alma nahe

Archive for the ‘Superblog2012’ Category

Busolă

In Superblog2012 on noiembrie 10, 2012 at 8:06 PM

Câteodată te-aştept
în 90 de feluri,
în 90 de moduri.
În 90 de chipuri fug.
Şi dacă într-o zi m-aş trezi fără să fiu cum ştii,
cum ştiu,
înseamnă că am ales secunde umane…
că dincolo de asta nu e altceva!
Imagini pe care le-am luat din mers,
în joacă liberă,
păsăre călătoare,
fiind sclavul tăcerii.
 
La drum, corabie călătoare!
La drum, lume fără nume!
Peste lună,
fără bagaje!
Respiră curat,
nu respira sacadat,
fii prietenos cu oraşul!
Un îndemn, ca un ochean cu bătaie lungă,
din mână în mână,
din om în om.
 
Hai să inventăm un model al direcţiei sigure,
busolă a Şcolii Înalte de Zbor,
dincolo de firul ierbii!
Am ales special, de dinainte de noi,
uitându-mă în urmă,
o câmpie veche,
pe care vom cultiva împreună sentimentul hibrid,
fără emisii otrăvitoare,
fără consum.
 
Urc fără teamă la bordul tău,
fiindcă ştiu că fericirea nu vine
atunci când suntem cu picioarele pe pământ.
Fericirea e fără hotare!
 
Eu nu ştiu dacă te ştiu,
dar te port cu mine din fotoliul portocaliu
(are patru roţi!),
centrat în lumina oraşului,
şi când o să te-ntreb cum te simţi
să nu-mi spui că s-a blocat liftul,
că e vremea ocheadelor,
ori vremea mierii!
Spune-mi doar atât,
că am restituit iubirii tale culorile de care-avea nevoie,
fii determinat!
 
Uită-te-n oglindă,
în retro vizoare
proiectează şi
protejează ce-ai lăsat în urmă!
Pasiunea continuă inovaţia!
Caută adânc!
Prin mii de stele,
prin mii de nume,
dă strigare lumii mele!
În toată aglomeraţia,
un singur chip.
 
Într-o clipă cu cer de Balcani.
O lună…
cu tine!
Şi-atât!
Ţi se pare ciudat?

 
 
 

1. Textul participă şi la D’uzina de cuvinte. Duzinari: psi©VeroScorpiovirusachedordefemeieCarmen Pricop,

IncognitoDictatura Justitiei.

2. Poemul include inserţii ale câtorva versuri aparţinând formaţiei Travka.

La Manechin

In joi alb, Superblog2012 on noiembrie 8, 2012 at 1:06 AM
 
A fost odată o…poveste, jur că e adevărată,
cu o bătrână prea…bogată.
N-avea copii, avere însă, multă, dar justificată,
că-n tinereţe fusese un model, un manechin.
(Îmbrăcări şi împopoţonări, un chin!)
Şi când se plictisi de-atâta strălucire, podiumuri,
luxări de glezne şi inele cu venin,
dar şi îmbătrânind şi nemaivrând-o nicio casă,
şi niciun rechin(într-ale modei)
se aşeză la casa ei şi, la parter, deschise-un magazin
(din banii strânşi), iară pe geam, cu litere-argintii a scris La Manechin.
Unde vindea de toate,
de la inele, pân’ la vise-ncrucişate.
Veneau cucoane ca să-şi ia
un acaret, o cureluşă, o brăţară fantezie, o ceva,
ea, cu minuţiozitate le şi îmbrăca, le încălţa,
nu mai conta culoare, ori model,
dacă era un trening, sau flanel.
Ea le-asorta pe loc, ghidată cătinel,
doar de-al său gând calic, dar şi mişel,
cum ca pe toate femeile cu gust
să le transforme-n ţoape cu al său dezgust,
faţă de anii în care,
designerii puseseră pe ea tot felul de zornăitoare ţipătoare
şi arăta la câte-o prezentare,
precum o umblătoare unduitoare şi pâlpâietoare,
suprimare clară a sufletului-floare.
(Cumva, un fel de răzbunare.)
Iar ele-ncrezătoare-n gusturile ei,
căci nu fusese un model de doi lei,
o ascultau orbeşte.
Astfel că, celor din categoria seduse şi abandonate,
le recomanda curele aurii
ca să-şi încingă rochii largi şi argintii,
pe cele adulate, le sfătuia să-şi pună funde şi în faţă, şi la spate,
iar celora cu demnitate, decolteuri mari, deşi sărace-n forme,
le atârna de gât coliere robuste, pătrăţoase şi enorme.
Iar bietele femei, nu se-opuneau, lăsându-se pe mâna şi pe gura ei.
Şi-aşa trecură anii, rând pe rând,
şi manechinul nostru-mbătrâni-nfrumuseţând
madamenverşunate, nemotivate, grăsune, obsedate…exaltate.
Dar iată că-ntr-o bună zi, ea amuţi, nici nu se ştie cum,
atâta, că nu mai putea vorbi. 
Şi-acuma, nevoită ca să scrie, pupături şi alte vorbe care-mbie, curtoazie,
îşi consuma mai multă fantezie, fiindcă scriind, se răzgândea,
c-acuma na, şi ea vedea
ce mintea şi imaginaţia îi debita.
Şi apucând-o mustrările de conştiinţă se gândi
ca să le scrie cucoanelor câte-o scrisoare, 
în care să le spună în particular, cum să se asorteze, îndrumare
de data asta ziditoare de bun simţ şi gratis, 
şi dintr-o vânzătoare a urâtului ce devenise
să vândă acuma alte vise,
să scape doamnele, ce cu-mpopoţonări ridicole le chinuise.
Întâi i-a scris cucoanei durdulii.
I-a spus să nu-şi mai pună rochie mulată neagră şi cerceii roşii, grosolani 
ce semănau, ca formă, cu nişte ardei babani.
A sfătuit-o ca la cusături ori la dietă să mai umble,
şi i-a împachetat, cadou, s-o ierte, cercei şi geantă Les saisons,
precum, şi alte îndrumări, mărunte
(dar potrivite cu femeia cât un munte),
şi mai ales ca în obraji să nu se mai fardeze ca un rac. 
Duduii slabe i-a recomandat la gât să-şi pună pandantiv finuţ, ca ea, cristal austriac.
Îşi luase de curând o bluză albă cu guleraşul dantelat şi auriu
(la care vânzătoarea noastră îi recomandase ceva extrem de colorat şi…sângeriu).
Şi drept cerinţă de iertare îi trimise şi-o brăţară din piele albă, cu decoraţiuni
şi-aşa, în blugi, de vară, cu-aşa lejeră asortare şi uşoară,
să meargă-n cluburi, zglobie ca o căprioară, să stârnească pasiuni.
Cucoanei cu nas mare, de-arlechin, s-a hotărât ca să-i trimită dar divin,
un colier(dantelă şi cristale)
ce potrivit era cu pantalonul roşu, de satin – dar şi să-i mai scurteze din lungimea nasului,
care fie vorba între noi, pe sus şi-l cam purta, iară
bătaia de joc a vânzătoarei şi-o cam merita – la teatru ca să meargă,
nu în sutien, fireşte,
să-şi pună un sacou bleumarin peste.
Şi tot aşa, câte-o scrisoare le tot scrise, aşijderea,
altor 97 de cucoane, dintre cele mai fidele,
pe care îşi dorea să le convingă,
să nu se supere pe ea, sau s-o certe că-şi bătuse joc de ele.
Dar ce să vezi, cucoanele se supărară tare,
dar nu fiindcă-nţeleseră că deveniseră hilare,
prin felul cum se îmbrăcau, ori cum bijuteriile şi le-asortau,
ci  fiindcă combinaţiile, li se părură tuturora drept inovatoare
şi toate o sută se-adunseră gălăgioase-n magazin 
să-i spună ce dezamăgite de scrisoare
fuseseră, şi drept urmare, c-aveau s-o părăsească,
alte cliente mai credule să-şi găsească,
că ele-şi vor găsi alt magazin.
Iar ea, mută de uimire(mă rog, cu ochi holbaţi, că mută-oricum era)
se hotărî să-nchidă prăvălia, şi pe uşă scrise : de închiriat.
Şi, iată că-ntr-o zi, pe geamurile magazinului de altă dat’,
luciră alte litere, de data asta aurii, Luxury Gifts,
cu-aceleaşi lucruri fine, dar oferite cu pricepere,
şi-atentă îndrumare, după gust şi stare
(chiar astăzi, de sfinţii Mihail, Gavril au o reducere destul de mare).
Cu bătrâna manechin nu mă întrebaţi ce s-a-ntâmplat,
a fost o vreme când în casă ea a stat, şi-a reflectat,
c-o viaţă avusese, dar ca orice om bogat la buzunar,
uitase de-al său har, şi se pierduse în meschinării,
urmare a neinspiratei meserii ce-o alesese.
S-o fi călugărit, sau poate c-a plecat…pe altă lume,
unde nu contează cum te-ai asortat,
nici nu te-ntreabă nimeni cum ţi-ai fi dorit să pleci.
Eşti doar model… şi încă unul ţeapăn, sobru şi făr’ de bijuterii
şi-ai parte de tot felul de bizarerii, 
pe care nu le răscolesc acum, le las ca îngropate,
căci nu sunt potrivite ca poveste pentru noapte.
 
