alma nahe

Archive for the ‘teatru’ Category

Spuse în lumină

In Superblog2013, teatru on octombrie 26, 2013 at 6:58 PM

Motto:  „Nu e cuvântul strop de rouă, în dimineţi ce, în răspăr, viaţa-i beţivă şi zurlie şi are sute de poteci? Şi nu-i cuvântul câte-o ploaie, ce spală celora ce vin, păcate şi-ntemeietoare, le împărtăşeşti cu ei, muiate-n vin? Dar ce-i în toate, nu-i tot cuvântul?!… Care e luat şi pus semeţ în frunte, nor ori soare. Şi-apoi e omul… Pielea-i toată, de ar lepăda-o, ar cădea din ea numai cuvinte.”(Alma Nahe)

Personaje:

Scarlett LuxuryGifts – soţie
Concerto LuxuriGifts – soţ
Rebelle – scriitoare
Păun – o pasăre, un alter ego al scriitoarei

Actul I

O încăpere.

PĂUN: (cântă) Mi-am satinat hârtia în calandru,  şi mi-am făcut un…
REBELLE: ( toată numai pene): Ce tot…?
PĂUN: …calcul. (reia melodia) Şi mi-am făcut un calcul…
REBELLE: Pasăre, caleidoscop de muzichii, ia-ţi pana şi hai să scriem poezii!
PĂUN: (acelaşi joc) Ce calendar avem?  Şi-apoi arată-mi calea!
REBELLE: Mergem la Scarlett…
PĂUN: O, har…
REBELLE: Aaa….Nu, pasăre! Azi nu zburăm!
PĂUN: Ce călcătură-i asta?
REBBELE:  Pe călcâi!
PĂUN: Ştii că eu calc pe bătături! Să fiu calin?
REBBELE: Nu, pasăre! Penel calificat… Încarcă-n călimară şi-am plecat.
PĂUN: La Scarlett…
REBELLE: Şi Concerto…
PĂUN: Să cânt adică?  Nu mai vreau, mă doare-n…
REBELLE: Ah, calciu, repede, că mor! (aparte) Pasărea asta e o pupă…zăuuuu…
PĂUN: Dinte îi?
REBELLE: Nu, pasăre, Concerto-i soţul ei! Şi ţine-ţi, te rog, punctepunctele în chei!
PĂUN: Nu-n lacăte?…Să mergem, dar să nu crezi c-o să scriu…(Rebelle îi face un semn discret) ce vrei?
(Rebelle o apucă de cioc şi-o târăşte înspre ieşire; ies)

ACTUL II

O casă colorată-n mov, alb, negru şi câte-o pată de culoare. Şi gazdele în prag, aştepând sosirea Rebellei(scriitoare) şi a alter ego-ului Păun.

Scarlett - colier placat cu aur, cu cristale SwarovskiConcerto - Casetuta cu cristale

Scarlett  LuxuryGifts                                Concerto LuxuryGifts

SCARLETT: Concerto, cea pe care am chemat-o-acum e cam zurlie, e cam…nu ştiu cum. Tu lasă-mă pe mine să-i prezint, această casă, acest labirint. Tu doar să m-acompaniezi, aş vrea, să cânţi de te-o-ntreba ceva şi tu nu ştii. Şi-atunci eu iute voi interveni!
CONCERTO: Eu nu-nţeleg ce treab-aveam de ea! Să scrie despre casa noastră nu e o idee rea, dar…
SCARLETT: (legănându-şi şoldurile ca un pandativ jucând pe-un lanţ) Ţine-ţi vorba, dragul meu! Uite-o că vine, fluieră sau fii un zmeu!(Concerto începe să fluiere)
REBELLE: O, bine c-am ajuns, în câte stele-am căutat, de-aţi şti…
PĂUN: În cinci! Şi cu câţi ochi, hihi…(Rebelle se uită mustrător la el) Dar să intrăm…
REBELLE: Nu vrem aici ca să-nnoptăm!
SCARLETT: Pe-aici, vă rog, pe-aripi de vânt şi tot ce o să vezi, Rebbelle, vei pune în cuvânt!( se aprinde un bec; din când în când, mai cade câte-o fisă)
PĂUN: Că doar n-o să pună-n…(Rebbele îl priveşte mustrător). Bine, cânt!( cântă un cântec trist)
CONCERTO: (oprindu-se din fluierat) De nu vă e cu supărare, eu mă retrag în camera cu mărturii! (Soţiei lui îi sticlesc ochii precum două bijuterii cu cristale) V-aştept acolo, după ce-aţi descris ce aţi văzut în poezii.(iese)
SCARLETT:(aparte şi înfuriată) Aşa, consoarte, vezi-ţi de feng shui! (apoi cu căldură, către Păun) De vreţi să-l însoţiţi, avem o cameră pentru…
PĂUN: (nerăbdător) Copii?
REBELLE: (cu subînţeles către Scarlett): Copii!
SCARLETT(scoate un telefon mobil de sub falsurile rochiei) Uite, poate vrei aşa ceva:  Suport pentru umbrele imprimat cu hartiŢi l-am pregătit cadou şi ţi-l voi da îndată ce Rebelle va face turul casei şi va spune în lumină, dacă această casă e sau nu sublimă!
REBELLE:  I se potriveşte, mereu e plouat! Suportul i-am fost eu, de-acuma scap!
CONCERTO (întorcându-se schimbat)Sac de golf decorat cu cristale SwarovskiM-am răzgândit şi m-am schimbat!
REBELLE: Vă prinde bine-armura! Ce bărbat!
PĂUN: În mov, ce-i drept, era cam…inhibat!
SCARLETT: (îmbujorată de schimbare) Consoarte, uite o felicitare! (îl pupă şi se trage, înfierbântată, de cercel)
CONCERTO: (dregându-şi glasul şi folosind crosele de golf ca beţe arătătoare) Dragă Scriitoare, drag Păun, sunt fericit că astăzi – şi o spun – m-aţi vizitat şi m-aţi emotionat. (aparte) Noroc că m-am schimbat! (revenind) În camera Swarovski v-aş invita întâi…(aici urma un monolog, dar uneori cuvintele-s prea multe, mai multe decât faptele, şi-atunci, ca turul casei să nu fie turuială, ci-animat, poftiţi chiar voi pe site-ul lor, LuxuryGifts.ro,  făceţi-vă propria voastră intrare în scenă)
REBELLE: Nu pot să nu remarc, ce vază!Vaza cu lalele si cristale SwarovskiCe splendoare! Abia de pot să-mi fac printre emoţii o cărare.(după un timp – timp în care au vizitat toate cele 18 camere principale, unde au căutat dedesubturile, doar-doar vor găsi şi ea şi Păun vreun cusur) Uitaţi ce e, venisem doar puţin să stau, noaptea să nu mă prindă în cuvânt, ci-n pat. Dar îmi plăceţi şi vreau să mai rămân, ca ceea ce-am să scriu, să fie un gând bun.
PĂUN: (aparte, înfumurat) Păcat, Doamne, păcat! Rebelle asta-ţi taie cheful tocmai când e de cântat.

SCARLETT(muţi de uimire îi dăruiesc un cadou):Sf. Ioan Gura de Aur despre intelepciune -  Colectia  Atunci să stăm la masă, să ne ospătăm. Cuvintelor de bine să le descântăm.
PĂUN: (făcându-şi numărul final) Ne e vederea din-năuntru spre afară, şi ne uităm-nainte, înapoi, din întuneric spre lumină; nu vedem tot şi nu cuprindem zare, nici pământ! Familia LuxuryGifts e primitoare, dar şi scumpă! De-ţi permiţi luxul, tu te du la ei, nemânuit!  Eu o să merg acum ca să înghit altă tristeţe ce-a venit neorânduit.

(se stinge becul; mai rămâne aprins cât să vedeţi asta:

Poseta fantezie Rebelle neagra RebellePaun decorat cu cristale Swarovski pe suport cu pixPăun

Eu, care eram aşa…                                                                 iar ei se aşteptau să fiu aşa... )

00181

1. Text înscris în etapa a XII-a  a SuperBlog2013; Sponsor:

2. Jorei (prelungirea mea felină) îi plac vizitele, dar mai ales cadourile. Vom afla şi părerea ei despre ce-a văzut, ce i-a sclipit…o mică mostră aici:

3. „Personajele” ilustrate sunt preluate de pe site-ul Luxurigifts.ro.

