alma nahe

DOMAZela Alma Nahe(r). Scurt istoric (Creadiv) lung

In Rece-n zi e, superblog2018 on octombrie 30, 2018 at 4:49 PM

 

domaz_logo_tag_line_color_1535750041-300x300

Introduc… ere în almanahe

Să zicem că eu, Alma Nahe(r) acum, dar almanahe mai demult, posedând (un) cap cu cuc  pe umeri, m-am sculat (din pat!) acum zece ani cu gândul că aş putea să alcătuiesc, de la A la Z, un top o sută cu ce sare, cu ce fuge şi cu ce păcăleşte, pe lumea asta şi, ăsta a fost întâiul pas de blogăr.

Blogăr, nu blogger! Ca să fii blogăr, n-ai nevoie decât de subiecte gen coffe, tea, me(?), nu trebuie să fii Y, trebuie să fii doar TU şi nestăvilitele infiltrări întru descoperirea şi dezgolirea sinelui.

În timp ce, ca să fii blogger, îţi trebuie ceva mai multe! Ca de exemplu, să ai cunoştinţe SEO şi să pricepi, Olimpie, că 100 de link-uri într-un articol sunt sinucidere curată! Da, exact, topul conţinea şi link sub fiece exemplificare. Desigur, atunci nu ştiam ce e acela un domeniu şi cum m-ar afecta munca în zadar şi, mai ales, dărnicia-mi.

A almanahi

Nu mai ştiu dacă am anunţat pe cineva că mi-a plăcut cum a stâlcit Marean Vanghelie (care este) pluralul de la „almanah„, dar am scris un fel de comunicat că m-am lansat pe „piaţă” cu „almanahe” şi că, în ciuda numelui ales, voi rămâne în expresie – eu fiind şi actriţă/regizor/scenograf/etc – şi în scriere, de-acum înainte. Odată cu numele blogului, a apărut şi verbul ” a almanahi”, responsabil cu stilul literar al blogului. Povară grea!

Tema blogului

Aspectul blogului a fost destul de simplu de ales şi aşa a rămas de atunci. Statornicie, nu glumă! Am ales un șablon clasic, un design de tip revistă, pentru un stil simplu, cu caractere aldine, care îmbie la „răsfoit”. El deschide pagina oficială afişând integral ultimele trei articole.

Identitatea site-ului: „Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!” Desigur, aproape-vorbele care au însoţit gafa „primarelui pă persoană fizică, care este”. În varianta originală el se pronunţa pentru cititrea „almanahelor”. Eu, jucăuşă, am procedat diferit!

Tema centrală: Am furat (fără drepturi de autor) cuvântul „almanahe” ca pe o provocare întru scriere creativă. Textele mele s-au aşternut ca un gest de mângâiere pentru mine mai întâi, abia apoi întru atingerea sufletească şi apropierea altora de cuvânt, în general. Acest gând a rămas ferm.

Din instinct, am hotărât că voi publica un articol pe zi, ca şi cum scrisul ar fi o slujbă religioasă săvârşită la anumite ore din zi. Aiurea! Zilele s-au transformat mai mult în nopţi, în care comunicam naher*, iar scrierile-mi erau un soi de urban dream, emiţând diferite stări de beatitudine în care se regăsea Alma**, în feluritele ei stagii de dezumflare (vezi unul dintre ele: ultima bulă desumflată de pană albastră)

RezultatulTradiţii ritmate ale unui megafon demodat care bâzâie, adică destul de clasica răzbunare din dragoste: cuvinte cu ţintă.

Era Hinterland 

O vreme, am codificat scrierea, ca să priceapă numai el şi astfel, „almanahe” a devenit un fel de jurnal de gherilă pe poziţie, unde mă jucam de-a păpuşa rea, la, la, la, la. Ceva obscur, oricum, gânduri de midinetă care transformaseră spaţiul ăsta alb (nu pur!) în Hinterland.

Nu-mi plăcea prea tare ce scriam, pentru că era ce trăiam cu intensitate, dar m-a consolat gândul că e posibil să am piraţi în gene şi de-asta sunt eu atât de războinică. De altfel, până să-mi dezvălui identitatea, cititorii credeau că, în spatele „almanahe”-ului se ascunde un bărbat. Posibil că scriam ca unul. O vreme chiar mi-a plăcut asta, fiindcă nu-i aşa (?), bărbaţii scriu mai bine decât femeile! Sunt ironică!