 

La mulţi ani mie şi celor care-şi serbează azi ziua numelui!

Grafică: Raluca Turliu Cobilanschi.

Mesajul ascuns

In Superblog2012 on noiembrie 5, 2012 at 3:25 PM

De vrei să înmulţeşti un fructifer (un cireş, să zicem) îl altoieşti, cu mugure dormind.

O legătură simplă, cu nod, sau fără nod, în laţ, ori X şi

dacă zona-i secetoasă, muşuroieşti punctul de altoire cu pământ reavăn,

ca să nu usuci de tot altoiul.

Altoii prinşi au mugurii umflaţi,

iar peţiolul de-l atingi, el cade singur, lasând cicatrice,

dar de nu cade, înseamnă că altoiul nu s-a prins şi-atunci, realtoirea se face imediat,

în ochi dormind.

Şi, fiindcă portaltoiul caută să căluşeze rana, cu căluş propriu –

respinge mugurele-altoi –, tu mai slăbeşte-i legătura,

şi gata! Căci, ca să crească mare, nu-i trebuie furtună,

ci doar atenţie şi-o îndrumare oportună

(eu n-aş căta în gustul nimănui, dar nevoită sunt).

Şi-apoi culegi, ce semeni, nu?

Cireşe, adică,

iar cireaşa în iubire e de preferat

să nu devină fire acră, ori altă poamă,

sau cine ştie cum, involuntar, compot ori margine.

Eu n-o s-o pun pe torturi, prea-i la îndemână

(ceri femeii trei cireşe şi  ea te toacă o săptămână)!

Aşadar,

Springshop, de niciunde apare, de dispare, nu-i bai!

ar zice mulţi, cunoscători în ale altoitului.

Eu zic că-i la-nceput, şi se înţelege, că mai necesită, pe-aici,

pe-acolo, câteva încercări de primăvară şi îmbrăcări în ale ei culori.

(Îi trebuie şi-o casă-n loc de home.)

Iar ca să îşi revină în floare, în loc de verde-praz, un verde mai vioi

şi nu portocaliu pe preţ, că-mi vine să-nchid ochii( poate-albastru,

ori bleu, ca să mă pierd frumos, în căutare).

Apoi, o etajare mult mai naturală,

de-i scurtăm ramurile lungi şi cele frânte, bolnăvioare.

Şi-o ceară!(Ceară-l cât mai mulţi!)

Dar să-l găsim cu (uzu)fruct, întâi, pe coloratul google…

Pe urmă, tremurat, un versatil, un foarfece

să i-o reteze, perpendicular, în prima pagină,

acele pătrăţoase înrămări, prea mari!

Şi-o bandă, un mastic s-o încălzească,

(smoală-n cap netezit să fie, dar nu gri!)

Coaja-i de gheaţă, dar de-i înlăturată uşor, cu o spatulă,

ai obţinut ce-ai vrut:

ram căptuşit, dar după căluşat.

Desprins, sfârşit de rod în clan

(drumul până la rod, e-alambicat, greoi).

Sloganul l-aş schimba-n “noi suntem gazde bune

şi-om creşte şi-nflori-mpreună!”, în sensul ăsta,

cam aşa ceva, ofertă mai puţină, dar câtă e, să fie-adevărată.

Şi-atât mai zic, că mi-ar plăcea cândva, acolo unde-am dat, să crească şi

să-mi urc păpuşile-n copac

şi-apoi, din casa sa, să mi le vând, fereastră luminoasă şi îmbietoare

(căci o păpuşăreasă n-o să se-apuce-acu’ de altoit, ce nu pricepe tehnic,

ci doar aşa, cum am purces, cimilitură,

căci a desfiinţa-i uşor, dar neplăcut şi ce mie nu-mi place, altuia încerc să nu îi fac).

(pe)Scurt: inocenţă încă în lăstar, în ram!

Mi-ar fi plăcut ca noi, excursioniştii într-ale advertorialelor începători,

să ne plantăm la voi un pom

şi spre vânzare-a oferi ce-avem a vinde,

o poezie poate,

sau alte cuvinte, ori seminţe,

ca să ştim şi noi ce cumpărăm,

c-aşa e doar din ochi, cântarul şi deloc echilibrat,

cumva la prima mână şi îmbie la furat.

În final, salut iniţiativa (mesajul e în forma-mi cât se poate de expusă)

şi mă retrag, să cânt la altă uşă, urându-vă succes!

1. Desen de Raluca Turliu Cobilanschi.

2. Textul participă şi la tema de luni, „Mesajul ascuns”. Psilunatici: psi©, scorpio, dor, Luiza Daneliuc, Carmen Pricop, Silving, incognito, irealia, cammely, simona R, Grişka, d’agatha.