4. Textul participă şi la jocul nostru(al meu, cel puţin de doi ani încoace), al clubului psi(mergeţi şi citiţi şi la cei înscrişi în tabel, dacă aveţi timp!), Duzina de Cuvinte. Club, care n-a pierdut azi numai un membru al său murind, ci, poate, cel mai vesel psirit dintre noi. Rămas bun, coane Virusache, un rămas bun într-o cheie veselă, aşa cum ne-ai obişnuit cât ne-ai fost…1sm157candle

Când o bicicletă este furată, o zână îşi dă duhul

In Superblog2013, teatru on octombrie 15, 2013 at 11:46 AM

„Păşeşti pe punte, îţi treci privirea o vreme peste toţi cei de faţă, pentru ca apoi,  tocmai în clipa când ei freamătă de nerăbdare să porneşti cântul. Dacă începi prea devreme, slăbeşte încordarea din sufletul privitorilor, dacă întârzii, nu se mai naşte nicio potrivire cu simţirea lor.”(Zeami)

Personaje:

O ZÂNĂ
UN BIKER
O GEANTĂ OARECARE(OGO)

Unicul act

OGO: Eu sunt deschisă la orice!
UN BIKER: Sigur că da, bagă spiţele-n roate-acu! Nici nu ştim unde suntem! Nu poţi fi atât de deschisă!
O ZÂNĂ: Sunt sigură că nu era cu spiţe! Era ceva cu bagheta…
OGO: Beţe! Oricum, nu văd neapărat importanţa că, de fapt, erau beţe. (ceilalţi doi sunt nedumeriţiBeţe-n roate!
O ZÂNĂ(către Biker): Tu de ce eşti aici?
UN BIKER: Se făcea că eram…(se opreşte brusc şi priveşte în ochii calzi ai zânei, care nu se ştie de ce, e foarte zglobie şi chicoteşte veselă; renunţă) Lasă!
O ZÂNĂ: Nu ştiu de ce am senzaţia că sunt moartă…
OGO: După el…
UN BIKER: Cine vorbeşte!?
OGO: O geantă.
UN BIKER: Eşti geanta ei?
OGO: Deloc. Sunt o geantă oarecare.
UN BIKER:  Dacă erai o geantă oarecare nu vorbeai!
OGO: Bine. Nu sunt o geantă oarecare, sunt o geantă oarecare din piele. Acum eşti mulţumit?
UN BIKER: Nu văd de ce-ai păstra secretul.
O ZÂNĂ: Mă scuzaţi că intervin. (cei doi devin atenţi) O geantă chiar păstrează secretul!
UN BIKER: Nu înţeleg! Adică nu e o geantă?
O ZÂNĂ: Ba da, dar una oarecare! Nu păstra, pentru că nu putea. Uite, nu are nici măcar un fermoar!
OGO: Am avut! Dar cine m-a avut, a profitat pe deplin de mine. A băgat în mine de toate. Nu avea nicio limită. Într-o zi…
UN BIKER: Dacă crezi că sunt dispus să ascult poveştile unei genţi, te înşeli. Sunt surprins şi că suntem prinşi aici împreună. Cine a avut ideea asta, putea s-o ţină pentru el.
O ZÂNĂ: De unde ştii că nu e o ea?
OGO: Eu zic că nu e nimic! Eu zic…
UN BIKER: (iritat îşi duce mâna la gură) Ogo, fer-moa-ru’!
OGO: Zău că nu înţeleg de unde-şi iau expresiile oamenii? Îţi imaginezi cum ar fi să aibă
oamenii fermoar la gură?
UN BIKER: Acum? Acum nu-mi imaginam decât că o geantă are.  Despre ce discutăm aici?
O ZÂNĂ: (Discretă, apropiindu-se de Biker) Despre fermoar în casa mortului. Puţin respect, zău!
UN BIKER: Nu văd de ce să-ţi dai duhul, ţinând cu o geantă. Stai aşa! Pe tine nu te-am întrebat cine eşti.
O ZÂNĂ: Hehe…dacă ai şti…
OGO: Ai muri! Hihihi! (Ogo şi Zâna râd cu subînţeles împreună)
UN BIKER: Nici nu mă miră că aţi făcut front comun! O femeie oarecare şi o geantă oarecare. Credeţi că sunteţi deosebite?
OGO: Sigur că putem fi deosebite! Uşor! Avem forme diferite. Alte rotunjimi, alte alte
O ZÂNĂ: În plus, ea n-are baghetă! Sau în minus?
OGO: Dar am o curea! Cu bătaie lungă!( Zâna şi Ogo iarăşi râd, la unison)În plus! Unde e un minus, hop şi-un plus. Mi se pare firesc să fie aşa!
UN BIKER: Eu mă simt în minus.
OGO: Nu eşti! Tu eşti şi plusul şi minusul. Scade un biker din titlu şi-ai să vezi!
UN BIKER: Ce titlu?
OGO: Un titlu! N-are importanţă!
O ZÂNĂ(către Biker): Stai liniştit, şi pe mine mă irită titlul!
UN BIKER: Simt că îmi lipseşte ceva. Nu ştiu ce, dar simt!
ZÂNA: Dacă punem mâna, am putea reclădi. Ţi-am putea reda ce îţi lipseşte.
OGO: Da’ de ce n-am pune bagheta?
ZÂNA: Am verificat. Nu merge aşa aici!
UN BIKER: Dar cum merge?
OGO: Ca pe roate!  Lucrătură manuală. Dar trebuie să le ai, hehe…
UN BIKER: Păi, şi de ce nu le-aş avea?
OGO: (misterioasă)Poate ţi-au fost furate!
UN BIKER: Mie nu-mi lipseşte nimic!
OGO: Păi, tocmai ce ziseseşi că îţi!
UN BIKER: Uite ce e! Mi se pare că pierdem timpul împreună degeaba.
O ZÂNĂ: Aşa crezi? Eu cred că avem o legătură, totuşi.
UN BIKER: În orice caz, una misterioasă, presupun.
OGO: Eşti pe-aproape!
UN BIKER: Mă tem că prea aproape.
O ZÂNĂ: Poate că suntem aici să schimbăm ceva.
OGO: Sau pe cineva. Pe mine, spre exemplu.
UN BIKER: Eu nu vreau să schimb pe nimeni. Şi tu nu poţi fi cineva, eşti ceva! Eşti doar un obiect!
OGO: Obiectele au nume?
UN BIKER: Bicicleta mea are. Sau, mă rog, avea. Cine ştie ce s-a întâmplat cu ea.
OGO: (tace)…
UN BIKER: În sfârşit te-am închis!
OGO: Nu m-ai închis încă. Mă gândeam la ceva…
UN BIKER: (ironic) O, da! Mai şi gândim pe deasupra! Foloseşte la ceva?
OGO: Să gândeşti? Eu zic că da! Dar, na, eu sunt un obiect, e şi normal să mi se pară super s-o faci.
O ZÂNĂ: Şi mie mi se pare super! Eu fac lucruri pe negândite de obicei.
UN BIKER: Păi, eşti femeie!
O ZÂNĂ: Auzi, ştii ceva, nu te mai purta cu mine de parcă ţi-am luat boii de la bicicletă!
UN BIKER: Suntem chit! Şi eu, de când sunt aici mă simt ca a treia roată de la căruţă.
OGO: Şi ce căruţă! Aveţi grijă cu gândurile astea. Odată plecat, gândul se duce undeva. Bine, uneori refuză să se nască, precum pruncul divin al lui Bruckner...(cei doi se uită la Ogo miraţi) Ce? Câte de-astea am cărat eu…
O ZÂNĂ: Chiar, te-ai mai naşte acum, când ştii ce urâţică e lumea?
UN BIKER: Nici benzi ca lumea n-avem…
O ZÂNĂ: Lasă benzile! Răspunde-ţi sincer!
OGO: Eu ştiu un posibil răspuns! Dar ştiţi că pot fi zece mii de posibilităţi, nu?
O ZÂNĂ : (cu un zâmbet complice)Numai una, Louis!
UN BIKER: Nu mă cheamă Louis…mă cheamă…aaaaaaa, m-am prins! Lansez gândul şi…eu sunt Louis!  ( acelaşi joc complice)Tu cine eşti?
ZÂNA: Eu sunt o… dorință, sunt… Reeija!
OGO: Păi, dacă tu eşti Reeija, eu n-am cine să mai fiu. Voiam să fiu eu în pielea unei genţi  ca ea.
O ZÂNĂ: Nu ai cum, draga mea! Tu eşti o geantă oarecare, aşa e, dar poţi să fii propriul tău model. Reinventează-te!
UN BIKER: Uite, când mi-au furat bicicleta, nu mi-au furat-o toată. Mi-au lăsat astea. (scoate câteva spiţe de la roata unei biciclete, de nicăieri) Poftim! Pentru o geantă oarecare eşti destul de isteaţă. Ţi-or prinde bine!
OGO: Dar o să-mi amintesc cine-am fost?
O ZÂNĂ: Sigur că da, dar asta numai dacă construcţiei tale noi îi vei dărui ceva din tine! Lasă-te purtată!
UN BIKER: (cu ecou) Vreau să mă nasc din nou! Eu sunt Louis, unde mi-e femeia? (iese)
OGO: (cu acelaşi ecou) Să mă las purtată, să mă las purtată, să…
O ZÂNĂ: Ei?! Ai găsit în tine ce căutai?
OGO: Cred că da! Tocmai ce-am găsit!  Cu cât cauţi mai abitir în tine, cu atâta nu
găseşti ce-ţi trebuie. Uiţi şi ce voiai! Dar acum parcă-s atinsă de bagheta unei zâne. (zâna zâmbeşte) De bagheta ta? Dar cum? Parcă ziceai că aici nu merge cu…(Zâna îi face semn să tacă). Şi cu spiţele astea ce fac? Altă magie?
O ZÂNĂ: Vei şti!
OGO: Ceva să-mi amintească de mine, nu? (zâmbeşte)  Tu ce vei face?
O ZÂNĂ: Eu rămân aici! Voi fi altceva decât sunt. Sunt o zână, dar, în fond, tot femeie.
Uite, primul gând…
OGO: Zână, iartă-mă! Trebuie să-l prind pe Louis(cu ecoul de mai înainte). Louis, aşteaptă-mă!(iese)
O ZÂNĂ: (către spectator) Uită-te la ea! Pe negândite…hehe! (cu ecou de final, privind spectatorul drept în ochi)Sunt Reeija! Vrei să mă porţi ca şi cum te-ai purta pe tine?

