmosfera piesei de teatru, acoperă destul cât să uiţi ultima piesă vestimentară din ultima fotografie. Asta pentru că teatrul e locul unde poți inventa şi descoperi fără limită. Niciodată nu poți şti ce mai poate să ajungă maioul, chilotul poate deveni o căciulă, maleta un pantalon trei sferturi, o cămaşă te poate imobiliza şi deveni una de forță, un fular poate deveni o coardă de sărit s.a.m.d.

Concluzionând, o garderobă-capsulă neagră poate, ca şi în viaţa de zi cu zi, să aibă rezonanţe în spectator, cu diferite frecvenţe, bineînţeles, punând la dispoziţia artistului (de mine) o  diversitate de idei întru unitatea de costum, obligatorie cap-coadă într-un spectacol, importantă redării unei poveşti. Dacă ai 1o articole de îmbrăcăminte, practic ai de 3 ori mai multe! Costumul negru de scenă stimulează acel „cu ce mă îmbrac azi” şi relevă o anumită încredere în simplitatea ascunsă a lumii, care îl ghidează rapid atât pe artist, cât şi pe savant sau omul de rând.

Un spectacol de teatru este unic şi devine, în orele sale de desfăşurare, o lume posibilă dintr-o altă infinitate de lumi posibile. Astfel, un banal maiou, acelaşi banal maiou negru poate deveni într-un alt spectacol (sau chiar în acelaşi) o paraşută, fiindcă spectatorul devine părtaş al proiecţiei tale şi te crede, dacă obiectul cu care „îl vrăjeşti” e versatil şi, un maiou e! Cine spune că o haină este banală, se înşeală! O gheată are limbă şi poate vorbi, iar pe negru, ca să mă întorc la capsula noastră cu negre, se decupează frumos absolut orice culoare sau mai multe, chiar, aflate în armonie sau nu.

 

Capsula cu albe

Aici, lucrurile albe au aproape acelaşi rol ca lucrurile negre. cu deosebirea că, în teatru, ca şi în viaţă, albele se murdăresc mai repede, iar pufoşeniile, dacă-s tot albe, nu se mai văd, drăgălaşele de ele!

eu

O garderobă-capsulă cu albe, scoate (viaţa) din rutină chiar şi într-o iarnă cu ninsori abundente. Pe scenă, poţi fi chiar tu ninsoarea, iar avantajul că eşti mai uşor de crezut acolo e de la sine înţeles. Natura este nucleul culturii teatrale (şi nu numai)!

Atât scena, cât şi locuinţa noastră e un holomer, prin care se recuperează spaţiu&timp şi, de ce nu, întregul univers, devenind şi noi înşine un potenţial univers.

Ce ştiu, astăzi, despre emoţie, mai mult, mai profund şi mai precis e că o înţelegere adecvată a unui personaj în concordanţă cu textul care l-a născut e condiţionată de expresia sa vestimentară.

Totuşi, ca să joci un om de zăpadă îţi trebuie atât de puţin(e)! 

Îmbrăcămintea codifică, exact! Dar atunci când cumpărăm, nu ţinem cont nici de acest aspect. Dacă eşti actor (neangajat la STAT), ţii, fiindcă vrei ca orice leuţ să fie investit la nesfârşit. Nesfârşitul ăsta se lungeşte şi el la nesfârşit, chiar dacă obiectul vestimentar se rupe.

Uneori, pe scenă, interesează doar textul, alteori, împreună cu costumul de scenă, se dezvoltă alte nivele de înţelegere. Ca un personaj să transmită puritate, nu trebuie să mai şi spună asta pe scenă, e suficient să se îmbrace în alb, din cap până în picioare.

Albul salvează (aparenţele) şi în viaţa de zi cu zi!
Aşadar, atât pe scenă, cât şi acasă, o capsulă cu albe e obligatorie! O bluză albă, în combinaţie cu o fustă neagră sau o pereche de pantaloni negri te scot, oricând… în oraş, la birou sau la teatru, de ce nu?!

 

Capsula coloratelor

Se poate observa, cu uşurinţă, că garderoba actorului (neangajat la STAT)  poate să fie garderoba de-acasă, fiindcă vremea crinolinelor a trecut, ceea ce nu e neapărat rău! Îmbrăcămintea sau încălţămintea, în teatru, nu sunt alternative, ci componente organice ale actului de creaţie teatrală, iar ceea ce nu se ia în calcul atunci când cumperi e pontenţialul ludic al îmbrăcămintei.

Existenţa unui personaj pune în mişcare, în artist, un întreg mecanism de descoperire a oportunităţii de a transforma ceva obişnuit în ceva ireal, prin care să transpară emoţie şi să şi rămână în spectator. Answear e în viața ta de zi cu zi?!

Eu, mă îmbrac în viaţa de zi cu zi, instinctual, emoţional şi, mai puţin raţional! Mi se întâmplă des să nu mă conformez cu ţinuta pe care, în mod normal, ar impune-o un anumit eveniment.

Nu o fac intenţionat, îmi vine natural, în funcţie de spontaneitate şi inconştient. Aşa îmi şi cumpăr de îmbrăcat, de încălţat sau accesorii. La care adaug artificiul!

Artificiul este semnul dibăciei şi al ingeniozităţii. I se mai zice şi artificiu de calcul, fiindcă iei în calcul stupoarea celor care trec pe lângă tine şi n-au cum să nu te observe.

În garderoba mea vei găsi tot felul de eşarfe colorate, în mărimi diferite, pe care le folosesc în fel şi chip! Pe unele le cos şi le transform în bluze sau „pestelci”, dar şi aşa, necusută, o eşarfă poate deveni absolut ce vrei tu!

piranda

 

Orice obiect de vestimentaţie poate deveni piesa importantă, de rezistenţă, care să delimiteze un personaj de un altul, de la un spectacol la altul, cu alt titlu şi altă tematică. Chiar dacă ţi se cere să ai o piele mai închisă la culoare şi tu o ai albă, ca laptele. 🙂 Cât despre vârstă…

stil

Bucureşti 2018, foto: Lorena Lupu

De fapt, spune-mi cu ce te îmbraci, ca să-ţi spun cine eşti, nu are numai în teatru  valenţe, ci şi în viaţa de zi cu zi. We are THE ANSWEAR! Şi, dacă vrei ca un lucru să fie trainic, ca să-i descoperi capacitatea maximă creativă, atunci Answear e retailerul  tău potrivit!

Un magazin online pe care te invit să-l descoperi singur, ca să rămâi mască! Spor la „răsfoit”!

 

Superblog 2018, proba nr. 1