În această eră s-a manifestat puternic curentul literar nunualmanaheist (ca o ironie la cel dadaist): doamna, iei sămânţă?Umma, Che Ghevara, eu, tu şi Tamara. NU vreţi să citiţi! Mă înfăţişam în scris precum visam noaptea, adică imaginaţi-vă o grămadă de cufere cu pălării care uruie de-a lungul străzilor! Ceea ce m-a făcut să mă întreb atunci (şi încă mă mai întreb): a câta parte dintr-un om e partea serioasă şi a câta parte e glumă?

Era Narragonia

Hinterland s-a transformat destul de repede în Narragonia, pentru că atunci când n-am racord cu mine însămi, provoc adverbe. Torenţiale. Devin dependentă de timp, de loc, de mod, de căscat (şi fără „s”!) molipsitor.

Cu azi ţi-am ghicit în cafea însă, am marcat o perioadă almanahe porn. Una scurtă, slavă Domnului (blogărilor de aiurea şi de pretutindeni)! Deşi, în această perioadă, fanul meu înfocat era Vlad Craioveanu (smart FM) şi de la el m-am şi ales cu o poreclă provizorie „almanahe porn de pension”. Nu limbajul „deocheat” mi-a adus acest cititor, ci francheţea cu care le spuneam lucrurilor pe nume. Ca să nu fiu raportată, totuşi, asta e perioada în care am adăugat un avertisment înainte de deschiderea blocului: atenţie, mature content! Desigur, asta mi-a adus şi mai mult trafic! Pare o şmecherie, dar literatura poate fi foarte obraznică!

Îmediat ce am pus avertismentul, am scris prima mea piesă de teatru, Sperietoare, pe care am şi pus-o în scenă de vreo două ori de-atunci, un mic monolog schizofrenic. Un spectacol naiv, dar plin de subtilitate.

afiş

Afişul a reprezentat prima mea colaborare cu un alt blogăr, un arhitect al cuvintelor, dar şi un arhitect de-adevăratelea. Un arhitect misterios, pe care l-am cunoscut şi în real şi căruia am să-i respect dreptul de a rămâne la fel de misterios. De altfel, era o modă pe-atunci să fii misterios şi doar cuvintele să te trădeze. Azi e invers!

Nezână cum îs, am recidivat (şi-n scris, şi-n afara lui!) şi… după teatru, merge o Tentativă de a-l înhăma pe altul la curu’ (scuzați!) tău până la adânci bătrâneţi. Tehnică femeiască; aşa a luat naştere seria Ciné maun foileton în 7 părţi în care mă transformasem într-o muiere cu gâtul sucit, proprietară de pitic. Un stil interesant, trăierist, duduiau tastele când scriam. Aşa s-a dus 2008! Învârtindu-se!…

Era Rubicondia

Soldat-frunză la datorie, anotimpurile de blogăr au trecut lent, fără să se întâmple ceva memorabil, cuvintelemi deveneau şi mai valize decât erau, o medicaţie transcedentală în esenţă, un dar al naturii mele poetice, dar şi un soi de pi-lu-le (pentru mic dejun). Desigur, nu orice ponei creşte să fie un Pegas!

Până într-o bună zi, când Marean, naşu‘ blogului meu, a dat-o iar în bară şi a întrebat, deloc retoric: Cine-s ăştia, Depeche Mode? O revistă cunoscută a fost pe fază, speculând momentul şi a organizat un concurs, în care, printr-un articol scris, trebuia să îi explicăm lui Marean ce şi cum. Premiul: un bilet la concertul binecunoscutei formaţii! Pe care l-am câştigat. Ăsta a fost primul meu câştig de când scriam şi, evident, primul meu gând a fost „gata, de-acu o să trăiesc din bloghing!” Par fum!

În estuarul unei vineri pierdute în melancolie s-a anulat concertul – se îmbolnăvise Dave, solistul -, aşa că am început eu să lălăi, pe-aiurea şi prin băi, Cuándo Limpia El Humopână când Olimpia (adicătelea eu) a devenit o poliester bride dansând fado la umbra salciei. Scriam dezinteresată material şi, cumva, fără să mai visez măcar că voi câştiga ceva vreodată din scris. Pe cont propriu!