Fotografía: Christopher Aquino

001811. Text înscris în etapa a VII-a  a SuperBlog2013; Sponsor

2. Jora (prelungirea mea felină) are şi ea proba ei de reinventare, în SuperBBlog(dubluB)-ul ei. Dar asta, un picuţ mai târziu…

3. Fotocredit: prima poză; a doua poză.

$. (a)Muză( de dimineaţă ) : Irealia. 😉

Obiectul

In Ciné m-a poftit, teatru on iulie 7, 2013 at 2:34 AM

Obiect = corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuinţare.

Arta animării obiectului constă în faptul că, deşi are o altă utilitate din construcție, mâna noastră îi poate adăuga alte mesaje prin simpla mişcare a degetelor. Şi pe tastatură, dar acest lucru face obiectul altei discuţii, cu mult mai ample, pe care o voi relua după 14 iulie. Alma Nahe, eşti bine? Da’ de când planificăm şi scriem aşa? Nu că n-aş putea, dar nu îmi place să mă scriu aşa. Fiindcă nu ştiu să mă opresc, recunosc! În poeme e mult mai uşor, ultimul rând contează. Şi cu acela ar trebui să plece cititorul acasă. Poate să plece cu tot poemul, dar ultimul rând contează!

Reluând ideea, să luăm spre exemplificare un pix(puteam să iau şi-o geantă, dar altă dată 😉 ). Poate deveni în câteva secunde altceva decât este: o elice, un evantai grație iluziei optice. În scris, graţie metaforei.

Evident că o secretară(animator inconştient) nu-şi va da seama de acest aspect nu pentru că n-ar putea, ci pentru ca n-o interesează. În schimb, un actor (animator conştient), nu neapărat actor-păpuşar-marionetist(cum sunt eu), va face ca pixul să evolueze în timp şi spațiu într-un mod expresiv, iar prin asocierea cu interpretarea vocală actoricească, prin însoțirea mişcării cu un sunet sau o întreagă melodie va conduce  către un mesaj plastic. Conştient sau nu fiecare dintre noi poate deveni astfel un artist plastic.

Altfel spus, arta e la îndemâna oricui, dar fără interes ea trece neobservată.

În scris, e un pic mai greu…Fiindcă “Orice consum este, astfel, o interpretare şi o execuție, întrucât în orice consum,  opera retrăieşte într-o perspectivă originală.” (Umberto Eco)

Nu toţi gustăm metafora. Nici nu trebuie! Ce s-ar face lumea dacă ar fi plină de poeţi? Unde-am ajunge? Eu am o teorie, dar dacă mă pornesc, nu garantez oprirea.

Cum scrie Alma Nahe? Nu că m-aţi întrebat, da’ m-am trezit întrebându-mă chiar eu. Fiindcă am câştigat concursul ăsta, cu textul ăsta. Reclamă la genţi. Cine a zis că din poezie nu se câştigă bine?! Vă zic eu: maică-mea! Aşa mi-a făcut şi când am anunţat-o că voi deveni actor. Aveam 2 ani! S-a chinuit 18 să-mi explice că nu o să pot trăi din asta. De-atunci au trecut încă 20 de ani. Tot degeaba, că eu tot actor sunt. Şi trăiesc, culmea!

Cum se aşază Alma Nahe-n foi?

Păi, cam aşa:

Lucrul cu actorul(poet)

a. Mai întâi îşi ascute bine creionul (şi limba)!

b. Lasă textul să-l pătrundă!( astfel încetează  să mai fie doar spectator).

c. Face distribuția!

d. Pune actorul în centrul creației scenice!

Altfel spus, fiindcă sunt încă vie, slavă lui Dum(nezeu), îmi pot explica(şi mie, dar şi altora) orice bucăţică din orice poem. Ca să nu-mi aud vorbe pe urmă de genul „poetul a vrut să zică că(îmi asum cacofonia!), căci, săracu’ poet, mort de-a binelea n-o să poată riposta.

Comentariile contra le agreez de cele mai multe ori, mai mult decât pe cele pro. Fiindcă cele pro îs clare. Zice omu’ că scrii superb, excelent sau frumos, ce să-i zici, că nu? Păi, ce?! Eşti tâmpit?

Da’ dacă vine cineva şi e contra, atunci se porneşte un întreg mecanism. Constructiv, îndrăznesc să afirm. Iată, acest articol, în care voiam doar să confirm că voi primi, că accept premiul(cu drag, Reeija!), a devenit altceva. Mi-a venit, citind comentariile de sub articolul cu notele, să pornesc, în curând, o serie de articole în care, dacă aveţi chef, să dezbatem tema unui poem de-al meu, căci, ermetică cum îs de cele mai multe ori, sunt convinsă şi ştiu că nu toţi înţelegeţi ce scriu. Bine, acum blogul meu n-o să devină Agonia, ci rămâne Alma Nahe. Nu o fac acum, în jurul textului meu câştigător, căci plec la Sibiu o săptămână, într-o tabără de creaţie cu pici. Dar, când mă voi întoarce, voi face asta! Şi îi voi invita şi pe ceilalţi participanţi la concurs să descoasă cum vor textul, eu fiind cu acul în mână, ca să văd dacă pot petici la loc.

Nu interpretaţi articolul ca pe o chemare la arme! Sau nu! M-am răzgândit…e vorba tot despre arme, dar despre cele ale creativităţii. M-am gândit că degeaba îi învăţ pe alţii, la cursurile de actorie, ce şi cum e creativitatea asta, dacă nu las şi mărturii în scris. Voi deschide o secţiune separată a blogului. Atât, deocamdată.

Închei prin a mulţumi organizatorului. Dar nu pentru premiu, ci pentru că vor să-şi vândă genţile, pe care cucoanele de/din noi le cumpărăm oricum, adăugând încă un cuvânt lângă vânzări, un cuvânt drag mie, CREATIVITATE(o campanie am pornit aici).  Vă invit să-i dăm şi puterea unei arme… Şi ştiu că şi multora dintre voi le e drag. Şi organizatorul! Şi arma! 😉

Aici, organizatorul a explicat premiile. Mă bucur că a făcut-o într-o frază mică în dreptul meu. Asta spune multe. Sinceră să fiu, nu m-am aşteptat  la nimic. Fiindcă aşteptarea înrăieşte. O ştiu pe pielea mea! Mi-au plăcut foarte multe texte, exagerat de multe texte bune! Dar afirmaţia asta face şi ea obiectul unei alte dicuţii pe marginea(sau miezul?) poemului, aceea de pe 14 iulie încolo, pe care o anunţam la început.

De-aceea prefer poezia şi nu textul în desfăşurare similară cu a acestuia, căci vedeţi şi siguri motivul, am zis că închei, nu cu un paragraf mai sus, ci cu două. 🙂

Cât mai costă o poezie? Pfff..înainte să ştiu că e vorba de o sumă, aş fi scris un roman despre cum nu e o sumă. Acum vă zic, e sumă, că o ştiu: 1000 de lei cash.

Iar cuvintele astea, naiba să le ia(sau cine le-o prinde), dar sunt nişte umbre ale unor umbre. 😛

Cu r-ul alintându-se

In arena luptelor sterile, teatru on iunie 7, 2013 at 3:19 AM

 

EA:  Pe stlada ta, nu pot să nu obselv, femeile-şi pield capul şi sânii, iar bălbaţii numai mâna stângă! Da’ măcal chelesc, asta da dleptate! Dleptatea stlăzii!

EL: Femeile se pierd mai uşor…ele e mai puzzle, aşa.

Stă să curcubeuie(Preview)

In teatru on iunie 5, 2013 at 12:27 AM

Image001

OO:  La câte curcubeie am văzut zilele astea, să tot plouă!

OS:   Să plouă cu curcubeie! 

OO:  Băi curcubea, mai curcubeuă mult?

OS:  Curcubeuim atât cât ne ţine pe fiecare dupăploiul!

OO:  Dacă nu vă ține, mai înseamnă că ați terminat.

OS:  Dacă nu ne ţine, înseamnă că ne-am înecat la mâl. 

OO:  Uac-uac…

GE: „Stă să plouă” era o piesa de Lia Bugnar.

OS: Pe „Stă să curcubeuie” o s-o scriu eu.

OO: Scrie despre tine!

OS:  Despre mine, o curcubeaură plouată.

Image011

Rece-n zi e(-n doi)

In arena luptelor sterile, Rece-n zi e, Scrisorile Contesei de Chou-Fleur, teatru on aprilie 27, 2013 at 8:07 PM

486451_10200245979225924_2138697019_n

Doi soldaţi, baionetă lângă baionetă, la intrarea în poveste.

SOLDAT LEMN:  Nu suport seva topită între pagini şi boldurile înfipte în spate.

SOLDAT FLOARE: Boldurile sunt folosite rar şi doar pentru a fixa zâmbetul meu în generozitatea lui cea mai largă.

(în şoaptă, adagio: Prokofiev, “Liutenant Kijé”, “Romance”)

SOLDAT LEMN: Pe drum, recunosc în sufletul meu că am vrut să te uit. Dar pentru că eu greu mă descurc cu Roza Vânturilor, părea că te-am pierdut pentru totdeauna şi te-am strigat cu toate ploile: Unde eşti? Unde eşti? Unde eşti?

SOLDAT FLOARE: Când? Când? Când?

SOLDAT LEMN: Dacă aş şti…

SOLDAT FLOARE: Aşa e, multe personaje magice stau degeaba. Şi eu am să mă neg, până am să mă şterg din propriile scrisori de iubire.