Iubire etc

In Ciné ma pictat, Superblog2012 on noiembrie 3, 2012 at 12:00 AM
Eu sunt o restauratoare de iubiri!
Nu ştiu, nu mă întreba când am dat primul semn c-aş fi potrivită,
poate că eram aplecată,
în genunchi
ghemuită etc.
Manifest înclinaţie,
încă de mică,
către lucrurile din afara propriei persoane – percepţie
tridimensională,
motiv pentru care mă pot lăuda cu
dexteritate manuală,
flexibilitate şi extensie corporală – libertate
pe care mi-o manifest
în interes artistic,
oarecum realist-investigativ.
O, nu te repezi, dragul meu!
După cum observi,
nu-i nicio demnitate la mijloc nici de data asta,
potrivită cu aşteptările-ţi de rege.
N-am un ţel precis,
e o muncă anonimă,
boem-haotică şi, convenabil,
nu aştept recunoştinţă,
căci nu aparţin vreunei dinastii artistice.
Unele aspecte sunt întunecate –
alte secole,
altă realitate
sub exfolierile şi lipsurile,
rupturile şi deformările,
descompletările,
îndoirile etc – dar merită!
Drumul se parcurge cu răbdare,
prelevez probe,
căutările-s pe bucăţi,
trăirile la fel,
strat cu strat,
dar la capătul lui,
înţeleg că m-am ales cu misterul originalului ascuns
(mă gândesc să scriu o carte).
I-adevărat, unele iubiri îşi pierd din graţia şi frumuseţea originală,
de cele mai multe ori falsificată,
murdăria e aderentă, deci complexă,
adnotările însă, sunt simple:
pe el l-am iubit după tine,
pe tine, cel de dinainte, nu te-am iubit mai puţin şi
ah, de voi doi nu m-am îndrăgostit în acelaşi timp,
dar a fost un timp când vă iubeam pe-amândoi.
În acelaşi timp!
Nu râde, nu e primejdios!
Poţi să iubeşti doi oameni, unul după altul,
unul peste altul
unul moderat,
unul militant,
căci cuvintele ni se preschimbă în carne
şi
que será, será,
la o adică, e dragoste,
merge şi în trois!
Astăzi o definitivez pe cea din dreptul tău,
mai am câteva retuşuri,
sper din toată inima să nu greşesc,
căci apelez la amintiri grisaille.
Nu, n-am uitat cum e să te recuceresc,
dragul meu, folosesc flămândă de
mângâierile-ţi,
săruturile-ţi
din cântec,
tehnica flamandă,
dar repetiţiile nu-s mama înţelepciunii (cum se spune),
iar iubirea-ne a suferit deja destule restaurări,
mai ales din cauza tendinţelor fiecăruia dintre noi de desprindere.
Nu mai caut nici vernis-ul izolant ideal,
voi folosi o emulsie de ou,
iar pentru strălucire,
un glasiu de ulei,
magie pe suport.
Ca adeziv de consolidare şi de dublare
voi folosi clei de peşte şi
miere de albine,
pentru elasticitate şi penetrare,
şi…cam atât.
Dacă mă mai vrei,
am salvat ce s-a putut salva,
altceva n-am ce să-ţi dau,
decât o nouă paternitate,
identitate,
şi, cine ştie ce va mai fi,
poate o carte despre noi, cândva,
tehnica degradeurilor pe ud,
Whatever will be, will be…
În rest, a urare
(ca studiu),
iubire etc.

1. Desen de Raluca Turliu Cobilanschi.

2. Textul participă şi la Duzina de cuvinte. Cuvintele vin, ca de obicei, pe alese, de la pisică, inspirate, la rându-le, de cugetările lui Tudor (multumesc pentru semnul de carte!). Despre iubire (alte etc-uri) au scris şi psi©, Carmen Pricop(I), Carmen Pricop(II), incognito, simonaR. scorpio, virusache.

Fereastra

In Superblog2012 on noiembrie 1, 2012 at 12:53 AM


Totul a început cu 41 de ani în urmă, când printr-o nouă încercare şi-un nou procedeu matematic, omul a devenit capabil să facă predicţii cât mai aproape de adevăr în direcţia evoluţiei, un salt foarte important. În ciuda sintagmei „aşa nu ajungem nicăieri” atingeam de la an la an, noi şi noi tehnologii, care de care mai sofisticate, servind omul.  La început n-a crezut nimeni că puteam ajunge aici. Dar iată-mă, o bătrână de numai 80 de ani, care scrie fără ajutorul degetelor. E de-ajuns numai să gândesc şi să vibrez, şi cuvintele se aştern fără să apăs taste, iar navigarea întru vechi, prezent şi nou, e una şi mai simplă, fără enter, fără clic-clic-uri (e suficientă puterea gândului), fără vechile monitoare Led, bune la vremea lor, astăzi cu mult depăşite, şi, în sfârşit, foarte important, fără display-uri orbitoare. Eu, o nostalgică, am în casă un mic muzeu (fac parte dintre emoţionalii acestor vremuri), colecţionez şoricei,  tastaturi,plăci de bază, procesoare Intel, SSD-uri, monitoare LCD, HDD-uri externe şi cabluri, foarte multe cabluri ş.a.m.d. Plătesc scump pentru ele, dar merită, mă înscriu în categoria acelora care vor să ştie de unde au plecat şi unde au ajuns.

Ţin minte că într-o zi, în urmă cu 50 de ani, în pauza dintre intrările-mi în scenă, chiar în timpul unui spectacol, aflată în cabină, ca să-mi reîmprospătez ţinuta şi machiajul, am primit un telefon de la o prietenă, care m-a întrebat dacă nu cumva vreau să părăsesc teatrul pentru o vreme şi să-i iau locul, la o sală de calculatoare a facultăţii de teatru, ea urmând a fi avansată la Personal. Odată angajată acolo n-aveam a face nimic altceva, decât să descui uşa, să mă aşez confortabil la un calculator central şi să le permit studenţilor facultăţii accesul în reţea. Am început să râd în telefon, fiindcă nu văzusem în viaţa mea un calculator, dar am zis da, pe loc, fiindcă îmi doream să fac facultatea de Regie şi cum se apropiau examenele, mi s-a părut o oportunitate de-a avea şi serviciu pe timpul facultăţii. Da am zis şi şefei de Personal, când m-a întrebat dacă am cunoştinţe de informatică, iar ea m-a angajat imediat, fără niciun test suplimentar, fiindcă în afară de da-ul ferm, aveam recomandarea grea a prietenei mele. Totul s-a întâmplat foarte repede, telefonul a venit într-o joi de primăvară, luni mi-am dat demisia, iar marţi eram deja angajată la sala de calculatoare a facultăţii.

Cum m-am descurcat? Păi, cum altfel, decât lăsând studenţii să se descurce singuri cu accesul la un calculator din cele existente acolo, lăsându-i să umble la al meu, astfel că neştiinţa-mi rămânea secretă, trecând drept bunătate, copiii aceia considerându-mă o femeie de treabă, o tipă cul.

Adresa de e-mail mi-a făcut-o un prieten, atunci, la început, după ce mi-a explicat că nu mai e nevoie de plicuri, timbre şi taxe poştale ca veştile să circule, eu necontenit minunându-mă, mirându-mă.

Hehe, mirarea e un sentiment foarte important atunci când eşti actor.

Am prins destul de repede mersul, trăgând cu ochiul, trăiască memoria vizuală, fără de care aş fi fost concediată în cinci secunde, dar şi graţie celor 8 ani de actorie, ca angajată a Teatrului Municipal din oraşul meu natal. Perioada aceea de joc, a fost poate cea mai amplă punere în scenă a mea, fiindcă a necesitat mult studiu, dar la capătul reprezentaţiei, pot afirma satisfăcută că mi-am jucat rolul desăvârşit, nimeni n-a bănuit absolut nimic. Şi oricum, dacă aş fi spus cuiva, că până la vârsta aceea, de 30 de ani, nu avusesem contact cu un calculator, nu m-ar fi crezut. Decât poate o persoană cu simţul umorului foarte dezvoltat.

Eu nici măcar nu ştiam că apăruseră, atât eram de ignorantă.

La început mă dureau foarte tare ochii, stăteam opt ore cu ei în monitoare, dar fireşte, nici nu erau obişnuiţi cu acea iluminare.

Acum, iluminarea este cu mult mai uniformă, şi deşi luminozitatea este măsurată tot în candele, imită pe deplin lumina naturală, iar calibrarea culorilor este cu mult mai avansată, astfel ochii noştri văd clar, clipirea e doar o plăcere, nu o nevoie.