E un discurs luuung asupra metodei pe cont propriu, nu intru acum în detalii, dar nu neg că eram interesată că alți bloggeri câştigau de pe urma scrierilor lor, pen’ că se arătau „moşieri„. Şi, fiindcă singurul meu câştig era să număr bezele şi alte cu(r)vinte (sute de oameni îmi călcau pragul), am încheiat 2009 cu destulă melancolie şi… hai, la mulţi oameni! Mai multe în…

2010 a însemnat pentru almanahe o perioadă gri. Am scris numai o depeşă (sechelele!) către Dumnezeu care începea aşa: Stimate domnule Dumnezeu… Nu îmi amintesc de ce, dar uitasem complet de blog sau eram pe cu totul alte frecvenţe. Probabil că studiam cum să „locuiesc” pe Facebook.

Era Oblo(n)mov

2011 m-a găsit Emo(ti)cocoană, nevoie mare! În fix acelaşi loc unde rămăsesem, în Ro-mânia, dar norocoasă că pot „circula” oriunde-n lume, prin intermediul blogului, cu bunăvoinţa lui Mark Z.

Am exersat la Pianina din str. Lunii, foaie (d’almanahe) verde roz(marin), când za(ha)rază, când unduindu-mă în dansuri planetare. Perioada Oblo(n)mov s-a învârtit în jurul a două întrebări (curente):

  1. Oare poţi dansa pe fondul scârţâitor al unei uşi neunse? 
  2. “Întâlnirile” propriului sine cu văzDUHul ar trebui să rămână mute?

Răspunsurile nu le cunosc nici acum, dar e un timp optim pentru toate.

Observând eu că blogul meu devine din EU,  eu şi un ecran verde în loc de TU, un manifest, o mişcare de rezistenţă (feminină), mi-am înăbuşit pornirile şi am mai scris două piese de teatru: Păpuşa (şi pe aceasta am pus-o în scenă ulterior, în 2014) şi Sărbătoare la Viflaim (care-şi aşteaptă, cuminte, rândul).

Pe urmă, am încărcat pe „bandcamp” (un site cu band-uri) vreo 10 piese (muzicale), în totalitate compuse de mine, pe versuri „almanahe”, normal! Artistă, deh!

În acest moment al istorisirii, ne aflăm aproape de începutul unei noi ere, mai gălăgioase. Asta după ce Dior şi Rubberneckin’, baby au răsunat, acompaniată fiind de chitara unui amic, şi-n casele vecinilor mei. Pereţi subţiri, na! Cred că nu i-a deranjat, nu mi-au zis nici că le-a plăcut ce auzeau vreodată. Ce-i drept, cuvântul „perete” are azi atâtea conotaţii.

Era PINguiţI

Începutul (decembrie 2011) marchează anul de graţie 2012. Cred că a fost cel mai bogat an în scrieri şi activităţi care au derivat din faptul că aveam blog. În ciuda numelui ei, epoca asta a fost una poetică, poate cea mai prolifică pentru scrierile mele. Desigur, dincolo de poetică (şi arsurile ei), am descoperit ping-urile şi la ce NU folosesc ele.  Am învățat şi un termen nou: link-ping (schimb de link-uri, adică). Aşa am înţeles că există şi un troc blogăristic. Eram în direcţia bună, căci şi în lumea asta, ce-a fost mai întâi?!

Aceasta e perioada în care am adăugat, în blogroll, cam tot ce citeam şi-mi plăcea, constant, dar şi maculatură. Totodată am priceput ce înseamnă page rank! Eu aveam 4 şi nu aveam cunoştinţe de optimizare, dar avea grijă, cred, wordpress de asta. La un moment dat, s-a zvonit că Google recalculează PR şi că, ar fi bine să curăţam textele de link-uri şi, mai ales să ştergem blogroll-ul. Eu nu am făcut-o, nu mă sperii aşa uşor! Zvonul s-a dovedit ca fiind adevărat.

Atât cei care au şters, cât şi eu, am luat-o de la ZERO. Acum a revenit la 4. Semn de stabilitate şi ăsta?!