SOLDAT LEMN: Eu sunt maternitatea tuturor cuvintelor tale?

SOLDAT FLOARE: Nu. Acolo sunt El şi Ea în stare pură. Am scris alb, curat… împlinit.

SOLDAT LEMN: El şi Ea, iniţiativa şi aşteptarea…

SOLDAT FLOARE: Poate…Te-ai găsit pe tine însuţi secătuit de suflet? La fel se întâmplă cu acela căruia nu-i e suficientă fragranţa unei flori, ci vrea fragranţa întregii pajişti. O poate avea! Şi taurul are ştiinţa pajiştii, dar până şi el cunoaşte că la final va fi înlocuit.

SOLDAT LEMN: Nu suntem titani, ci, si unul, şi altul, acolo unde a trebuit să construiască.

SOLDAT FLOARE: Am crezut că sunt stăpâna alchimiilor din mine. Mi-am înfipt adânc rădăcinile în sol, nu pentru a mă mocirli, ci pentru a rămâne rezistentă la o altă revenire, însă…de când ai plecat două flori cresc simultan.

SOLDAT LEMN: La mine regăsirea înseamnă rememorare duioasă şi tihnită. Îmi încep dimineaţa cu ochii închişi să pot reitera un fragment din poveste, fără punctuaţie severă, fără metafore.

SOLDAT FLOARE: Bineînţeles că defectul meu cel mai mare e ancorarea în vegetal! Floarea e metamorfoza gândurilor mele pure. Petalele ei albe sau albastre sau roşii sunt toate cuvintele fericite pe care le-am trăit vreodată. Ştii de ce te iubesc?

SOLDAT LEMN: …Am ramuri…Sunt un măr…g…

SOLDAT FLOARE: Nu pentru ceea ce eşti! Ci pentru ce sunt eu când sunt cu tine.

SOLDAT LEMN: Vasăzică aşa! Sunt un fluture venit din amintire…

SOLDAT FLOARE: Şi eu, şi eu, şi eu…

SOLDAT LEMN: Vezi tabloul?

SOLDAT FLOARE:  E lăcuit în verde, frumos caligrafiat cu litere trasate în argint, închipuind patru ideograme, scrise în limba străveche a poveştilor: AICI ESTE DEPLINA LIBERTATE…îl văd, deci.

SOLDAT LEMN:  Dă-mi pace!

SOLDAT FLOARE: Ţi-aş da! De-aş şti cum s-o am pe-a mea. Desigur că nu am înţeles multe lucruri înainte. Câtă confuzie, câtă istorie! Am rămas pe meridiane diferite, în istorii şi geografii care ne exclud.

SOLDAT LEMN: Pare o porcărie…

SOLDAT FLOARE: Bineînţeles că nu e o porcărie! E, aşa cum am convenit, armistiţiul semnat de educaţie, gândire, posibilităţi materiale, sensibilitate, deplinătate fizică…

SOLDAT LEMN: Am să recunosc acum, după o veşnicie, că pasajul din Sartre e valabil! Când libertatea a izbucnit în sufletul cuiva…

SOLDAT FLOARE:…toţi Dumnezeii de pe lume nu mai au ce să îi facă!

SOLDAT LEMN: Sunt un regal cuvintele astea, până la urmă…

SOLDAT FLOARE: Ştii….mi-a trecut prin minte să cer favoarea inversării imaginilor. Dar nu ştiam ce să implor.

SOLDAT LEMN: Prezenţe şi absenţe…

SOLDAT FLOARE: Şi-nainte cu poveste că de-aicea mult mai este,…dar cât mai este?

SOLDAT LEMN: Deocamdată suntem unde suntem.

SOLDAT FLOARE: Ştiu. Mi-ai mai spus asta! Ne-am întânit mereu în acest moment epic. Ai să-mi spui că tu mi-ai dăruit mereu prezentul.

SOLDAT LEMN: Ghiceşte!

SOLDAT  FLOARE: Da, e un prezent în care eu trebuie să te ghicesc! Tu? Eşti tu? Dă-mi un indiciu! Vezi, eu am fost fericită în această iubire. E ceea ce m-a transformat. A fost sămânţa din care-am răsărit.

SOLDAT LEMN: Eu eram Gandharvas, Prinţul Şoimilor, iar tu trebuia să mă cauţi…

SOLDAT FLOARE:  Da, da, da…Îmi strigi: “Nu fi pomanagioaică, caută-mă temerar!”

Eu atunci fac cum ştiu eu mai bine. Ard tămâie pentru zeul a cărui preoteasă mă cred cât durează căutarea ta. Uite, mai fac doi paşi şi dacă nu te găsesc…

(din întuneric se aude o voce)

SOLDAT LEMN: Ai pătruns în apele teritoriale ale întunericului inimii mele! Luminează-ţi faţa!

SOLDAT FLOARE (intrând în joc): Nu mai am nicio scânteie de lumină! Am pierdut toată lumina căutându-te! Hei, sunt eu!

SOLDAT LEMN: Tu? Care tu? Ce cauţi tu în sufletul meu bântuit de furtuni?

SOLDAT FLOARE: Sunt eu…Eu şi…paşii mei…De prea mult aer în piept, am împărţit timpul în respiraţii cosmice, suflând poveşti şi vise infantile spre omenescul din noi. Din mine au mai  rămas doar bucăţi de suflet(ALMA), rătăcite într-o carte.

SOLDAT LEMN: Şi eu? Eu ce sunt? Aş vrea să fiu un copac uriaş într-un rest luminos de iarnă. Am să te las să te apropii puţin şi apoi, cu braţele crengi am să te apuc înainte să…

SOLDAT FLOARE:  Nu-mi spune! Povestea personajului meu nu s-a terminat…nu degeaba i se mai spune şi Generozitate Senină. Fericirea nu rămâne indiferentă dacă i-ai creat un Rai! A ta are Rai?

SOLDAT LEMN:…

SOLDAT FLOARE: Eu nu mi-am vrut inima ascunsă sub scoarţe groase de copac!  E poezia existenţei mele…şi…dacă am dat undeva ploaie, să mă ierţi! Pe mine, cea luată cu tine şi eliberată spre niciunde, spre înaltul de dincolo de închipuiri.

00181

Notă: Cândva am scris Soldat Frunză. Aşa ne-am întâlnit eu şi La Fee, sub bocancul întâmplării. Şi astăzi, ca şi ieri, vrând să cuvânt despre încântare, am furat(roşu-aprins) cuvintele ei şi le-am lăsat la învoiala întâmplării mele. Fiindcă…

– Ce e un elefănţel roz?

– Elefănţelul roz e cerul răsăritului, e purpuriul din noi!

De care nu te mai lepezi nicicând…

Astăzi m-am împurpurat mulţumită „Scrisorilor…”,  dar şi mulţumită celor 12 năzdrăvane îngroşate, pe care le vom găsi (de-om căuta) şi la psi©(1), scorpio, tineriu, vero, simonaR,  carmenMax, lili3d, cuvânticeldetoamnă şi iarăşi psi©(2).  Intrarea e liberă! Numai să intri curat şi cu iubire. Omul nu e de lemn, dar paşii lui pot fi. Şi lasă-n scris regal alb, ori ramuri în floare. De poţi…de vrei… Doar aşa îţi vei fi împlinit Raiul personal… cu iubirea de orice…ca o floare de măr pitic.

