Intro, ca să înţelegem spaţiul de desfăşurare…
Poate că, nu conștientizăm cu toții, dar atunci când vorbim, scuipăm. Unii, la nivel de fântână arteziană, alții la nivel de cap de duș acoperit cu calcar 99%. Asta se întâmplă și când mâncăm, chiar dacă n-am atins toate feliile de pizza cu mâna, să zicem. (?) Asta mi s-a întâmplat și mie ieri: n-am gândit.
Ieşisem în oraş, mă relaxam, cum s-ar zice! Mai rămăseseră vreo trei felii de pizza în farfurie, le-am împachetat și i le-am dat unei băbuțe căreia îi era foame și poate nici nu știe ea ce vremuri trăim. Pe terasă, mai erau 10 sportivi Steaua (scria pe tricouri şi pe rucsacuri cărui club aparţin, care jucau cărți (peste farfuriile cu mâncare) și un domn, ce comandase mâncare și pentru o a doua persoană, care întârzia și, care, în tot acest timp a vorbit la telefon. Soneria… hehe, din alte timpuri. Transportatoare, oricum…
Gestul meu de milostenie nu a trecut neobservat, s-a făcut liniște un moment, apoi au continuat cu toții să joace cărți și să scuipe fiecare peste farfuriile celorlalți, vorbind și râzând. Fiindcă mă simțeam prost, mi-am turnat singură din sticla de pepsi cu nr 2, pentru că în timpul ăsta mă conversam cu chelnerița și eu stăteam jos, pe scaun. Mi-am luat ochii de la gura ei și m-am uitat la mâinile ei. Mi-am dat seama că le mai văzusem undeva. Pe farfuria mea și câteva degete în, lângă blat și pe pahar.
În timpul ăsta, distrăgându-mi atenția, au intrat pe terasă o doamnă cu fiul adolescent. Înainte să intre, au rămas în fața ușii, au scos două șervețele umede, s-au șters pe mâini, apoi copilul a deschis ușa, politicos, pentru mamă. Pe urmă, o altă ușă, care dădea în alt separeu al locului.
Cuprins
Ne-a cuprins primăvara, aşa cum a putut ea, mai capricioasă decât de obicei, bântuită de un altfel de „nu mai am timp”, ba, ce să vedeţi, unii dintre noi au prea mult timp liber acum, întru măsuri de prevenţie şi precauţie.
Eu sunt antreprenor şi, când nu sunt actor sau regizor, sunt fondatorul unui atelier de teatru, unde lucrez cu copii. De toate vârstele! Cu ale căror fotografii vă bombardez eu acum, pentru a colora textul altfel şi pentru o uşoară relaxare, în ce priveşte contextul în care vă expun un subiect important pentru orice om: RELAXAREA!
Poate că pentru unii nu e clar că a fi actor/regizor e un job, nu o relaxare, dar na, nu mă plâng acu, deoarece mai toate ritualurile noastre de petrecere a timpului liber s-au alterat în ultima vreme şi, cel mai probabil, lucrurile vor continua pentru o vreme altfel de cum eram obişnuiţi.
Întâmplător, îl cunosc pe Andrei, cel care a înfiinţat teatrul Unteatru, e focşănean, adică ne-am şi întâlnit pe scenă când era licean, într-un spectacol de commedia delle arte, „Măştile iubirii”, pe care l-am regizat eu acu vreo 20 de ani.
Un streaming online e o idee smart în situaţia actuală şi, probabil că, o direcţie bună şi pe viitor în teatru, pentru cei care vor, dar nu pot ajunge la spectacole, fizic, din varii motive. Ideea nu e nouă, dar în teatrul românesc e o direcţie destul de nouă. Şi, nu e vorba numai de actor, ci şi de spectator.
Ca spectator, ca să călătoreşti virtual, n-ai nevoie de prea multe, până la urmă, iar totul poate începe cu o tastatură, un mouse, un mousepad, un cooling pad etc!
La drept vorbind, avem cu toţii câte un prieten IT-ist, iar dacă nu avem, google search e destul de darnic cu orice neavizat, încât să ne pricepem cu toţii ce accesorii smartphone să cumpărăm sau cu ce cabluri sau periferice PC să ne dotăm, pentru un sunet mai bun, ca să pătrundem mai adânc în lumea aia de dincolo de streaming, ca să păstrăm emoţia într-o formă cât mai aproape de cea iniţială, care s-ar fi creat în sala de spectacol.
Sunt destui cei care se relaxează mergând la un spectacol de teatru, cred că suntem de acord. Care preferă offline-ul, mai degrabă, fiindcă online-ul e mai „contagios”.
Cum, de data aceasta offline-ul e cel contagios, online-ul e soluţia sigură! Ironic, un pic, nu?!
Ei, bine, de aici încolo intervine Spacer – IT comes home!
Încheiere (nu sfârşit!)