Astfel, mai un cântec azi, mai o invocare mâine, prin Valea lui Ştiu, privind în OgLIndă, acestor zileale acestei ere fructuoase, le atribui multe nopţi nedormite, căci am descoperit o comunitate prielnică scrierilor mele, deci noi oportunităţi.

Clubul Psi

e o subramură a erei de mai sus. Pe scurt, se lansau două concursuri pe săptămână, de scriere creativă. În primul, psi, coordonatoarea jocului (Camelia Sima) lansa 12 cuvinte cheie, iar noi construiam cu ajutorul lor un text. O „tehnică” pe care am folosit-o chiar acum, în rânduirea acestui articol, integrând titluri ale articolelor mele, scrise de-a lungul timpurilor ăstora, blogăristice, în semn de elogiu, dar mai ales cu chef de joacă. Cel de-al doilea concurs lansa o temă unică, astfel că articolele noastre purtau acelaşi nume, conţinutul făcând diferenţa.

Cred că cel de-al doilea joc l-a înnebunit pe Musiu Google. Pe mine, în schimb, m-a făcut să înţeleg ce înseamnă în bloghing conţinut de calitate. În bloghing, da, căci în blogging acest aspect încă creează confuzie.

Dacă până atunci stăteam pe un peron (pe margine, în mijloc), atunci am învăţat ce înseamnă deadline. Căci înscriam link-urile către articole într-un tabel, care se închidea automat când expira timpul de înscriere. La rându-ne, la sfârşitul articolului, adăugam blogurile înscrise cu link-uri do-fallow. Din nou, prea multe link-uri, dar ce ştiam eu în acea eră?!

Tot atunci am descoperit, că prea multă linişte nu ai cum să ai, dacă vrei un blog activ. Pe urmă, că am un  purice-n ureche care caută, aparent indiferent, locuţiuniabrevieri, acolade prielnice şi că, timpuind aşa, un om simte din plin alchimia sensului de a scrie şi pentru alţii. Cu aceeaşi măsură.

Solunară, într-una dintre nopţi, l-am prins pe Dum(nezeu) fumând, undeva, între lumi (cea reală şi cea blogăristică) şi astfel s-a născut ideea unei coperte cu numele ăsta, un volum de poezie, care încă şade la dospit. Nu e pregătit să vadă tiparele încă! Sau nu sunt eu. Totuşi, 10 poezii au fost publicate, fizic, în două diferite volume colective.

Ca pe un pistruiat albastru, Când piticii din cotMi-am îmbătat cafeaua, Astronautul din tălpi au pus bazele unui Dicţionar de mişcare, un posibil titlu pentru un al doilea volum de poezie. Şi acesta are tot soarta celui de dinainte. #casăştiţi

loldilal

Un exemplu că se poate să vrei mai mult de la tine e Floarea de loldilal(o carte). Ea a fost primul produs finit (al altuia, evident!) ce s-a lansat în toiul activităţii literare a Clubului Psi şi astfel s-a întâmplat şi întâlnirea în real cu traducătoarea şi scriitoarea Ana-Veronica Mircea. Locuiam în acelaşi oraş, dar dacă nu aş fi avut blog, n-aş fi cunoscut acele vibraţii speciale pe care le transmit scrierile ei, precum şi omul din spatele cuvintelor.

De altfel, peste câteva zile, pe 10 noiembrie, mai exact, merg la lansarea noii sale cărţi sf: „Între lumi”.

Blank Book

Era Hopelandică (bleul copertei e inspiraţional)

Un nou curent m-a tras… Pardon! Era hopelandică e un orizont subiacent tuturor erelor de până atunci. Mişcarea literaLă  a clubului PSi se mai domolise şi ea niţel, deşi comentatorii treceau pe sub porţi, dar asta pentru că acest club era, aparent, un cuib de pace.

Pe dedesubt însă, câţiva dintre membri prezentau o sensibilitate inadecvată pentru verde în faţă şi atunci comentariile s-au mai împuţinat, zilele săptămânii noastre şi ele, aşa încât un impas a devenit inerent. El s-a petrecut odată cu împrăştierea câtorva dintre noi înspre zona de publicitate scrisă.

Clubul psi nu mai există azi, dar mi-au rămas şi acum în minte 2 articole care au scris istorie în club, Lăptăreasa şi Poeta care voia pe Marte.