Îmbogăţeşte& elimină

In Superblog2012, teatru on octombrie 27, 2012 at 11:50 PM
M-am oprit în dreptul felinarului aprins
şi-am privit pânza de păianjen croşetată artistic în jurul lui.
Se aşezase dantelă, în armonie cu lumina lui şi cu liniştea,
pe care numai înserarea ştie să o dăruiască oraşului.
Am privit un timp legănatul ei în bătaia vântului
şi mi-am închipuit că şuşotesc împreună despre oameni.
Şi-am închis ochii, ca să aud mai bine ce-şi zic.
“Pentru ce eşti aici, ştii?”întreabă vântul,
cu sugestie în voce, exprimată în conflict cu anotimpul,
aflat la rându-i în conflict cu temperatura ridicată.
N-am răspuns imediat (nici nu ştiu dacă mie mi se adresa),
am rămas cu ochii închişi  şi nu i-aş fi deschis pentru nimic în lume,
căci soluţiile apar mai greu când îi deschizi
şi vezi că nu e nimeni,
şi că în afară de tine şi de timp, nu te presează nimic să răspunzi imediat.
Poţi să nu răspunzi deloc,
oricum e un răspuns doar pentru tine,
„îmbogăţeşte & eliminăîmi trece prin gând,
precum o unealtă pentru decupat forme şi  priorităţi.
“Trebuie să ajungi undeva?” mă întreabă şi pânza în zeci de nuanţe,
şi dintre ţesăturile ei se ivesc, pătrăţică cu pătrăţică,
mai mari, mai mici, vietăţi luminoase,
personaje jucate deja pe scândură.
Uite-mă Logodnica în Transfer de personalitate,
hei, Lucinda, ce mai faci, tot îndărătnică, tot îndrăgostită de cine nu trebuie,
tot sub îngrijirea unui Doctor fără voie?
Uite-o şi pe Preoteasă, cu nasul tăiat de Păcală şi
uite şi primul meu rol, Pipiţa în Se caută un mincinos
(l-or fi găsit?).
„Spune-mi domnişoară Pipiţa, cum stai cu dispoziţia?” parcă mai ieri
mă întreba Vrasidas, habar nu mai am ce-i răspundeam…
Uite O mască, uite încă una,
multe necunoscute,
piei de-mbrăcat ale altor texte,
unele încă nescrise.
Tu, om şi actor în acelaşi timp, vrei să ajungi undeva,
dar acela nu e un capăt,
e doar o oprire
şi între toate astea, ca şi direcţie, scopul,
care e acolo, înăuntrul tău, în sfadă, la taifas cu personalitatea ta,
cu putinţele  şi dorinţele tale.
“Eşti ceea ce ai?” mă întreabă şi cerşetoarea, pe care n-o observasem de la început,
deşi aveam ochii larg deschişi atunci,
dar acum, cu ei închişi, o simţeam până-n măduva oaselor,
cum stătea spectator ghemuit lângă zidul bisericii,
una cu zidul, ca şi când ar fi fost acolo de când lumea,
împăcată cu ceea ce este, dar sfredelindu-mi tăcerile,
deşi mută.
“Eu sunt un om fericit,” le spun cu glas ferm,
“nu trebuie să ajung nicăieri şi nici nu sunt ceea ce am,
fiindcă n-am mare lucru.
Sunt ceea ce fac! Sunt reputaţia mea!” şi mândria mă umflă,
mă ridică în vârful degetelor de la picioare.
“Şi fireşte că ştiu de ce sunt aici,
am venit pe lume să creez ceva important!”,
şi zicând asta simt
cum mă umflu şi mai mult,
cum mă ridic şi mai mult,
nu mai simt trotuarul,
mă îndepărtez de toate…
“Stiţi cumva cât e ceasul?” mă surprinde un trecător cu ceasul la mână,
“Trebuie să ajung undeva, cred c-am întârziat.” continuă el, impacientat,
eu îi dăruiesc ceasul,
ora,
i-aş fi putut dărui şi Tinereţe fără bătrâneţe,
dar n-a cerut,
el pleacă mai departe grăbit, uitând să-mi mulţumească,
dar nu-i nimic, oamenii sunt uituci
(doar de-asta şi e în poveste o Vale a Plângerii).
Eu urc continuu, până-nspre acoperişul teatrului,
trec prin el, mă opresc pe scenă,
simt podeaua tare,
trag cu ochiul de după cortina trasă:
sala e plină,
viaţa mea la fel,
oamenii din sală sunt afectuoşi,
viaţa mea e până la refuz plină cu oameni afectuoşi,
care mai de care mai săritori.
Uite-l şi pe trecător, se aşază la locul lui, transpirat,
(l-am recunoscut după ceas), abia îşi trage suflul
“Mai e un minut şi începem!”, mă anunţă nea’ Nelu, calm,
cu mâna pe şnurul cortinei,
Costică filează unul din reflectoare
(ne dă semnalul că e în post),
printre dinţi îi simt dulcele destinat sălii,
ori cerinţelor în plus, care nu-s în fişa de post.
Gata,  întuneric, se dechide cortina,
“Hai, şî!” îmi vin în gând vorbele lui Naum,
zâmbet,
stai, azi e teatru absurd,
fii firească!
„Rămâi curată, frumoasă, deşteaptă,
în pofida murdarilor, urâţilor şi proştilor!” mi-au devenit cuvinte de închinăciune,
mulţumesc, domnule Lungeanu!
Intru,
sala râde,
femeia de serviciu cască,
mă opresc în dreptul felinarului aprins
şi privesc pânza de păianjen,
croşetată artistic,
apoi mă ghemuiesc,
spectator al întunericului din scaune,
lângă zidul bisericii de hârtie,
din Regatul de Hârtie,
cerşind alte înţelesuri şi
(a)mestecând răbdări.

Duzina de cuvinte. Aceleaşi 12 cuvinte, alt înţeles, altă poveste şi la psi©, irealia, grişka, scorpio, dor, Carmen Pricop, D’agatha.

Sistemul OKtal sau Omul-dar

In teatru on octombrie 8, 2012 at 12:19 PM
Piesă de teatru virtual într-un act
 
Persoanele:
 
leptomanul
televizomanul
fotomanul
telefonomanul
tabletomanul
consolomanul
gipiesomanul
epilatormanul
 
 
 