Desigur, cumva a scăzut şi interesul aflării, fiindcă aici, acum, orice e nou, devine vechi într-o clipită, astfel că familiarizarea se face destul de repede, fără gând, instant. Aria de afişare a noului monitor e foarte mare, diagonala e imensă, astfel încât informaţiile noi, care necesitau înainte minimalizarea ferestrelor, se afişează pe display una lângă alta, câte 8, egale, în timp real, odată cu lansarea-n mintea şi conştiinţa noastră, fără tam-tam, publicitatea fiind minimală, deoarece suntem extrem de informaţi. Viaţa noastră nu mai este o câmpie neexplorată, cu orizonturi pierdute, iar bătrâneţea nu mai e ameninţătoare. Am renunţat la teatru, am fost nevoită, căci noi, actorii, am fost înlocuiţi de personaje 3D animate, iar sindicatele n-au făcut nimic ca să ne reprezinte interesele. Ba, dimpotrivă, au ajutat la rezolvarea imediată a situaţiei, înnăbuşind orice tentativă de revoltă.

Azi totul e cu mult simplificat, fiindcă simbolurile nu au fost nicicând înţelese pe deplin. Nu din capul locului. La un moment dat s-a încercat integrarea lor în vânzări de orice fel, dar a eşuat lamentabil, fiindcă oamenii, deşi în mare parte atehnici, preferau totuşi detaliile tehnice, fiindcă pe lângă ei se aciuase câte un prieten cunoscător, care le explica băbeşte căror întrebuinţări servesc. Acum însă, sunt suficiente doar fragmente de mesaje între noi şi încă oameni, la fel de cameleonici(de-aceea şi supravieţuim) ca şi-atunci,  înţelegem tot.

Înţelegem până şi că nu înţelegem tot, nu ne mai simţim frustraţi din acest stupid motiv, şi dacă nu înţelegem ceva, întrebăm, nu devenim dezinteresaţi.

Îmi amintesc vag zilele când accesul la noile tehnologii era destinat doar celor care-şi permiteau – în timp ce noi, Mărunţii planetei, înghiţeam încă praful cărţilor, fiindcă nu ne permiteam un e-book reader, sau ne frecam ochii(praf şi-n ochi) fiindcă nu ne venea a crede că există atâtea diferenţe-ntre noi, hotărâtoare – la care am fi avut acces într-un final, dar undeva după vreo treizeci de ani de la descoperire. Dar am reţinut calupul de sentimente al acelei perioade, pe care l-am depozitat în foldere virtuale, denumite generic blog-uri.

Cei Mari ne numeau pe atunci Pături, unele mai subţiri, altele mai groase, în funcţie de disponibilitatea şi voinţa noastră de-a urca treptele unei scări, cu orice preţ şi cu orice friguri.

Să nu uit, acum avem cu toţii şi bătrâni, şi tineri, acces la noua tehnologie fiindcă suntem mai puţini, căci soarele e mai rece, energia ne-a scăzut, şi, ca şi consecinţă naşterile sunt din ce în ce mai puţine şi precum stelele, care toate au un sfârşit, orice are un sfârşit.

Noua tehnologie nu ne-o cumpărăm singuri, ea este testată pe fiecare cap(abil) de locuitor, gratuit. Desigur, noile device-uri ne ţin în case, şi ca să înţelegeţi rapiditatea desfăşurărilor de forţe, mâine se lansează versiunea 8.0 în materie de USB-uri,  rata unui transfer de date devenind de optzeci de ori mai rapidă decât orice alte sisteme periferice, iar conexiunile făcute prin fire convenţionale sunt doar o poveste de adormit copiii.

Deplasările sunt oricum inutile, fiindcă natura înconjurătoare, care nu mai e umană de multă vreme, ne-asigură tot, de la hrană spirituală până la cele mai mărunte nevoi.

Ceea ce ne menţine proaspeţi pe lângă noua tehnologie e şi un soi de stimulare mentală. Aici, toţi cei rămaşi ne cunoaştem, ne simţim, componente ale unui singur individ.

Recunosc, ceea ce ne ajută şi ne menţine la curent, sunt şi structurile de fetiţe sau băieţei, asimilările de noi cunoştinţe producându-se rapid şi intuitiv.

Recunosc şi că sunt o (a)prinsă în ghearele tehnologiei, căci nu mă simt un adult la anii mei şi încă vreau să învăţ. Sunt încrezătoare în sensibilitatea mea şi ştiu sigur că datorită acesteia, voi prinde, sper, cel puţin încă 8 ani de tehnologie, ceea ce e destul, căci acum se lucrează şi cu viteza întunericului, cea a luminii nemaifiind de-ajuns, astfel că voi închide ochii mai mult decât fericită, lăsând în urma mea foldere întregi cu amintiri pentru generaţiile următoare.

Mă opresc aici, e ora aceea unică, din ziua săptămânii unice, din luna anului unic, care vine o dată la 10 ani, oră în care mă foiesc între electrozi, dezmorţindu-mă, privind spre fereastră,  în aşteptarea musafirilor, veniţi să mă sărbătorească.

În fapt, această fereastră e una care nu mai duce nicăieri, căci e doar o piesă de colecţie, din micul meu muzeu. Pe vremuri, stăteam cu coatele sprijinite de tocul acestei ferestre şi visam alte bazaconii despre cum o să-mi târâi bătrâneţile.

Sărbătorirea-mi are loc în online în curând, sunt deja conectată cu câţiva prieteni dragi, precum şi cu iubitul meu(nu ne-am mai luat cu acte, ne menţin împreună promisiunile, fiind pe aceeaşi lungime de undă),  aflat în fotoliul său preferat şi frunzărind ziarul, căruia, n-o să vă vină să credeţi, dar deştepţii acestei planete i-au adaugat până şi foşnirea, ca accesoriu, precum şi mirosul de hârtie şi plumb.

Nu ştiu când voi muri, încă e un mister existenţa-ne, căci cu toată tehnologia de care dispunem, nu am reuşit încă să-i dăm de capăt rostului pe Pământ, dar eu voi muri fericită, nu-mi e teamă pentru marea Plecare. În timp, am învăţat să murim fără teamă şi împreună, căci motivul pentru care materia nu se destramă e că particulele mai mititele rămân împreună, în ciuda distanţelor care le separă, datorită legii atracţiei şi urmând percepţii superioare.

Şi nu, noi nu suntem maşini încă, sper că nu v-am indus în eroare! Suntem nişte orientaţi, ştiinţific vorbind, căutând energie şi încă ceva, de ordin subtil: abilitate intuitivă. Poate cea mai importantă cheie a creativităţii (cultura sentimentului) cu care deschidem noi drumuri spre inima Universului.

1. Spuneam aici că Zor.ro e pe drumul ăl bun. Ei bine, în filmuleţul de mai sus îi veţi putea urmări saltul în viitor, înspre Regat.

Drumul gândurilor…NH&eu

In Superblog2012 on octombrie 30, 2012 at 6:14 AM

Ca să te trezeşti într-o lume mai bună,
poţi spune rugăciuni noaptea, înainte de culcare.
 
Ziua ţi-o poţi petrece scriind acatiste,
liturghii,
pomelnice anuale,
dar e un demers de durată
şi oricum, trebuie să fii atent la semnale,
ca să înţelegi de unde ţi-au venit,
fiindcă în lumea asta (mai puţin bună),
lucrurile bune vin şi de sus, dar
şi de jos.
 
Ca să te trezeşti într-o lume mai bună,
te poţi culca într-o lume mai bună.
 
Câştigi un voucher de călătorie,
mergi moca la Mokum,
te cazezi la NH City Centre,
camera 209,
înainte de culcare faci o plimbare spre casa Annei Frank,
paper has more patience than people,
(ai dreptate, Anne!)
scoţi o foaie de hârtie,
(mototolită, cine ştie de când o ai prin buzunare)
un pix,
scrii o poezie,
un colaj fascinant despre culori,
o lume plutitoare, povestea a 15 florari,
mult parfum.
Apoi o plimbare cu tramvaiul pe străduţe înguste,
ferestrele caselor parcă sunt lăsate intenţionat fără perdele,
multe poveşti dincolo de ferestre,
mobilier colorat
şi
vise,
multe vise cu ochii deschişi.
Te întorci în cameră obosit,
opţional, în drum îţi cumperi şi câteva seminţe de cannabis,
(îţi imaginezi fericit cum o să le plantezi în grădina bunicii,
dar nu te ţine mult fericirea, înainte de-a intra în vamă, în România, îţi aminteşti că va trebui să le-arunci,
dacă nu, iei de la şase luni în sus, cu suspendare),
faci un duş,
cosmetice “Agua de la Tierra”,
ambalaje oxo-biodegradabile,
oare cât am poluat azi? te întrebi.
Nicio grijă, se poate măsura!
Zâmbetul recepţionerei e ultimul gând înainte să adormi.
 
Ca să te trezeşti într-o lume mai bună,
trebuie s-o gândeşti mai bună.
 
Zâmbetul e foarte important,
zâmbetul vinde.
Îţi începi dimineaţa cu un mic dejun tip bufet, copios,
în restaurantul de lângă Wintergarden,
închiriezi o bicicletă,
absorbţie de imagini,
energie pozitivă:
Bună dimineaţa, Amsterdam!
Bună dimineaţa, Bucureşti!
Bună dimineaţa, Timişoara!
Pe urmă iei masa într-un cadru istoric,
restaurantul d’Vijff Vlieghen,
(energia pozitivă mie îmi face poftă de mâncare,
dar  şi abundenţa de consoane)
opțiuni delicioase,
nouă camere individuale,
fiecare cu atmosferă proprie
apoi Gerzonis,
locul perfect ca să te relaxezi după cină.
Apoi mergi în cameră,
adormi cu zâmbetul pe buze.
 
Ca să te trezeşti într-o lume mai bună,
nu e nevoie să pleci nicăieri,
poţi să rămâi în ţara ta,
şi…
poţi s-o cultivi!
Nu-ţi trebuie decât bunăvoinţă şi sprijin să-l converteşti pe “nu se poate”
în “sigur că pot”.
Şi-aici, în acest punct,
aş avea o observaţie,
dincolo de călătoria-mi energică a gândurilor,
înainte de-a fi NH cetăţean mondial – jur că mi-ar plăcea să stau închisă într-unul din hotelurile NH
pentru totdeauna (folosesc eficient energia şi apa, emisiile de CO2 sunt reduse) –,
mi-aş dori să fiu tratată ca ceţăţean român,
nu ca rom(any), atunci când primesc invitaţia să 
JOIN NH!
 
Ca să te trezeşti într-o lume mai bună,
dă drumul gândurilor bune!
 
 
1. Psiluneală cu gânduri în drum, pe drum, peste drum şi la : psi©, Carmen Pricop, scorpio, dor,  incognito, Carmen, Vero, Cammely.
2. În filmuleţ(care se-ntrerupe brusc, ca şi gândurile), iată, ne întâlnim din nou cu personajul Zorpunctro. 🙂  A apărut mai întâi aici, static. Apoi animat, aici.  Acum e pe drum (ăl bun).

Îmbogăţeşte& elimină

In Superblog2012, teatru on octombrie 27, 2012 at 11:50 PM
M-am oprit în dreptul felinarului aprins
şi-am privit pânza de păianjen croşetată artistic în jurul lui.
Se aşezase dantelă, în armonie cu lumina lui şi cu liniştea,
pe care numai înserarea ştie să o dăruiască oraşului.
Am privit un timp legănatul ei în bătaia vântului
şi mi-am închipuit că şuşotesc împreună despre oameni.
Şi-am închis ochii, ca să aud mai bine ce-şi zic.
“Pentru ce eşti aici, ştii?”întreabă vântul,
cu sugestie în voce, exprimată în conflict cu anotimpul,
aflat la rându-i în conflict cu temperatura ridicată.
N-am răspuns imediat (nici nu ştiu dacă mie mi se adresa),
am rămas cu ochii închişi  şi nu i-aş fi deschis pentru nimic în lume,
căci soluţiile apar mai greu când îi deschizi
şi vezi că nu e nimeni,
şi că în afară de tine şi de timp, nu te presează nimic să răspunzi imediat.
Poţi să nu răspunzi deloc,
oricum e un răspuns doar pentru tine,
„îmbogăţeşte & eliminăîmi trece prin gând,
precum o unealtă pentru decupat forme şi  priorităţi.
“Trebuie să ajungi undeva?” mă întreabă şi pânza în zeci de nuanţe,
şi dintre ţesăturile ei se ivesc, pătrăţică cu pătrăţică,
mai mari, mai mici, vietăţi luminoase,
personaje jucate deja pe scândură.
Uite-mă Logodnica în Transfer de personalitate,
hei, Lucinda, ce mai faci, tot îndărătnică, tot îndrăgostită de cine nu trebuie,
tot sub îngrijirea unui Doctor fără voie?
Uite-o şi pe Preoteasă, cu nasul tăiat de Păcală şi
uite şi primul meu rol, Pipiţa în Se caută un mincinos
(l-or fi găsit?).
„Spune-mi domnişoară Pipiţa, cum stai cu dispoziţia?” parcă mai ieri
mă întreba Vrasidas, habar nu mai am ce-i răspundeam…
Uite O mască, uite încă una,
multe necunoscute,
piei de-mbrăcat ale altor texte,
unele încă nescrise.
Tu, om şi actor în acelaşi timp, vrei să ajungi undeva,
dar acela nu e un capăt,
e doar o oprire
şi între toate astea, ca şi direcţie, scopul,
care e acolo, înăuntrul tău, în sfadă, la taifas cu personalitatea ta,
cu putinţele  şi dorinţele tale.
“Eşti ceea ce ai?” mă întreabă şi cerşetoarea, pe care n-o observasem de la început,
deşi aveam ochii larg deschişi atunci,
dar acum, cu ei închişi, o simţeam până-n măduva oaselor,
cum stătea spectator ghemuit lângă zidul bisericii,
una cu zidul, ca şi când ar fi fost acolo de când lumea,
împăcată cu ceea ce este, dar sfredelindu-mi tăcerile,
deşi mută.
“Eu sunt un om fericit,” le spun cu glas ferm,
“nu trebuie să ajung nicăieri şi nici nu sunt ceea ce am,
fiindcă n-am mare lucru.
Sunt ceea ce fac! Sunt reputaţia mea!” şi mândria mă umflă,
mă ridică în vârful degetelor de la picioare.
“Şi fireşte că ştiu de ce sunt aici,
am venit pe lume să creez ceva important!”,
şi zicând asta simt
cum mă umflu şi mai mult,
cum mă ridic şi mai mult,
nu mai simt trotuarul,
mă îndepărtez de toate…
“Stiţi cumva cât e ceasul?” mă surprinde un trecător cu ceasul la mână,
“Trebuie să ajung undeva, cred c-am întârziat.” continuă el, impacientat,
eu îi dăruiesc ceasul,
ora,
i-aş fi putut dărui şi Tinereţe fără bătrâneţe,
dar n-a cerut,
el pleacă mai departe grăbit, uitând să-mi mulţumească,
dar nu-i nimic, oamenii sunt uituci
(doar de-asta şi e în poveste o Vale a Plângerii).
Eu urc continuu, până-nspre acoperişul teatrului,
trec prin el, mă opresc pe scenă,
simt podeaua tare,
trag cu ochiul de după cortina trasă:
sala e plină,
viaţa mea la fel,
oamenii din sală sunt afectuoşi,
viaţa mea e până la refuz plină cu oameni afectuoşi,
care mai de care mai săritori.
Uite-l şi pe trecător, se aşază la locul lui, transpirat,
(l-am recunoscut după ceas), abia îşi trage suflul
“Mai e un minut şi începem!”, mă anunţă nea’ Nelu, calm,
cu mâna pe şnurul cortinei,
Costică filează unul din reflectoare
(ne dă semnalul că e în post),
printre dinţi îi simt dulcele destinat sălii,
ori cerinţelor în plus, care nu-s în fişa de post.
Gata,  întuneric, se dechide cortina,
“Hai, şî!” îmi vin în gând vorbele lui Naum,
zâmbet,
stai, azi e teatru absurd,
fii firească!
„Rămâi curată, frumoasă, deşteaptă,
în pofida murdarilor, urâţilor şi proştilor!” mi-au devenit cuvinte de închinăciune,
mulţumesc, domnule Lungeanu!
Intru,
sala râde,
femeia de serviciu cască,
mă opresc în dreptul felinarului aprins
şi privesc pânza de păianjen,
croşetată artistic,
apoi mă ghemuiesc,
spectator al întunericului din scaune,
lângă zidul bisericii de hârtie,
din Regatul de Hârtie,
cerşind alte înţelesuri şi
(a)mestecând răbdări.

Duzina de cuvinte. Aceleaşi 12 cuvinte, alt înţeles, altă poveste şi la psi©, irealia, grişka, scorpio, dor, Carmen Pricop, D’agatha.

Boreală

In Superblog2012 on octombrie 24, 2012 at 1:23 PM

Dragul meu,

Calc iar pe covorul cu frunze aurii, roşii şi vinete şi dacă îţi tulbur liniştea, să ştii că de-acolo vine şi zgomotul, şi dintr-acolo şi incendiile, fiindcă toamna le aprinde, iar bostanii din care-mi fac uneori caleşti se umflă şi ei, plesnind, înainte să-i ating. Toamna mă simt mai aproape de pământ, mai udă, cu privirea mai umedă, dar pe tine te simt uscat, şi poate de aceea gândul mă poartă iar înspre malul tău, precum murdăria verde-a mării, tu, cel îngheţat în mine ca fiind un caleidoscop de momente vesele. Dar nu mă mir că acest cap al meu te-a aşezat în mine apă fierbinte, în forma ei rece, cristalizată, solidă, căci dacă capul uman seamănă cu un ou(şi seamănă!), atunci Dumnezeu e o cloşcă, iar apele fierbinţi(trebuincioase facerii), prin nu ştiu ce miracol îngheaţă mai repede, chiar mai repede decât le îngheaţă minciunile pe cele reci.
Astă vară am sorbit cu nesaţ din ceaiul lumii, plimbându-mă pe aleile cu tei, în miros de miere, mergând ţanţoşă cu capul sus şi cu gura deschisă, trecând prin mine sevă nouă şi puternică, căutând, septentrionică norduri noi. N-am nicio obligaţie să fiu exactă, îmi ziceam, cine ar îndrăzni să-mi ceară asta şi cine-mi garantează că fiind exactă, voi fi înţeleasă?
De aceea căutam şi mai multe norduri, boreală, dar la capătul fenomenului căutării mă simţeam un nod, tot efect artistic – una dintre fecioarele belicoase ale lui Bulfinch, suită pe cal, cu cască şi lance, călărind înainte, în misiunea mea, cu armura emanând o lumină stranie, tremurată, străfulgerând cerurile nordice, fulger de scrumbie, focuri de vulpe, un spirit din Regatele Înalte –, căci tu îţi relaxai dragonul, obosit.
Nu ştiu cum să ne mai întâlnim lumile astea ale noastre, cum să le mai păcălim? Poate aidoma mării cu nisipul sau ploii cu pământul, sau şi mai simplu, a florilor cu apa, a frunzelor cu vântul, dar cu siguranţă n-am şti cum să ne oprim, căci n-avem înţelegerea deplină a nevoii. Şi nu ştiu dacă mai vrem asta, şi nici tu nu ştii, deşi am suportat împreună noroiul atâtor înmormântări, întâmplări şi oameni s-au tot făcut şi desfăcut  cu repeziciune în noi şi nu mai ştim oricum căror leacuri de odinioarăsă le lăsăm spre vindecare, căci numai roua dimineţilor acelea importante de care-mi ziceai, n-a mai fost şi nu mai e de-ajuns.
Pentru ce cresc şi explodez  haotic în sumedenie de sensuri diferite – ca-n jocul cernelii, picurând din stilou pe sugativă desene bizare din cei câţiva stropi albaştri, apoi, suprapunând o jumătate de foaie peste cealaltă, bizareria să ia formă de fluture, pasăre, clepsidră – şi ce oază a ursitei mă ispiteşte?  Poate pentru că privind la punct fix desenele acelea îmi imaginez că lumea se opreşte şi nimeni nu mai ştie de timpul scurs?
 
Suntem amândoi nişte vietăţi captive în camerele noastre  uşor mucegăite cu plafonul deloc înalt, dar cumva sclipire de cristal şi clinchet şi-acolo, în indiferenţa noastră, ne ocupăm groenlandele, cântând pinguinilor şi  desăvârşindu-ne.
Am nevoie de un somn profund într-o lume a piticilor, spaţiu vital simplu, extras de poveste, dar fără scurgeri, fără ascunderi şi fără sclipici. Mi-aş  dori să vii cu mine în somn, să fim doar noi adormiţii pădurilor, noi albii zăpezii, noi vorbăreţii nordului,  unde cuvintele nu-şi deturnează sensul. Fiindcă aici, treji,  noi ochim, mai ţii minte? Ochim zâmbetul, depresia, d(r)amele…în stare pură.  Ochim răsăritul şi-apusul, iar spaţiul dintre ele, ca puncte fixe, ne moleşeşte, ne amână…
Cândva poate o s-ajung în camera aceea galbenă unde te-aşteaptă caruselul, cu daruri boreale cărora ai să le-nţelegi cu siguranţă sensul şi cu emoţii ambalate L’armoire, fiecare cu povestea lui, în jilţuri ale ierbii, ori ale pământului, parcurgând kilometri întregi de filme, în care fiecare din noi şi-a jucat rolul desăvârşit, dar singur şi plătind scump, sertar cu sertar, dăruindu-ne unul altuia pe nimic.
Nu-ţi fie teamă, n-o să te calc pe bombeuri, fiindcă în visul meu eu cred că dansez ca Ginger Rogers. Uite, nici măcar n-am mai pus semnul mirării, ca să nu te sperii, dar şi ca să rămânem miraţi pentru totdeauna că am ajuns până aici de capul nostru, de unii singuri, în căsuţa noastră de pitici de la capătul visului.

Sursa fotografiilor: Я люблю ФОТО

Padele şi pagăi…O altă călătorie-n regatul de hârtie

In Superblog2012 on octombrie 19, 2012 at 5:41 AM

Creativitatea e în chin…gi (deşi unii o folosesc pe post de dop de apă).  Ştiţi câte semnificaţii poate avea chinga? Oho!(un oho factorial) Păi, să vedem! Chingă mai e şi cătușă, cocoșlău, coțofană, găinar, martac, primblă, prinsoare, scleamă, limba-caprei, curmeziș, mijlocaș, pod, război ş.a.m.d.

Ei, iată, că ar cam fi nevoie de o cască rodeo, cap artistic, fiindcă te poţi lovi de însemnătatea cuvântului. Eu le-aş interzice câtorva cuvântul, fiindcă a fi creativ nu înseamnă să pupi. Acolo serveşte numai instinctul primar şi schimbul de salivă. Plus rujul, în mai multe nuanţe. Şi locul călduţ, fireşte. Dacă ai cârmă, ai direcţie! Dacă n-ai, efect de bumerang. Coarda de salvare nu-ţi foloseşte la nimic.

-Fii creativ!

-Îhî! De care să fie? De tobă(de carte) sau de verde(de Paris)? Mai bine de treflă!

Creativitatea e precum o bicicletă de închiriat. Habar n-ai cine şi-a mai aşezat gândul pe şa. Şaua de final de poveste. Aud că bicicleta viitorului îşi va modifica şaua în funcţie de teren.”Când urcă, şaua se mişcă sus şi în spate, creând o poziţie mai bună, astfel că biciclistul(creativul, adică) este în echilibru”, zic producătorii. Trai, neneacă!

Bineînţeles că o bicicletă remarcabilă are nevoie de suporţi.

– Suporţi?

– Suport! Suport orice fel de comparaţie.

Suportul e pentru transport. Şi pentru cei rezistenţi la gradul(rece) de comparaţie. Doar pentru ce-s team-building-urile, la o adică?

Creativitatea asta, sau alta e  o tură cu caiacul pe râu sau lac. N-ai nevoie decât de veste. Şi padele, şi butoaie impermeabile, şi instructaj, şi însoţitori/ ghizi. Plus răcoritoare şi gustări.

Ca să fii creativ e musai să ai totuşi şi remorca potrivită. E ca şi cum ai avea o rulotă, utilată cu de toate, dar deschisă. Recomand cutiile de transport animale. Sunt sigure şi nu-ţi scapă niciun animăluţ rătăcit şi speriat de drum. Traseul nu e tocmai lin.

Mie una, îmi plac competiţiile sportive. Nu neapărat să particip. Să mă uit!  Uit tot felul de lucruri… Să mă uit pe mine e cel mai uşor. De când mă ştiu, simt asta. Mi-a şi ieşit de vreo câteva ori. Depinde de evenimente şi… ture. Oricum ar fi, ai nevoie de ceasuri multe de antrenament. O adevărată inginerie creativă, ar spune unii. Ai nevoie de simţ artistic şi capacităţi serioase de fabricare.

Spre exemplificare, uite o temă: mâine ninge! Păi, nimic mai simplu, Aventuria şi eşti bun de drum. Şi dacă e soare, tot la fel, şi dacă plouă… Mâine e soare, mâine plouă! Aşa…şi? Păi, nu cumva te-ai îndepărtat de subiect? Te-ai! Cerinţa-i una, dar înţelesurile-s întotdeauna mai multe. Mai bine plouă. Eu mă fac că plouă mereu. Până când mă fac că e soare. Şi-apoi ninge…iarăşi.

-Ai schiuri? Ai suporţi? (iarăşi suporţi, dar e o repetiţie benefică). Alunecare uşoară atunci! Uite nişte lanţuri, sunt ideale pentru albul pufos. Sunt simple şi robuste. Plasă de lanţ cu zale fine, reversibilă. Montaj? Din poziţie staţionară.

Creativitatea ţine, mai ales, de ochelari. Căutări  în ape marine, ori în avalanşe…Nu în sudoare, sudoarea e a muncitorilor de rând. Creativii adevăraţi nu asudă!

Pentru siguranţă şi confort, ai nevoie de staţii.

– Coborâţi aici?

– Nu, nu! La prima! Aşa îmi place mie să mă amân. În fapt, nu cobor deloc!

Amânările sunt un fel de antene. Unele nu se îndoaie deloc. De ale mele mă îndoiesc! Câteodată-mi zic că-s fluture, când de fapt nu-s! Aripi am, dar asta pentru că urăsc târâturile. De orice fel! Deşi târâtul e toată treaba în ziua de azi. Îţi conferă vizibilitate. Atunci ce-oi fi? În orice caz, o zburătoare. Când zbori, mai cad şi pene. Ei, şi ce? Le aduni în genţi potrivite. Le şi numerotezi, pentru posteritate: pana 1, pana 2… Rămâi în pană? Nimic mai simplu! N-ai nevoie decât de un redresor de baterie! Alimentare! Ăsta e cuvântul…Pe urmă vine, firesc, păstrarea alimentelor.

Dacă-ţi plouă(fie şi numai în gură) ai nevoie de niscaiva impermeabile. Siguranţa cheilor e foarte importantă. De-aici şi interpretările…Hai, că nu-i greu! Sunt câteva chestii esenţiale.

A fi creativ nu înseamnă să schimbi lumea. Viitorul începe azi, vorba serialului. Oricum ar fi, trezirea nu vine odată cu dimineaţa asta. Nici cu următoarea. Câteodată nu vine deloc. În aşteptare, iei loc la masa lor. Aşa-ţi vin şi ideile, de fapt. Când te amesteci printre ei. Le iei pulsul şi-apoi îl aşterni pe hârtie. Devii un fel de action camera. Un excursionist activ. Ei te fac să fii real!

Apropo de action ăsta, eu folosesc google chrome şi i-am adăugat ca extensie, traducerile. Nu pentru că n-aş înţelege, dar mă distrează traducerile. Mai ales cele din română în română. Spre exemplu, în dreapta, sus, pe wordpress, scrie acum sub setări:

-Înainte de te-a lovit, publică! Vă rugăm să actualizaţi conexiunea dvs…(îmi place dialogul, recunosc!)

E greu cu conexiunile, deşi pui la îndemână vestele de salvare, padelele şi pagăile. Să tot vâsleşti! Iar dacă-ţi place înotul, hehe…te-arunci. Mie îmi plac apele tulburi şi dopurile de urechi. Nu mai zic de clipsul de nas…e fantastic!

Să fii creativ nu e greu! Un baton energizant, pac, o idee… Ţine de zvâc!

Dacă aerul e condiţionat…mmm, aici e altă mâncare. Tot cu solzi! Recomand tratament superficial, nu se merită! Oasele sunt mici şi te poţi îneca.

-Hai, gata! Atât despre surf! Mai rămân câteva netratate, dar nu vreau să exagerez. Contează oprirea! Ca şi pornirea, de altfel!  Mă înec la mal. Aşa sunt sigură că voi supravieţui.

Mâine are un nu ştiu ce care uite, prinde contur! Iar filmuleţul mut sper că e relevant. Oricum, mult zgomot pentru nimic(mi-am zis că mai bine zic eu asta, decât alţii)! Nimicul de la care se porneşte…orice! Chiar şi o altă călătorie în Regatul ăsta alb, de hârtie.

A, să nu uit… mersi, Aventurie! M-am folosit din plin de serviciile dumitale!

Mda…aşa-mi petrec eu timpul liber. N-ar strica să mai ies la aer…Să-mi vizitez copacul preferat, spre exemplu…la urma urmei, de-acolo a început totul.

Personajul nu e altul decât eroul de zor.ro! Era uşor de recunoscut, dar mi-am zis că n-ar strica să specific.

Regele Şopârlă. Blânda paradă…

In Cinéma cântat, joi alb, Superblog2012 on octombrie 18, 2012 at 8:21 PM

Play! Muzica aprinde temperamentul…uşile sunt forţate, ferestrele sunt păzite…tu eşti singura, din tot restul, pentru dans. Cu divinul simulacru al cuvintelor, precum un parfum, muzica aprinde temperamentul.