Era Superblog

2012-2018

Cum n-am plecat pe Marte, cu SuperBlog am dat de gustul (dulce!) de a scrie pe bani (uneori bunicei!) advertoriale creative. Articolul de înscriere la Ediţia din 2012 a fost În fiece zi m-aş uita după tine ca într-un meniu, cumva o premoniţie că vom mai petrece mult timp împreună eu şi SuperBlog ăsta.

Deşi nu suntem cei mai buni prieteni din cauză că, uneori, brief-ul probei cere una şi se premiază alta, întâlnirea cu el a stins prietenii vechi şi a încins altele noi şi încă aprinde… NU ştiu exact ce aprinde, dar ştiu cum! De aceea am învaţat să argumentez susţinut o poziţie (avem dreptul la 3 contestaţii)! 🙂

Cert e că pentru SuperBlog am ajuns să amân scrieri în clubul Psi, chiar repetiţii la teatru sau alte momente importante din viaţa mea reală şi nu o spun acum numai aşa, că împlineşte 10 ani şi trebuie să audă pe lângă „la mulţi ani!”, cuvinte numai lapte şi miere. Acest concurs m-a inspirat să transform „almanahe” în „Alma Nahe(r). R-ul s-a alipit din dorinţa de a avertiza eventualii cititori de almanahe că vor găsi texte-reclamă scrisă şi aici.

Totodată, Alma Nahe(r) mi s-a părut un pseudonim literar interesant şi atrăgător!

La SuperBlog am ocupat până în prezent de două ori locul 2, unul într-o ediţie de primăvară (scurtă), altul într-o ediţie de toamnă (lungă), dintre care, o dată la distanţă de doar 1 punct de locul I. Spre bucuria mea, fiindcă câştigarea locului I  îţi aduce retragerea (la pensie) şi eu vreau să mă mai joc. Am câştigat zeci de premii, mai mult sau mai puțin semnificative, dar dincolo de ele am mai câştigat ceva… Cu mult mai important!

În prezent, sunt cel mai vechi concurent activ, iar Daniela Havarneanu cred că e a doua, după mine, ca vechime.

carte

Era Despre

Coperta nu e ce pare, e doar un exerciţiu de imagine, pe care mi l-a executat Daniela H (spicuiri.ro), superblogăriţă şi ea, pentru un articol înscris în concurs în Ediţia 2016. În care era şi ea concurentă. Un articol câştigător: Menajeria mea de sticlă.

Menajeria mea de sticlă e blogul meu, unde, între timp, am încercat să devin blogger, cu toate aspectele pe care le presupune activitatea asta.

Scriind articolul ăsta, mi-am dat seama că blogului meu îi lipseşte butonul despre. În afara faptului că îi lipseşte un domeniu, din comoditatea-mi. Îmi lipsesc mai multe „despre”-uri, de fapt, şi de-aceea o să le includ în acest capitol. Chiar de par fără nicio legătură, vă asigur că au!

Eu am ales wordpress instinctual, nu mi l-a recomandat nimeni cu căldură, dar ştiu că atunci când am ajuns să construiesc o menajerie, aici, încă încurcam (deşi am dicţie, că-s actriţă) „bloc” cu „blog”. Umma Gumma (o prietenă şi în real şi subiect mai sus, într-unul dintre titluri)) mi-a îndrumat primii paşi tehnici, iar Madi, o prietenă bună, m-a încurajat să îmi deschid un blog, fiindcă considera ea că era un păcat că-mi irosesc talentul de a scrie împărtăşindu-l doar cu un grup limitat de admiratori.

Ca o supriză pentru unii dintre voi, eu am domeniu, din 2015, de la ROTLD, partener Domaz, alma-naher.ro, negăzduit încă de nimeni, fiindcă încă mă tem să zbor de-aici, unde n-am prea multe griji, se vedeeee!?

Expiră în 2020, sper că până atunci să-mi fac curaj! Dacă nu, voi avea nevoie de o prelungire a domeniului de la Domaz, fiind  registrar autorizat ROTLD.  Domaz.ro este un serviciu CREADIV!

domaz

 

Domeniul care mă face moşiereasă, dar încă în plutire, mi l-a făcut cadou Daniela, în 2015. Motivul e unul cât se poate de intuitiv: îi plăceau articolele mele înscrise în concursul SB şi, s-a gândit să mă premieze ea în acea ediție, când m-am clasat pe locul XI, cred. Un motiv intuitiv, cum ziceam, dar pe care nu l-ar face oricine.