LEPTOMANUL: Promit că mă deschid!
TELEVIZOMANUL: Eu mă deschid mai repede, pariu?
FOTOMANUL: Eu promit că o să surprind momentul.
TELEFONOMANUL: Heh, eu o să sun pe cineva…
TABLETOMANUL: Nimic mai spectaculos ca deschiderea mea.
CONSOLOMANUL:  Ritmul ăsta mă omoară.
GIPIESOMANUL: Va merge repede?
EPILATORMANUL: Ar trebui. Eu mă simt înfundat, oricum.
TABLETOMANUL:  (arătând  spre epilatorman) Ce caută ăsta cu noi în acelaşi spaţiu?
EPILATORMANUL:  Vezi că încalci promisiunea!
TABLETOMANUL: Ce pr…omisiune?!
EPILATORMANUL: (îşi scoate contractul din buzunar) Paragraful 8. Se spune clar că ofertele sunt nule şi neavenite în acest magazin virtual, dacă…”
TABLETOMANUL: Lasă! Îl am pe-al meu.(scoate propriul contract)…dacă îmi încalc promisiunea.
FOTOMANUL: Împreună sunteţi un amestec periculos. Tabletomane, vezi că te deschizi prea tare!
TELEFONOMANUL: Secretul e să torni părţi egale. Promit, promiţi?
TELEVIZOMANUL: Hehe, ce şmecherie!
EPILATORMANUL: Sunt curios unde vor duce toate promisiunile astea. Pentru spiritul uman e o presiune, totuşi.
GIPIESOMANUL: Cum unde? Dacă ştii adresa exactă…Leptomanule, tu ce spui?
LEPTOMANUL : Eu sunt silenţios. Doar ştiţi.
TABLETOMANUL: Lasă, că şi când te încingi!
TELEFONOMANUL: Peste tot numai semne de nerăbdare. Nu putem închide?
LEPTOMANUL: Dar ce-am deschis?
EPILATORMANUL: Oricum, decât închidere, optez pentru deschidere. Aia smulsă din rădăcină.
FOTOMANUL: Nu prea e lumină bună aici, nu?
CONSOLOMANUL: Mi-a trecut şi cheful de joacă. Totul e o prostie!
FOTOMANUL: Nu sunt prea sigur de ce se va întâmpla.
TELEFONOMANUL: Apăsaţi butoanele! Oricare!
GIPIESOMANUL: În orice direcţie vă trece prin cap.
TABLETOMANUL: Sunteţi siguri? Mi-e că vă vindeţi pe degeaba.
FOTOMANUL: Mie îmi plac instantaneele. Ele nu promit nimic.
TELEVIZOMANUL:  Timpul e preţios, să nu-l risipim!
CONSOLOMANUL: Aşa e, nu putem sta toată ziua aici!
TABLETOMANUL:  Suntem o adunătură de aiureli.
EPILATORMANUL: Puţină aiureală face bine şi înţelepţilor!
LEPTOMANUL: Ca venind de la tine…Mă gândesc că… Se înţelege că mă gândesc?
TABLETOMANUL:  Se înţelege şi când nu. Totul e de înţeles.
TELEVIZOMANUL:  Logică bivalentă.
EPILATORMANUL: Algebră Booleană, haha!
TABLETOMANUL: Ce tâmpit eşti!
FOTOMANUL: Dacă calculăm propoziţia şi calculăm şi relaţia… De clasă nu mai zic.
GIPIESOMANUL: Gândirea corectă, mda. Ce vă mai place să bateţi câmpii!
TELEVIZOMANUL: Câmpii magnetici.
EPILATORMANUL: Nu ştiu de ce am senzaţia că nimeni de aici nu dă doi bani pe promisiuni.
TABLETOMANUL: Simţi în firul de păr, bănuiesc.
EPILATORMANUL: Măi unu şi zero, tu eşti oricum golit de senzaţii. Eşti o reprezentare a nimicului.
GIPIESOMANUL: A nimicului absolut.
FOTOMANUL:  Nefericitul stil aluziv. Credeam că aici o să scăpăm.
TELEVIZOMANUL: Păi, care e după tine rostul vorbelor?
GIPIESOMANUL: N-au un traseu clar, desigur. Ele doar se opresc în ceva.
TABLETA: Sigur că da…  ” Mergeţi 100 de metri înainte, pe urmă faceţi dreapta…faceţi dreapta! Faceţi, naibii, dreapta! Na, că  aţi trecut!…Mergeţi înapoi 10 metri. Apoi faceţi stânga, stânga, stânga…”
TELEFONOMANUL: Vorbeşti ca o moară hodorogită.
LEPTOPOMANUL: Aţi observat că noaptea s-au înmulţit scrutcircuitele?
EPILATORMANUL: Înţeleg! Deşi nu văd conexiunea.
FOTOMANUL: Ce-o mai fi pe-afară?
GIPIESOMANUL: Tranziţie, ce altceva să fie? Ştiţi ce cred eu? E încă prea multă birocraţie. Deşi suntem în epoca online-ului.
FOTOMANUL: În loc să faci un act din faptul că te-ai însurat, nu mai bine promiţi? Promit să…până la moarte.
TABLETOMANUL: Măi frame, tu eşti oricum de sine stătător.
FOTOMANUL: Deţin ştiinţa conservării, i-adevărat. Poate de aceea nu m-a înlocuit nimeni. Cu nimic!
CONSOLOMANUL: Fotomanule, viitorul tău sună a promisiune! Fraţii mei, luaţi totul prea în serios!
FOTOMANUL: Eu îmi permit să cred încă. În orice…chiar şi în numele vostru.
TELEFONOMANUL: Mă sună cineva…
TOŢI: Nu răspunde! Ai promis!
TELEFONOMANUL: Doar de data asta, vă rog! Ce contează un plus acolo?
TELEVIZOMANUL: Din plus alegi. Suntem pe comenzi oricum. Eu nu înţeleg promisiunea asta.
GIPIESOMANUL: Pe-a ta?
TELEVIZOMANUL: Promisiunea în general. Promit că…că ce? 
TELEFONOMANUL: Da’ te-ai băgat în priză, nu glumă!
EPILATORMANUL: N-are nimic de spus nimeni, ceva aşa, de natură intimă? Parcă era vorba de deschidere.
GIPIESOMANUL: Ba eu cred că e vorba de impulsuri..
LEPTOMANUL: Totul stă în unitate!
CONSOLOMANUL: Fiecare cu ce-l doare. E bine că suntem diferiţi? Poate. Ne unesc doar promoţiile…
TELEVIZOMANUL: (către Epilatorman) Tu de ce-ai semnat contractul? Nu-ţi plăcea ce vedeai?
EPILATORMANUL: Ţi se-nfundă de-atâta păr, nu crezi?
CONSOLOMANUL: (către Televizoman): Dar tu?
TELEVIZOMANUL:  Eh…aş avea o multitudine de explicaţii, cu multe canale. Dar am să fiu precis! Nu mai suportam televizorul! Prea multă informaţie. Prea multă manipulare.
CONSOLOMANUL: Nici eu jocurile! Prea multă violenţă. Şi sărituri, căderi. Mă săturasem de salvat prinţese. Mi-ar fi plăcut să salvez oameni înfometaţi. Mai mult decât să-i împuşc. Dar cred c-ar fi plictisitoare jocurile aşa. Nu mă luaţi în seamă!
LEPTOMANUL: Mie îmi plac călătoriile. Am făcut-o din curiozitate.
TELEFONOMANUL: Eu am vrut să văd cum e să nu mai fiu dacă-mi sună telefonul. Şi nici să nu mai fie nimeni pe care să sun.
GIPIESOMANUL: Eu încurc direcţiile. Şi-mi pierd răbdarea. Şi m-am săturat să fiu îndrumat de un papagal.
FOTOMANUL: Eu m-am săturat de-atâtea floricele şi gâze, munţi şi ape, apusuri şi răsărituri, rupturi şi începuturi…şi iar rupturi. Unde-i omul-dar? Dacă există pe undeva, trebuie că e un robot.
TABLETOMANUL: Eu nu spun! De fapt, regret că sunt aici cu voi.  Oricum, voi pleca primul de-aici, sunt sigur. Vă promit!
FOTOMANUL: Ia uite ce evoluţie spectaculoasă!
TABLETOMANUL: Nu ţi-e ciudă că ai ratat-o?
FOTOMANUL: Nu. Te miră?
TABLETOMANUL: Hehe…Vrei să câştigi concursul!
EPILATORMANUL: Nu cred că e vorba de promisiunea pe care a făcut-o. Oricum, ce înseamnă o promisiune? Fie ea chiar şi scrisă în trei exemplare! Vă spune eu, promisiunea nu e altceva decât PR-ul omisiunii.
CONSOLOMANUL: Te joci cu…
TELEVIZOMANUL: Lasă-l! Eu de-asta am închis televizorul. Prea multă reclamă. Când, de fapt, unele chestii se vând singure, oricum. Mai ţii minte reclamele la pui?
CONSOLOMANUL: Eu sunt rupt de realitate, nu ştiu ce să mai zic.
GIPIESOMANUL: Cât o fi ceasul?
FOTOMANUL: Ştiţi ce nu înţeleg eu? De ce ne-au lăsat împreună? De ce nu ne-au separat?
TABLETOMANUL: Face parte din experimentul lor. Ne ţin împreună , doar ca să ne separăm noi, de fapt.
TELEFONOMANUL: Eu nu văd legătura.
EPILATORMANUL: Păi, dacă eram singuri ce făceam?
TELEFONOMANUL: Eu sunammm…aaaacum am priceput unde baţi.
TABELTOMANUL: Vezi?
TELEFONOMANUL: Am fi pierdut toţi! Văd, sigur că văd!
FOTOMANUL: Numai noi suntem online?
CONSOLOMANUL: Ce-ţi pasă?
TELEFONOMANUL: Totuşi, cine m-o fi sunat?
TABLETOMANUL:  Ai nevastă?
TELEFONOMANUL: Nu. O logodnică. Dar i-am promis c-o…ea să fi sunat?
GIPIESOMANUL: Posibil. Doar femeile pot strica…
FOTOMANUL: Femeile nu strică nimic!
EPILATORMANUL: Ei, nu!
TELEVIZOMANUL: Strică!
LEPTOMANUL: Cât să fi trecut de când suntem aici?
TABLETOMANUL: 13.
TELEFONOMANUL: Numai 13 minute? Ce chestie!
TABLETOMANUL: Alo, prietene, dezmeticeşte-te! 13 ani!
GIPIESOMANUL: Poftim? Mă simt debusolat!
FOTOMANUL: Mie nici nu mi se pare că a trecut timpul. De fapt, am senzaţia că aici nu este timp deloc. Numai spaţiu.
CONSOLOMANUL: De acord!
EPILATORMANUL: 13? Doamne, cât păr trebuie să-mi fi crescut în timpul ăsta!
TELEVIZOMANUL: (către tabletoman). Şi încă eşti cu noi aici. Ziceai că pleci primul.
TABLETOMANUL: Crezi că mai ştiu ce ziceam?
EPILATORMANUL: Memorie  cache,  hehe…Ţi-au luat şi memoria?
FOTOMANUL: Nu ştiu, e ceva artificial în dialogul nostru.
LEPTOMANUL: De ce crezi asta?
TABLETOMANUL: Interfaţa e prietenoasă. Dar tot o interfaţă rămâne.
TELEVIZOMANUL: Despre ce e vorba? Despre ce vorbiţi?
EPILATORMANUL: Despre prietenii. De fapt, ar putea fi vorba despre orice. Aşa cum n-avem nici cel mai mic motiv să fim împreună şi totuşi suntem.
CONSOLOMANUL: Suntem pentru că am promis atunci, în ’99.
FOTOMANUL: Ei, aş! Crezi că ăsta e singurul motiv?
GIPIESOMANUL: Altul nu văd. Oricum, eu cred că am dovedit că se poate.
FOTOMANUL: Într-o lume în care oricum contează doar alimentatoarele, adaptoarele, acumulatoarele. Eu nu mai aveam loc de ele în bagaj. Dacă voiam să plec undeva, îmi ocupau tot rucsacul.
EPILATORMANUL: Eu n-am niciun motiv să fiu aici. Chiar n-am. Eu sunt contrapunctul.
TELEVIZOMANUL: Contra ce?
EPILATORMANUL:  Mie mi-e rucsacul mai uşor, asta ziceam.
TELEVIZOMANUL: Eu n-am nicio treabă cu rucsacul. La mine e vorba despre alt bagaj. Cel de cunoştinţe mai exact.
CONSOLOMANUL: O, da! Da’ ştiu că ai simţul umorului, nu glumă!
EPILATORMANUL: ( Creşte intensitatea luminii) Ce-i asta?
TABLETOMANUL: O fereastră.
GIPIESOMANUL: De unde ştii?
LEPTOMANUL : Ştie! E cel mai avansat de-aici!
TELEFONOMANUL: Ei, da? Eşti sigur?
CONSOLOMANUL: Fără jucăriile noastre suntem la fel. Nu credeţi?
TELEVIZOMANUL:  Mai suntem oameni?
FOTOMANUL: Am deveni până la urmă, dacă cineva ar inventa situaţia. Un autor, de pildă.
CONSOLOMANUL: Eu mă descurc cu situaţiile!
TELEVIZOMANUL: Se aude ceva. Un ţâuit. Sau cam aşa ceva.
TABLETOMANUL: Probabil că pe-aici pe undeva e un microfon.
GIPIESOMANUL: Vrei să spui că ne aude cineva?
TELEVIZOMANUL: Ne aude. Ne şi vede, cred.
TELEFONOMANUL: Suntem ascultaţi adică?
EPILATORMANUL: N-aş fi crezut. Oamenii nu se prea ascultă ei între ei.
FOTOMANUL: Dar cine a zis că sunt tot oameni cei ce ne-ascultă?
CONSOLOMANUL: Dar ce sunt?
TABLETOMANUL: Dar de unde să ştie el?
CONSOLOMANUL: Mai e fereastra acolo?
FOTOMANUL: Mai e!
TELEVIZOMANUL: Eu m-aş apropia.
TABLETOMANUL:  Şi care-ar fi motivul apropierii.
GIPIESOMANUL: Eu simt că e mai mult decât o promisiune.
EPILATORMANUL: Da, e de bun simţ! Ferestrele sunt mai mult decât nişte chestii prin care priveşti. Eu le-aş numi viziuni.
TELEFONOMANUL: Eu mă arunc!
FOTOMANUL: Aşa, orbeşte?
LEPTOMANUL: De vreme ce s-a deschis acum, trebuie să existe un motiv!
CONSOLOMANUL: Crezi că e ieşirea?
TELEVIZOMANUL: La fel de bine poate fi intrarea.
EPILATORMANUL: E un moment apăsător…Eu mă duc s-o ating.
GIPIESOMANUL:  Nu mai bine stăm aici? Măcar ştim unde suntem.
TABLETOMANUL: Da? Păi unde suntem?
GIPIESOMANUL: Undeva unde dă fereastra asta.
EPILATORMANUL: Bravo! Ne-ai lămurit!
GIPIESOMANUL: Mie mi-e foarte clar că există o legătură strânsă între ce e aici şi ce e dincolo de ea.
FOTOMANUL: Cât zicea contractul că trebuie să stăm aici?
TELEVIZOMANUL: Nu zicea. Era opţiunea noastră.
FOTOMANUL: Atunci să mergem!
EPILATORMANUL: Lăsaţi tabletomanul să meargă primul. Măcar aşa îţi ţine promisiunea. Îl ajutăm un pic, ce-i drept… (spre tabletoman) dar îl poţi considera un dar.
TABLETOMANUL: Aşa, aşa! Foarte bine, dovedeşte-ţi omenia!
EPILATORMANUL: Unul din noi trebuie s-o facă!
TELEFONOMANUL: Eu zic s-o facem toţi odată, în sistem octal!
FOTOMANUL: Cum adică octal!
GIPIESOMANUL: În baza opt!
FOTOMANUL: Dar tu de unde ştii?
GIPIESOMANUL: Olimpic la mate.
TABLETOMANUL: Ia te uită!
CONSOLOMANUL: Eu cred c-au mai trecut 13 ani de când stăm în faţa ferestrei.
TELEVIZOMANUL: Deci?!…
LEPTOMANUL: Am impresia că suntem sub lupă. Nişte şoricei pe-o scară…
FOTOMANUL: Eu mă duc spre fereastră. Pe mine mă atrage lumina.
EPILATORMANUL: Pe mine mă mănâncă tot corpul.
TELEFONOMANUL: Ce-o fi făcând logodnica mea?
GIPIESOMANUL: Dă-i un telefon, haha!
TELEFONOMANUL: (formează un număr şi aşteaptă toţi încordaţi) Sună.
GIPIESOMANUL: Crezi că l-a aşteptat?
LEPTOMANUL: Dacă crede în promisiuni, da. Femeile aşteaptă oricât.
TELEVIZOMANUL: Nu oricum, asta e clar!
EPILATORMANUL: Uneori aşteaptă prea mult. Nu mai termină odată cu aşteptarea.
FOTOMANUL: (în gol)Ei?
CONSOLOMANUL: Ce?
TELEFONOMANUL: Nimic! Nu răspunde.
TABLETOMANUL: Cred şi eu! După atâţia ani te sună cretinu’ de logodnic, ca să vadă ce mai faci…
GIPIESOMANUL: Ia uitaţi-vă pe fereastră. Parcă vine cineva.
TELEVIZOMANUL: Un om?
FOTOMANUL: Auzi, de ce ne zicem „umani”? De ce nu ne zicem „omani”?
LEPTOMANUL: Gata, eu nu mai rezist!
EPILATORMANUL: Nici eu. De fapt, şederea aici m-a făcut vizionar. Îmi era bine acolo, la firu’ de păr. Eu sunt emotiv. Nu ştiu ce mi-a trebuit.
TELEVIZOMANUL: Crezi că ştie vreunul dintre noi?
GIPIESOMANUL: Poate tabletomanul. (către tabletoman) Nu ţi-e dor de o căutare?
TABLETOMANUL: Da’  ţie?
GIPIESOMANUL: Mie da!
FOTOMANUL: Şi mie!
TELEFONOMANUL: Da, mie îmi e.
CONSOLOMANUL: Da, da. De mai multe ori da.
TELEVIZOMANUL: Poate.
LEPTOMANUL: Îhî…
EPILATORMANUL: Uite ce e! Voi rămâneţi aici şi căutaţi până nu mai puteţi. Nu aştept să vină ceva-ul ăla peste mine. Mai bine merg eu în întâmpinare.
CONSOLOMANUL: Merg şi eu cu tine.
TABLETOMANUL: Opriţi-vă! Hai să mai stăm!
FOTOMANUL: Până când să mai stăm? Aşa nu se mai poate!
GIPIESOMANUL: Se mai poate. Dar de ce-am mai sta?
TELEVIZOMANUL: Păi, de ce mai stăm de obicei? Pentru că se poate, nu?
TELEFONOMANUL: Eu zic să mai stăm. Dar cât?
LEPTOMANUL: Să se sfârşească totul când câtul devine nul, ce spuneţi?
EPILATORMANUL: Dar ce avem de împărţit? Şi la cât?
CONSOLOMANUL: Tot. Cu puţină fantezie, desigur.
TELEVIZOMANUL: La doi?
TABLETOMANUL:  Promit!
GIPIESOMANUL: Dar suntem opt…
TELEFONOMANUL: Lasă, că-ţi explic eu…
 
 
 
1. Textul înscris şi pentru tema de luni. Psilunatici, oameni-dar: Psipsina, dor, Carmen Pricop, Cammely, SimonaR, Scorpio, Carmen.
2. Grafică: Raluca Turliu Cobilanschi.

Păpuşa (actul V)

In teatru on septembrie 15, 2012 at 12:02 AM


actul Iactul IIactul IIIactul IV

 

Atunci când energia Cerului se uneşte cu cea a Pământului se vor naşte cele zece mii de fiinţe

 

PĂPUŞA: (acoperită cu o pânză transparentă) Nu înţeleg. Sunt tot aici.

ÎNGERUL: Nu mai eşti! Dar aici nu contează, e ca şi cum ai fi.

PĂPUŞA: (amuzată) Aşadar, nu m-aţi reabilitat?

ÎNGERUL: Arăt eu ca un profesor capabil să te lămurească încă de la predarea lecţiei?  

PĂPUŞA: Nu, da’ nici n-arăţi ca unul care n-ar lucra omu’ prin tertipuri lucitoare. Bate şi ţi se va deschide, parcă, nu? Mă rog, cum aici nu-s uşi, o să bat şaua… Deci, domnule profesor cu aripioare, pentru ce m-am întors aici? Şi ce e cu pânza asta hidoasă peste mine? Parcă aş fi o statuie aşteptând dezgolirea întru inaugurare. Stai, nu-mi zice încă! Vreau să-mi iau toate măsurile de prevedere, ca să nu leşin(se întinde, cu mâinile pe piept, ca moartă). Ba, nu! (se ridică) Am zis aripioare, şi mi s-a făcut poftă. Pot să am o ultimă dorinţă, aşa e corect, vreau o friptură şi vreau să fie bine rumenită, pentru energia zilelor viitoare. Curios, e prima dată de când sunt aici când mi se face foame. Aveţi o oglindă?

ÎNGERUL: Ştii deja că aici nu există reflexie, aici fiind nicăieri…

PĂPUŞA: …suntem în forma potrivită pentru a fi înţeleşi perfect? Asta voiai să spui?

ÎNGERUL: Exact! Uită-te la Mânuitor 1, el este picioarele tale, Mânuitor 2 este mâna ta dreaptă şi Mânuitor 3, mâna stângă şi capul tău. Ce vrei să vezi mai mult? Oricum, oglinzile mint.

PĂPUŞA: Iar tu, cine eşti?

ÎNGERUL: Eu sunt restul.

PĂPUŞA: Deci nu există nicio altă învăţătură secretă? Sunt întreagă fiindcă vă am pe voi?

ÎNGERUL: Nu eşti întreagă, ai fisuri. (arătând cu degetul lăcaşul inimii, loc încă desprins) Uite aici…Învăţătură secretă? Nu, Betty, totul e la îndemâna ta, ca om!

PĂPUŞA: E prima oară când îmi spui pe nume de când am venit aici.

ÎNGERUL: (zâmbind) E prima dată când întrebi şi-asculţi. Unii sunteţi risipitori, alţii tălmăcitori şi alţii păstrători.

PĂPUŞA: Eu sunt risipitoare?

ÎNGERUL: Tu eşti…o să vezi…

PĂPUŞA: Şi ce-i cu înfăţişarea mea? Pot inţelege multe, dar nu pot pricepe nici în ruptul capului ce-i cu buretele ăsta?

ÎNGERUL: Toate fiinţele îşi schimbă aspectul după aerul fiecărui loc.

PĂPUŞA: Păi, sunt din burete! De ce să-mi fie moale? Aici n-aveti colţuri, n-aveţi limită, n-aveţi aer…La drept vorbind, n-aveţi nimic.

ÎNGERUL: Dar avem 10 mii de posibilităţi să-l umplem.

MÂNUITOR2: Lipici?

ÎNGERUL: Acum da.

MÂNUITOR 1: În sfârşit.(o repară, lipindu-i fisura din dreptul inimii)

MÂNUITOR 3: (plângând“Înghitiţi toată mizeria lor emoţională, care devine acum mizeria voastră. Dar dacă nu o luaţi ca pe un afront personal, veţi rămâne imuni în mijlocul iadului.” (ceilalţi doi mânuitori şi îngerul il privesc mustrător) Ce?!…Codul lui Oreste.

PĂPUŞA: Oreste a zis asta?

MÂNUITOR 1: Nu! Don Miguel Ruiz.

PĂPUŞA: Păi, şi ce legătură are Oreste cu …? Lasă, nu contează!

MÂNUITOR 2:  Ruiz, Ruiz…unde-am auzit de el?

MÂNUITOR 3: Iar eu n-am auzit de Oreste. Ruiz e ăla cu cele patru acorduri.

PĂPUŞA: Cele patru acorduri stupide. (maimuţărindu-se) Fii impecabil în ceea ce spui, nu lua nimic personal, nu face presupuneri, fii întotdeauna cel mai bun!

ÎNGERUL: Atât de stupide încât s-au vândut în vreo câteva zeci de mii de exemplare.

PĂPUŞA: Cumpărători miopi… Misterioşilor, ştiţi ce n-am înţeles eu? La ce bună atâta informaţie, dacă n-o foloseşti aici?  O foloseşti dincolo? Oamenii pretind că te înţeleg fără nicio aprofundare şi pe urmă, aprofundând, nu te mai înţeleg. Chiar şi voi faceţi asta…Atunci?…Vă spun tot eu, un  singur cuvânt defineşte mileniul 3? Tendinţă! Şi e împărţită în seminare despre părţi genitale şi ani de cumpărături. Şi peste toate astea, tronând,  Dumnezeul vostru, un claun monocrom, adunând aerul infinitului şi explorând deziluzii. Ferice de voi, aici, deşi nicăieri, chiar e plăcut!  Serios, acuma, din zece mii de întâmplări posibile, cum de-am ajuns tot aici? Şi de ce mama naibii vorbesc iar fără oprire, iar voi vă holbaţi la mine ca nişte adolescenţi miopi?

ÎNGERUL: Eşti tot aici, fiindcă vreau să-ţi propun un joc. Unul fără tertipuri.

PĂPUŞA: Înţeleg, acum vine partea aia cu semnat contr…

ÎNGERUL: O informaţie greşită. Nu vei semna niciun contract, nici vreo prevedere stipulată nicăieri.

PĂPUŞA: (râde) Orice, numai să nu rămân statuie.

ÎNGERUL: Eşti amuzată, ca de obicei, dar te asigur că nu e nimic de râs.

PĂPUŞA: Judecând după înfăţişarea hidoasă pe care bănuiesc c-o am, cu chestia asta peste mine,  cred că mă trimiteţi înapoi, stafie. Dar am o condiţie, vreau să fiu o stafie lucitoare, nu sufăr albul! În plus, prietenii mei sunt toţi miopi.

ÎNGERUL: Poftim codul.

PĂPUŞA: Înţeleg că friptura iese din discuţie. Codul? Cum adică, codul? (heblu)Hei, ce-i asta? Unde…?  Ce dracu’…?

 

 

1. psi© 2. Arcon
3. anacodele 4. carmen pricop
5. Dragos 6. Dictatura justitiei
7. jora 8. Scorpio
9. dordefemeie 10. Irealia
11. Lolita

Păpuşa(actul IV)

In cinema scuipat, teatru on septembrie 1, 2012 at 12:02 AM

actul I, actul II, actul III.

ACTUL IV

„Păşeşti pe punte, îţi treci privirea o vreme peste toţi cei de faţă, pentru ca apoi,  tocmai în clipa când ei freamătă de nerăbdare să porneşti cântul. Dacă începi prea devreme, slăbeşte încordarea din sufletul privitorilor, dacă întârzii, nu se mai naşte nicio potrivire cu simţirea lor.”(Zeami)

GEORGE: Betty! Betty…

BETTY( o femeie frumoasă precum o păpuşă, scriind la laptop, pe peretele facebook) : La ce mă gândesc, la ce mă gândesc… „Din mic se face tot mai mic, de parcă a adunat toate prăjiturile din toate variantele Alice( cu a mare de tipar), publicate vreodată.”

GEORGE: (intrând în încăpere) Betty, ce crezi? Pică bine costumul? Nu arăt prea ţeapăn în el? (în timp ce se răsuceşte şi pe-o parte şi pe alta, de pe un picior,  pe celălalt). Unde moartea te gândeai?

BETTY: (aeriană) Pică bine. Cred că partea asta cu muritul e foarte interesantă. Noi cercetăm vieţi, dar ar trebui,  poate, să căutăm în trecerea în nefiinţă.

GEORGE: Betty, tu deţii în căpşorul ăla al tău, de păpuşă,  un magnet care atrage doar finaluri nefericite şi cai verzi.

BETTY: Păi, aşa m-am aşezat pe scaun, cu gândul la cai verzi, într-un absurd mai moale…

GEORGE: Betty, dacă începi iar… Tu nu vezi că pe tâmpla ta scrie te-lu-ric? Prea mult!

BETTY: (se descheie la sutien, se ridică, şi-l scoate şi apoi i-l aşază pe ochi, în chip de mască) Nu, George, tu eşti cel care nu vede! (râde)

GEORGE: ( încă calm) Beeetty, ba văd, văd că încă nu te-ai îmbrăcat, ba dimpotrivă, tocmai te dezbraci de tot. Şi ştii ce mai văd?  Văd că o să întârziem la ziua ta de naştere…

BETTY: Hi-hi…Ştii că osul hioid este singurul os nepereche din tot sistemul osos? Aşa mă simt eu în preajma ta, un os nepereche, unul hi-hi-oid… Când mă îndepărtez însă…

GEORGE: Ştiu! Ştiu că tu eşti nepereche în te îndepărta de subiect.

BETTY: Ba nu, ia să vezi cât de apropiată de subiect rămân. Uite, vezi, (prinzându-i tandru bărbia între degetul mare şi cel arătător) aici ai o potcoavă norocoasă, deoarece permite unei fiinţe umane, ca tine, să vorbească. Îţi sprijină limba şi ridică laringele ori de câte ori vorbeşti şi înghiţi.

GEORGE:(vizibil excitat, o sărută; Betty îi transferă în gură toată saliva pe care o adunase demonstrativ în scopul descrierii) Ce-a fost asta? (scuipând) Ai înnebunit?(se şterge cu mâneca costumului la gură apoi o prinde, iritat, de încheietura mâinii) Şi te mai întrebi cum naiba să nu-mi moară sentimentele în ceea ce te priveşte?

BETTY: George, ştiu cum e cu încheieturile prinse. Ştiu cum e şi cu rostirile. Un armistiţiu perpetuu. Trădăm cântărind, că aşa e de când Isus. Preferai să te scuip?

GEORGE: Gândeşti tulbure, nu mai ştii ce spui, nu vezi? Încetează!(o strânge şi mai tare de încheietură)

BETTY: E o tulburare temporară, nu te speria.

GEORGE: Taci! Vorbele tale ajung în mine ca un cuţit din ăla, cu care tai pâinea, fără ca să lase firimituri, înţelegi?

BETTY: Înţeleg că eşti pâinea şi că îţi doreşti ca vorbele mele să lase firimituri.

GEORGE: (ţipând)Taci!

BETTY: (la fel de calmă)  Bine, tac, dar te avertizez că n-am tăcut niciodată cu ochiul, există picturi celebre pe această margine de subiect, dovadă grăitoare. Nici cu frunzele! Nici cu seminţele. Cu nimic!

GEORGE: Eşti nebună!  N-am să înţeleg niciodată de ce destinul m-a “pricopsit” cu o nebună! Betty, uite ce e, eu merg înainte…dacă vrei să vii, bine! În fond e ziua ta, faci ce vrei cu ea! Nu veni prea repede, vreau să mă găseşti beat! (iese)

BETTY:( deschide unul din sertarele biroului şi de-acolo scoate o cutie de lemn, pe care o aşază pe birou; cu vocea stinsă, stare de melancolie; ) Spectacolul lumii rămâne savuros atâta timp cât rezişti tentaţiei de a coborî în scenă. Acolo jos, dacă te crezi atoateştiutor, eşti pierdut. Dacă nu-ţi aperi călcâiul, eşti pierdut. Cu ochii la pândă însă uiţi să râzi. Şi tot te pierzi!(vrea să meargă să se îmbrace, trece prin faţa oglinzii, şi se-opreşte; îşi observă goliciunea, îşi trece ambele mâini peste sâni, apoi peste coapsele-i generoase; îşi scoate chiloţii, apoi începe să cânte, improvizând)

“Paşi topiţi în trotuare,
Semn că am trecut pe-acolo.
Vin de la un film ştiinţifico-fantastic,
Semn e că am trecut pe-acolo.
Un beţivan îmi cântă la acordeon,
Surâsul tău îmi pare cam diform.
Ce viaţă, de paiaţă!

Mă duc la teatru s-o fac pe bufonul,
Un semn că am trecut pe-acolo e.
Păpuşi legate pe aţă dansează în piaţă,
E semnul că am un trecut pe-acolo.
Un beţivan îmi cântă la acordeon,
Surâsul tău nu e de om.
Ce viaţă, de paiaţă!

Aveam vise păstrate în cutii.
Semne că m-am trecut, pe-acolo-s.
N-am să uit să zbor, dar timpul lasă
Semne că trece: pe-aici, pe-acolo…
Acelaşi beţivan cu-acordeon,
Surâsul tău a dispărut,
Ce viaţă…”(se îndreaptă spre birou şi deschide cutia ; heblu)

păpuşari ai vorbelor:

1. psi© 2. jora
3. dordefemeie 4. Dragos
5. Verovers 6. Vero
7. tibi 8. cammely
9. Scorpio 10. Dictatura justitiei
11. Some Words 12. virusverbalis
13. carmen pricop 14. Irealia

(dez)golire stăpânind pofta de cuvânt.