alma nahe

Archive for the ‘Cartea în care se tace’ Category

Rodii

In Cartea în care se tace on octombrie 26, 2015 at 12:26 PM

Nu ți-am spus,
ai lăsat cântecul
să se închidă în tine,
i-ai măturat cuvintele,
dar îți spun acum
că iubirea
nu e un concurs între cine rămâne.
Mai mult în cine!
M-ai întrebat mai scrii, dar
eu, când mai scriu
din interiorul așteptării,
am buze colorate de rodii
și închin cu limba toți sfinții
care ne-au oprit să nu ne fim.
Când alăptez eu cuvintele,
aprind o lumânare parfumată
ca să găsesc sfârcul literelor pentru tine,
cuvinte surpând prima respirație a orgăi.
Aș micșora fontul până la orbire,
dar și azi, ca de obicei,
nu știu cât e minus
infinit minus doi,
primul nostru sărut e tot nesfârșit,
nu ne terminăm când vrem noi unul,
în biserică miroase tot a dumnezei.

Aneantizare

In Cartea în care se tace on octombrie 17, 2015 at 2:57 PM

Simți pulsul?
Urcă, coboară,
aici gâfâi,
ai alergat destul?
Privirea,
unde ți-e privirea?
Pe ce frunză ți s-a așezat azi ca roua?
Buzelor,
unde vă e iubirea,
în ce matematici, în ce șoapte?
Un strop de ploaie sfârâie,
oare iubește asfaltul încins pe care tocmai cade?
Care e sunetul care te ține treaz?
Cu ce începe visul tău,
mai știi, urecheo?
Cu liniștea câmpului?
Cu răsăritul soarelui
sau cu apusul?
Ah, avionul ăsta care tocmai trece,
mi-a furat o lacrimă!
Mi-a furat-o sau am alungat-o eu?
A câta oră din mine?

Nu am nevoie de tine cât trăiesc,
am nevoie de tine când încep să mor!

Cenestezie

In Cartea în care se tace on mai 2, 2015 at 3:40 PM

Ți-am tăcut tot atâția ani
cât (ți s-a părut că) ți i-am vorbit,
atâta doar că, uneori, te-am mințit
(soarelui i-am pus câteva raze în plus).
Între mine și tine n-am lăsat
nicio ușă,
niciun prag,
niciun perete,
nicio fereastră,
nicio scară.
Am lăsat o barcă,
dar fără vâsle și
am lăsat marea, fără mal.
Cu luna nu te-am mințit niciodată,
i-am lăsat gustul ei de pământ
ca să ne amintească,
atunci când mușcăm din ea,
ca dintr-un fursec,
serile fără niciun fir de om
și, în tot acest timp te-am urmărit,
în valuri,
ca pe o stea
și am sperat că dincolo
de metafora scriiturii,
fiindcă pulsează întotdeauna încă ceva
(fiindcă s-a găsit un deștept care a crezut în
știința hazardului,
teoria șanselor),
eu sunt cea tămăduită, căci știu s-o fac pe nebuna.
Finalul e deschis încă,
până la moarte,
doar viețile ni-s un act ideologic și estetic,
moartea e mereu un lemn putrezind într-un dreptunghi de pământ.

Neîncăului

In Cartea în care se tace on aprilie 17, 2015 at 6:40 PM

Când să vin,
ajung mai devreme,
chiar înaintea plecării în sine.
Mai întâi te caut în lumină,
pe urmă în sunet
apoi în celelalte,
precum fumul
şi toate durează cât o cursă scurtă
cu taxiul.
Când să ajung,
întârzii în tine
că,
până să aleg taxiul,
mă tocmesc cu
taxi-metriştii
pentru fiecare metru în minus,
fiindcă toţi vor să fiu de cursă lungă,
până la ultimul,
care se declară, totuşi,
echidistant faţă de ceilalţi taximetrişti
şi, în sfârşit, când ajung,
în lumină e un nu încă,
altul în sunet
şi în toate celelalte,
nu încă spui şi tu,
în gând,
ataşat neîncăului,
doar fumul rămâne concentrat
şi atunci,
scot din buzunar luna,
stelele
şi le arunc, rând pe rând,
înapoi, pe cer,
nu încă, dragelor, nu încă! zbier la ele
până la încă,
până la da,
până la şi aşa mai departe.

În ce să mai caute ochii

In Cartea în care se tace on martie 31, 2015 at 1:10 AM

În sus.

Căutase ramură cu ramură,
cuib cu cuib,
ou cu ou.

Jos.

în bucăți de pământ,
în casă cu casă,
în om cu om.

A ocolit cu privirea multe,
A ocolit cu mâinile multe
Și cu picioarele a ocolit,
dar n-a putut ocoli cu gândul.