Credeţi că s-a potolit?! În focurile ediţiilor următoare a sensibilizat-o Aspiratoare.Desigur, un titlu dual, tipic almanahesc. Nu am aspirat să câştig aspiratorul pus drept premiu în joc, dar Daniela s-a gândit că poate să mă premieze ea pe mine: cu acelaşi model pe care l-au pus sponsorii respectivi la bătaie, în lupta creativă.

Dintre toţi, Daniela e premiul meu SuperBlog cel mai preţios, fiindcă ea e cel mai altruist şi mai bogat sufleteşte om pe care l-am întâlnit în online. Nu sunt singura care a observat asta, sunt destui care au sesizat (şi au simţit!) filantropia-i, pe care n-o afişează vădit. Am ţinut să spun toate astea, chiar dacă pentru dezvăluirile astea o să plătesc!

Sunt „despre”-uri şi „despre”-uri, dar ale mele (ca-s ale mele) sunt cu fior şi ar merita un locuşor numai al lor. Pentru mai multă stabilitate online.

Închei-ere

Alma Nahe(r) e perceput(ă) mai material(ă) acum. De altfel, chiar azi mi s-a zis că sunt o corporatistă a creativităţii (într-un răspuns la o contestaţie, la care am primit puncte înapoi, da!) Cred că sunt, dacă asta înseamnă ce am înţeles eu.

Dar spiritul e, în esență acelaşi, dovadă cel mai proaspăt titlu (de advertorial): Însemnări pe manşetă. Manşeta e a  Dum(nezeului) meu. Deşi, Dum e poet. Un poet cu manşete, ştiu, nu e ceva obişnuit. Dar, cu siguranţă e diferit! Şi un picuţ corporatist! 🙂 Pentru voi, care aţi suportat lungimea textului domazelei de mine, un poem publicat. Publicat fizic!

ştiu că tu m-ai suna chiar la sfârşitul lumii,
ca un copil adormit în iarbă,
când de-acum toate se vor fi spus,
se vor fi şoptit,
se vor fi bârfit,
se vor fi zbierat,
zero gravitate,
zero gravitaţie
şi chiar şi-atunci n-ai şti de unde să începi,
poate c-un steag alb…

deşi, ce va fi acolo e încă aici, ca şi înainte,
fir direct,
poate o nouă tehnologie.

tu doar măsoară momentul,
prinde-l,
nu renunţa la temperapent,
oricum  vin eu după tine, ca într-un basm cu zmei,
nu-mi scrie înapoi,
fii cu mine fără să ştiu,
iar dacă am să te sun vreodată
nu-mi închide.

în locul tonului ocupat
pune un papagal,
care să repete la infinit:

tu, singura mea!
tu, singura mea!
tu, singura mea!…

Cum nici „rece-n-zi e” nu e tocmai o recenzie, în Alma Nahe(r)-ul meu, am vrut să mă istoriesc aşa cum sunt, fără cenzură.

De 10 ani, blogul ăsta a devenit CV-ul meu şi, mă gândesc că nu e întâmplător că, scriind pentru câte o firmă, descoperi, în cuvintele tale prin gândurile altora, unde s-a oprit lumea sau încotro s-a pornit ea…


*naher, în limba germană înseamnă „lângă”; în construcţie, a se citi „pe lângă”

*alma, în limba spaniolă înseamnă „suflet”!

Notă: Pentru a urmări uşor titlurile inserate, aparţinând blogului meu, am ales să le subliniez înverzindu-le  (am împrumutat conceptul logo-ului domaz), căci deşi le-am marcat cu italice, se pierdeau printre altele, „încondeiate” la fel.

 


SuperBlog 2018, Proba nr.11

Reclame
  1. Am impresia ca pentru super blog trebuie sa scrii într-un anume fel. Si tu chiar ai verbul potrivit de partea ta.

    • Pentru SuperBlog, da, e potrivit. Fiindcă organizatorii şi-au propus să dezvolte o piaţă a advertorialelor diferită.
      Pentru reprezentanţii sponsorilor, însă, e ceva mai greu. Preferă şabloanele, cică artisticu’ e numai pentru microblogging atrăgător. 🙂 Chiar azi îmi zicea un reprezentat al unui juriu asta, într-un răspuns la o contestaţie.