Soare, soare, soare.

Văpaie, văpaie, văpaie.

Lună, lună, lună…

Te voi prinde-n mână.

Îndată!

Îndată!

Îndată!

– Eu sunt Şopârla Rege şi pot face orice. Pot să-ţi spun numele Regatului, pot să-ţi spun lucrurile pe care le afli ascultând un strop de linişte numai cu un strop de parfum. Vreau să mă crezi! Văd că părul îţi arde, colinele sunt cuprinse de foc. Dacă ei spun că nu te-am iubit niciodată, tu ai să ştii că sunt mincinoşi!

Am închis ochii, mi-am uitat numele, am uitat oamenii. Sunt chiar acolo, nevăzută, mereu în locul potrivit, la locul porivit, dar totodată plec, niciodată la fel, neconvenţional, tăcută prezenţă nepământeană. Sunt dincolo de mine, dincolo de tine…acolo unde plouă cu stropi de parfum şi e numai miros de piele. Apasă butonul, Jim!

Într-o dimineaţă s-a trezit într-un hotel verde, cu o bizară creatură gemând lângă el, sudoarea se scurgea pe pielea-i lucioasă. Într-o altă dimineaţă cu alta.

Scularea! Nu-ţi poţi aminti unde a fost? Visul acesta s-a oprit?

-Cum de mă seduc, draga mea, cum?

Bătrână nu e …tânără, părul roşu întunecat, albă pielea moale. Acum aleargă, copil, la oglinda din baie şi ţopăie ca un iepuraş.

Priveşte, fată! Priveşte!  Uite, floare de portocal, nectarină! Uite şi bujor, măr şi  fructe roşii!  Uite, caşmir, simţi? Lemn de santal şi mosc! Noi, ai mănuşii de purpură! Noi, ai zborului zăpăcit, ai orei de cafea. Noi, ai rasei plăcerii arabe. Noi, ai domnului solar şi al nopţii… noi, împernată casă!  Serioasă frunte, uitând…permiţând…Hai, eşti aproape de noi, la distanţă de-un puf!

…Dar, Jim, de ce-ai avea nevoie de mine? Mai bine plec. Mă voi întoarce când nu vei mai fi. Tot aici. Ca şi cum nu ar fi trecut! Uite, mai bine ascult unde spui despre noaptea fără speranţă, despre aiureala visului american, unde spui despre fecioara cu suflet de fier forjat.

-De un nou prieten însemnat, care să nu mă plictisească, am nevoie. De un nou prieten însemnat, care să nu mă deranjeze am nevoie. Am nevoie de careva care n-are nevoie de mine…să văd că baia e liberă.

Să rămân atunci…

– Draga mea, nu pot trăi fiecare secol lent al mişcării tale! Tu eşti femeia iernii, crescând pietre, purtând bebeluşi către râu. Uită-te pe fereastră! Simţi mirosul?

Străzi şi pantofi, bulevarde, călăreţi de piele vânzând ştiri. Călugărul şi-a cumpărat prânzul…femeia căprioară în rochie de mătase, fete cu mărgele în jurul gâtului…

– Du-te înainte! Trebuie să mă întâlneşti la intersecţie, iubito!

Prea târziu! Intersecţiile-s blocate pe portocaliu. Ca şi femeile.

-Trebuie să mă întâlneşti la capătul oraşului!

…în curte te-aş întâlni, contraste florale, dar devine tot mai greu…

-Ar fi mai bine să vii, decât să nu! Tu şi eu… Stai! Mai bine ia-ţi arma! Când tot restul a eşuat, putem biciui ochii cailor, făcându-i astfel să adoarmă şi să plângă.

Fereastra tremură cu un bum sonic. Apoi linişte. Hai, încă o dată, Press to play!

Eu sunt tot aici, dragul meu,  dar sunt în afara înţelegerii tale. Acum sunt o fată rece. Dar n-ai teamă, nu sunt eu cea care te ucide-n tenebrele camerei tale.

-Te-a-ncercat norocul în oraşul luminii sau eşti doar încă un înger pierdut?

Am sosit în oraş cam acum o oră. Stau încă douăzeci şi trei, şi am aruncat o privire în jur, să văd dincotro bate vântul, până şi acolo unde în bungalouri hollywoodiene sunt fete…

-Eu sunt tristeţea blues-ului, draga mea, călătoresc cu capul plecat, către vârful încălţărilor mele de cowboy. Eu sunt cel care strigă daţi-mi o femeie, s-o faceţi înaltă de zece picioare. N-o faceţi urâtă, n-o faceţi mică. Daţi-mi pe cineva cu care mă pot tăvali întreaga noapte.

 Tu chemi moartea, Jim!

-Am atins-o pe o coastă. A zâmbit!

Putem inventa propriile noastre regate, Jim! Vino cu mine! Fără scaunele noastre de patimă. Doar patimă. Apasă butonul, Jim! Ştii, fără simţul pipăitului am putea deveni blocuri de lemn.

-Acuplarea este bazată, în primul rând, pe atracţia vizuală! Iar eu nu te văd…

Sunt aici, Jim! Miros, ritm, piele…Ochiul nu poate mângâia o femeie, iar iepurii văd tot iepuri. Mă gravez, ca orice femeie, în vârful degetelor. Iar procesul de transformare a metalelor de bază în aur se numeşte Proiecţie.

-Degetele tale ţes în fugă minarete, vorbind în alfabete secrete. Altă ţigară mi-aprind, să uit învăţând, să uit învăţând…

Jim, nu mai … nu mai am mult şi-o să zbor de-aici. Am dreptul la trei picături. Am consumat deja două. Spune-mi unde se află libertatea ta? Arată-mi motivele pentru care tu preferi să plângi? O mie de fete, o mie de flori, un milion de feluri ca să-ţi cheltui timpul, Jim?

-Doar una, draga mea, doar una! Am să-ţi scriu cândva un rând. Sau de ce nu, câteva pe nişte petale. Nava de cristal a început să se umple. Ţi-ar plăcea un sărut, ştiu…dar mai bine îţi scriu un rând depre uşi, despre străzi, draga mea! Acestea sunt câmpuri ce niciodată nu mor, iar timpul în care ai fugit e mult prea nebun! Fă mai bine o călătorie în miezul strălucitor al nopţii…Unii sunt născuţi pentru plăceri, iar alţii pentru noaptea fără de capăt…Du-te, zău, încet, tot mai mult o să-ţi placă! Ia-o aşa cum vine, strop cu strop, desăvârşeşte-te în plăcere, pierdută ascultare a unei legi vegetale! Avem  nevoie de cineva sau de ceva nou, altceva, ca să putem face faţă. Te du! Rămâi desfrânata secolului tău!

S-a sfârşit. Bocesc îndelung. Eu am venit şi-am plecat, purtând strălucirea soarelui în păr, ca o boare, minte de copil, fragilă ca o coajă de ou…uite, îi vezi? Indieni răzleţi pe autostrada zorilor…pufăind.

-Hai, iubito! Acum mergem către casă, mica noastră lume va fi ultima! Corabia nebunilor, corabia nebunilor…Când cuvintele nu mai ating e de-ajuns doar adierea vântului.

1. Textul reprezintă un colaj din textele lui Jim Morrison ( din cartea „ O rugă americană şi alte scrieri” ) şi câteva (pre)texte de-ale mele.

2: Sursă fotografii: Ruth E Hendricks(modificările îmi aparţin)