Ei, și pe urmă ochii i-au căzut
pe-o pungă albă,
rotundă,
umflată de vânt,
pe o creangă.

Unde s-ar fi dus,
dacă n-ar fi fost prinsă?
Unde-ar fi zburat?

N-a întrebat pe nimeni,
s-a așezat pe trepte
și s-a uitat acolo mult.

Punga răbda.
Aștepta să mai scadă în greutate copacul
ca apoi, într-o bună zi,
când i-ar fi fost ușor,
să-l smulgă din rădăcini și
să dispară împreună,
în zbor,
legați,
dincolo de pământ,
dincolo de cer.

Ploile

In Cartea în care se tace on martie 27, 2015 at 5:19 PM

Era într-o zi de vineri,
oamenii își ascultau, ca de obicei,
ploile.
Unii o auzeau pe cea de pe acoperișuri,
zgomotoasă,
repezită,
alții pe cea căzând pe firul de iarbă,
tăcută,
lină.
Tablele se îndoiau sub greutatea lor,
firul de iarbă le înfrunta și
se ridica din ce în ce mai semeț,
gata-gata să străpungă cerul.
După un timp,
fiecare om își scotea paharul de cristal
și-i verifica clinchetul,
apoi își fugărea ploaia
ca s-o ia acasă
și s-o asculte bând lapte cald,
ceai,
cafea.
În cafea,
zahărul nu îndulcea amarul,
notele se hârjoneau una de alta
și se aruncau de pe portativ
în gol,
sâmbetele își aranjau apele, iar
duminicile se trudeau ca să-și mute drumurile
din calea pisicilor negre,
care adormiseră zgribulite,
visând cum se lăfăie sub descântecul a mii de raze de soare.

Femeia care spunea „te iubesc” în prea multe cuvinte

In Cartea în care se tace, SpringSuperBlog 2015 on martie 15, 2015 at 3:00 PM

Mai întâi, și-a zis că o să adune toate cuvintele din lume,
de la Marco Polo,
Vasco da Gama,
Cristofor Columb și
Magellan încoace.
A scos din sertar setul de scris „OLD WRITING”
image
(îl cumpărase de pe MyMan.ro, primul magazin online,
din lumea ei, exclusiv, cu cadouri pentru bărbați),
s-a aplecat asupra foii,
și-a potrivit lumina,
s-a așezat și
a așteptat,
cu privirea fixată pe
harta lumii,
perioada marilor explorări.
image
Nu știa dacă are spațiul potrivit să le depoziteze,
nu luase în calcul nimic.
Auzise de-atâtea ori că
prea multe cuvinte strică, dar
ei îi stricaseră deja și când erau puține,
așa că nu-și bătea capul,
la urma-urmei își explora tăcerea
și tăcerile nu au cum să aibă cuvinte puține.

Prima dată când și-a ascultat cu adevărat tăcerea
lumea nu avansa pe mai multe voci, ci
era vorba, spre surprinderea ei,
de o singură voce
și atunci i-a și venit ideea că,
dacă ar aduna toate cuvintele din lume
și le-ar fereca
în ideograme,
cadouri decorative,
pentru totdeauna,
celor care încearcă mai mereu să-și găsească cuvintele
le-ar fi fost(de-acum încolo) mai ușor
în fața celor care le așteaptă.

Nu era supărată pe cuvintele rostite,
deși, observase că în spatele lor se putea ascunde oricine,
ci o mâhneau cele nerostite,
dar, cu toate astea, considera că gesturile,
cadourile și desenele
pe pereți,
pe asfalt,
sunt cu mult mai grăitoare și mai adevărate.
Își aminti că mai încercase o dată
sau de două ori să cuprindă
toate cuvintele lumii,
le căutase și cu lupa,
în cameră mirosea a Grafton,
image
parfumul lui oceanic,
dar sfârși prin a le explora,
iar și iar,
fugărindu-le până-n soare,
până-n lună,
fără să le prindă.

Dar nu era de mirare,
doar ea era fata care spunea „te iubesc”
în prea multe cuvinte,
care spera că într-o bună zi
să nu mai fie aidoma legiunilor de sonetiști
care gângăviseră despre ochii de tăciune ai celui iubit,
făcând iubirea să devină atât de abstractă
și să dea un singur dar (acelui iubit), dar
care ar fi ținut locul tuturor cuvintelor din lume.

Și atunci, în încercarea ei de-a pune o perdea
între inimă și suflet,
și fără să realizeze că fusese atât de aproape
de izbânda încercării ei — oricare din cele trei obiecte,
pe care și le cumpărase pentru sine (avea un fix cu sinea)
ar fi fost de-ajuns să exprime acel
„te iubesc” scurt,
dinamic,
plin de istorie — se aplecă din nou asupra foii
și cu vocea aproape stinsă rosti:

— Ah, poeții, cu instinctul lor de făuritori,
dac-ar putea învăța de la greieri:
e-atâta liniștire și magie în sunetul lor
pătrunzând o stâncă.

Realiză că tocmai ce asistă la nașterea unui poem
în altul în derulare
un poem în poem, cum i-ar spune Omul Nou,
și atunci, cu ochii încețoșați, chicoti,
pe urmă căscă,
se ridică și se îndreptă spre oglindă zâmbind
spre ființa cu părul ciufulit
cât mai abstract cu putință,
unde un greiere își făcuse cuib,
deturnându-i încă o dată mica ei expansiune de seară către Lumea Nouă
și care o trimise la culcare la fel de veche
precum se știuse dintotdeauna.

00181Ilustrările sunt preluate de pe site-ul sponsorului, incursiune printre rafturile și sertarele magazinului său, explorate, de altfel, și mai demult, fără de care acest poem nu ar fi fost posibil.

Ușa nr.6, SpringSuperBlog 2015, image

Punctaj obținut: 92

Ca o floare de câmp

In Cartea în care se tace on martie 2, 2015 at 11:34 PM

Când ești,
cuvintele nu mi se ascund după ușă,
sub prag sau
în toc, cum ai crede.
Ele se zbenguie nestingherite
pe marginea unui pahar,
lunecă ude și cântă.
Când nu ești,
mi se așază pe genunchi ca niște baloane de săpun,
care se sparg, se scurg către glezne
și devin apoi o băltoacă cu apă-curcubeu
sub tălpi.
Atunci, eu o lovesc ușor cu degetele de la picioare
și le pescuiesc doar pe acelea care,
orice s-ar întâmpla
și oriunde,
rămân doar între tine și mine.
Când ești și nu ești
eu te numesc în gând om
din soare,
din ploaie,
din umbră,
zâmbesc
și socotesc că distanța ta nu e un drum,
nu e nici ocale,
ci culoare
printre acele cuvinte care se așază obosite
când într-un copac,
când într-o pasăre,
când într-un nor.
Când îmi caut cuvintele,
nu alerg,
nici nu stau,
ci zbor și
de-acolo, de sus,
arunc flori albe peste războaie.
Apoi merg la culcare,
ca și cum în dimineața următoare o să încolțesc
ca o floare de câmp
în tine.

Secret

In Cartea în care se tace on februarie 22, 2015 at 4:36 AM

Târam după mine un secret mai vechi,
îl loveam de toți stâlpii,
de toate bordurile
de departe părea un secret nebun,
poate beat,
iar dacă te apropiai nu vedeai legătura.
Ultima oară,
când l-am obligat să treacă pe lângă un castel roz,
îi venise dintr-o dată cheful să fie știut,
dar nu s-a întâmplat,
căci de îndată l-am prins de partea lui întunecată,
i-am adăugat o amintire,
o ocheadă,
l-am îngreunat,
i-am arătat eu lui,
secretului!
Apoi m-am întors să cos pământul,
fiindcă cândva am săpat niște tranșee.

Alb

In Cartea în care se tace on decembrie 8, 2014 at 2:40 AM

Transfer © K E V I N • C O R R A D O

Unii îi spun răspuns, alții îi zic ceas,
dar mai bine i s-ar zice ora de murit.
O cutie în pământ, un transfer…
în lumină…
și e ciudat că în lumină,
fiindcă sufletul știe corpul tău de când s-a născut și,
imaginează-ți cum face față trierii:
Hei, tu corpule, în întuneric cu tine!
Iar corpul, ascultând, fără sentiment — normal,
fără suflet! — păstrează distanța
și poziția.
Nu știu a cui e vocea,
dar nu e a unui moș, căruia îi spunem Dumnezeu,
puțin răgușită de la tutun
sau fiindcă a răcit stând la nesfârșit pe un nor.
Poate e mâna destinului,
o mână vopsită în alb, care dă norii la o parte,
o mână vorbitoare.
Nu e un picior vopsit în alb,
nu te simți ocrotit?
Cineva stă
cu pământul în cap
și picioarele în cer pentru tine,
îți așteaptă oricând ultimul suflu.
Iar tu, ce să faci,
viețuind,
înveți să mori la nesfârșit,
scrii scenarii peste scenarii,
cauți definiția morții în mări,
munți, dealuri,
pe câmpii,
într-o floare
sau frunză,
când, de fapt, moartea e ultimul suflu.
Nicio altă inspirație.
Treci pe minus, cum s-ar zice.
Cum să o treci pe plus?
Doar muzica poate…

image