  2. Nu stiu daca ar trebui sa comentez. Nu stiu nici de ce micile gânduri pe care le scriem aici se numesc, contrar a ceea ce gândesc eu când îti scriu, comentarii. Ma poarta mereu catre întrebarea adolescentei mele (rebele): „Iar ai ceva de comentat?”…
    Da! Am mereu câte ceva de spus, de comentat. Acum, însa, mi s-au disipat vorbele. Mi-au ramas doar amintirile noptilor petrecute online, glumelor, povestilor… coperta cartii articolului premiat, de parca ea ar fi contat cu adevarat.
    Am lacrimi în ochi… aveam si ieri seara, dar nu voiam ca tu sa le vezi. De aceea am stins lumina. Aruncam din când în când o privire goala, pe geam, afara, si-mi repetam ca o moara în gând: „Ploua cu sughituri!”
    Azi e liniste si pace. Probabil cea de dinaintea furtunii. Stiu doar ca, prin orice stare as trece în cursul zilei, seara, când ne auzim, toate se reaseaza, cuminti, la locul lor.
    Îti multumesc, Oli, pentru tot ceea ce esti, pentru tot ceea ce am învatat de la tine!
    Lui Dumnezeu i-am multumit… atunci când l-am prins fumând.

    • Daniela, aici nu se numesc comentarii, se numesc „almanahiţi”; „almanahitul” e o piatră preţioasă. Iar pietrele preţioase nu se pot amesteca cu acele comentarii-pietre pe care le aruncă oamenii în stânga sau dreapta.

      Doar noi două puteam să… Restul îţi zic personal. 😛

  3. Uau, mă bucur sincer că exist în scurtul istoric al almanahirii!
    Şi mă bucur că am blog[uri]; altminteri am fi trecut una pe lângă alta pe stradă fără să ne dăm atenţie, şi ar fi fost păcat. Nici măcar n-aş fi ştiut ce pierd. 🙂

    Trebuie să-ţi mulţumesc şi pentru trecerea mea prin Superblog; nu m-ar fi tentat dacă n-aş fi citit advertorialele tale.

    • Scriind articolul ăsta, am devenit un pic nostalgică după vremurile clubului psi şi, în general, scriindu-l, am conştientizat transformările prin care am trecut şi eu odată cu blogul şi chiar şi ceilalţi cu care am interacţionat.

  4. Olimpia, drumul tău, literele tale sunt de pus în „almanahe”. Sunt de pus în rolul principal dintr-o piesă pe care aș numi-o: „Șotronul scriitorilor”. Deoarece te învață totul. De la a „arunca” unde trebuie slova, la a avea noțiunile de bază și să știi să „numeri” Alfabetul, până la a avea îndemânarea de a sări cu ușurință, dintr-un stil, în altul, dintr-un gând la o idee.
    Felicitări! Chapeau! Mă ridic în picioare! Mă înclin! Aplauze! Privesc cortina și sper, cândva, să te cunosc în realitate.
    Te îmbrățișez!

    • Scuze typo-urile 😊 Suntem la repetiții 😉🤗😘

    • Nu prea fac faţă la „despre” în aprecierile celorlalţi, în general, dar ca venind de la tine, fac o excepţie.

      Cât despre cele ce le-ai remarcat în legătură cu scrierile „almanahe”, bănuiesc că tocmai ele năucesc cititorul de advertoriale, care se caută, exclusiv, pe sine şi nu construcţia sau raţionamentul celui care scrie.

      Şotronul e un joc complex, are formă de om (cap, trunchi, mâini), dar îi lipsesc picioarele, or tocmai asta se caută. 😉

      Mulţumesc, Mona!

  5. Drag îmi este să te citesc!

  6. […] Săpunaru – DOMAZela Alma Nahe(r). Scurt istoric (Creadiv) lung – 100 […]

  7. […] După cum vedeţi mai sus, m-am jucat cu lansarea de mâine, 10 noiembrie.  (Motoarele pornesc la amiază, la orele 12:00 trecute fix, la Ateneul Popular Maior Gheorghe Pastia din Focşani. Sper c-o să piloteze Olimpia.) […]

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: