alma nahe

Archive for Mai 2017|Monthly archive page

Odă deprimării

In Rece-n zi e, Recenzie, Strada Înclinată on Mai 14, 2017 at 4:25 PM

„Nu îmi propun să închin o odă deprimării, ci să mă laud asemenea cocoșului dimineața, înălțat în cuibar, chiar dacă numai ca să îmi trezesc vecinii. ” zice H.D. Thoreau, încă de la început (ca să ne fie clar),  în „Walden sau Viaţa în pădure” (Editura Act şi Politon)

walden sau viaţa în pădure

Desigur, imediat ce am citit acest îndemn, am început să scotocesc prin mintea mea după obiceiurile cocoşilor. Pe care i-am cunoscut! Înainte de a fi mâncaţi de alţii, că eu nu mănânc carne pe care am întâlnit-o iniţial în penele-i, blana-i şi foarte vie, în propria curte.

Ei bine, rezultatul căutării a fost că niciun cocoş, dar absolut niciunul, şi am cunoscut destui, credeţi-mă, nu mi-a părut un sculător de vecini, în mod special. Cocoşul tău te scoală mai întâi pe tine!

Aşa că, imediat ce am conchis asta, am şi hotărât ca recenzia să se numească „Odă deprimării”, în ciuda cocoşului (de Thoreau).

Subiectul cărţii e uşor, în sensul că poate fi descris în câteva cuvinte, chiar dacă te-ai trezit(din cauza cocoşului) cu mult mai devreme decât ţi-ai propus. Autorul cărţii se mută în pădure timp de  2 ani şi 2 luni (şi două zile, zice wikipedia!),  căci a vrut să sugă „toată măduva vieţii” şi să trăiască într-un mod „bărbătesco-spartan”, ca mai apoi să se întoarcă şi să ne „dezvolte personal”. El comprimă toată experienţa sa în pădure într-un singur an calendaristic, marcând-o prin succedarea anotimpurilor.

Nu s-a dus prea departe, să ne înţelegem, a ales o pădure de pe lângă casa părintească. Nu îl despărţeau de civilizaţie decât vreo 2,4 km. Nu a ales orişice pădure, ci una aflată pe un teren deţinut de bunul său prieten şi mentor, Emerson, vârful mișcării transcendentaliste.

Thoreau a muncit, la un moment dat, la fabrica de creioane a tatălui său. Vedeţi legătura?!

Exact, cartea lui Thoreau e una de dezvoltare personală şi o recomand tuturor acelora cărora le-a trecut prin minte măcar o dată ideea de a se izola de urban. Cu scopul de a scrie despre un aşa experiment. Înarmaţi-vă cu multe creioane şi identificaţi pădurea unui filosof (poet, scriitor etc) mai mare ca voi.

Desigur, unui aventurier al cuvintelor şi al timpurilor noastre, când sunt atâtea documentare care te învaţă cum să supravieţuieşti sălbăticiunilor, nu i-ar fi greu să se întreţină, atât fizic, cât şi psihic, în inima pădurii. Admit că despărţirea de wi-fi ar fi, totuşi, greu de îndurat. Ba, cred că azi, adevărata provocare e să supravieţuieşti urbanului (noroc că există edituri care publică, cu precădere, cărţi de dezvoltare personală!). Dar e posibil ca acea pădure să aibă semnal, nu mi-aş face (alte) griji!

Thoreau a făcut-o în secolul XIX, acum aproape 172 de ani (cam peste 2 luni se fac fix 172), ceea ce face ca acest experiment, această sustragere întru contopirea controlată cu Natura, să fie un document important care, mai mult, certifică un exerciţiu de deprimare voită, calculată, construită. Economic!

Desigur, în cei doi ani nu a trăit complet izolat, ci şi-a luat doza de „omenire”, din când în când, din satul natal: „Satul îmi parea mie o uriaşa agenţie de ştiri.”  Deh, nevoia de a şti… A petrecut chiar şi o noapte la închisoare şi a fost eliberat a doua zi, după ce mătușa sa i-a plătit datoriile, o taxă specială, pe care nu o mai plătise de 6 ani. Deşi, el s-a opus. Mai târziu a explicat, într-una din conferinţele pe care le susţinea, de ce se opunea acestei taxe. Desigur, Statul are multe taxe, iar astea speciale ne supără pe mulţi dintre noi. Pe restul le suportăm cu stoicism, nu dăm fuguţa în pădure.

Deşi nu pare, mie mi-a convenit să intru în universul său şi m-am rătăcit de bunăvoie în scriitură, altminteri subiectul trailului în sălbăticie cred că e unul extrem de particular, în general şi, pe cât de dinamic pentru protagonist, pe atât de lent şi plictisitor pentru căutătorul în cuvânt, deoarece singurătatea te împrăştie în milioane de gânduri. Şi cine să stea să te adune?!

Chiar dacă Thoreau se pricepe să (ne) omoare timpul cu peioraţii filosofice despre viaţă urbană, o face, scriind, şi mai dependentă decât este de un anumit spaţiu şi timp, fără a leza însă, toată(!), eternitatea. De fapt, acest experiment cred că ar fi util oricăruia dintre noi, la un moment dat.

Uite, de fiecare dată când am ajuns într-o pădure, eu, Alma, am vrut să verific cunoştinţele mele despre lumea din care vin. Desigur, am reuşit să înşir gânduri, dar ele nu aveau (la ele) legătura cu anumite curente literare, simboluri sau alte trimiteri coerente către filosofiile lumii, decât poate la reîntoarcere, când le-am putut identifica şi verifica. Fiecare cu pădurea lui, până la urmă!

E de înţeles, pe vremea lui Thoreau oamenii erau obligaţi să înmagazineze în ei atâta informaţie, încât asta îi transforma în enciclopedii ambulante. Acum, accesul la informaţie e facil, asta ar trebui să ne scape de „scorţoşenia” artelor… Ne scapă?!

Revenind… Lacul Walden oglindeşte codrul în povestea lui. Dar nu pe tot, poate de aceea sentinţa, în urma lecturării, nu e şi nici nu are cum să fie definitivă. În orice experiment, până la urmă. Până ca Thoreau să îi caute fundul, care s-a dovedit rezonabil şi solid, oamenii credeau în acest lac fără fund, fără a se obosi să-i cerceteze adâncimea.

Cred că asta e şi „traducerea” textului cărţii: mulţi îşi doresc să se mute în pădure, dar nu ajung să o facă cu adevărat decât foarte puţini. Cât despre măsurări… eh! Calcule în pădure?!

Din măsurătorile autorului reiese că adâncimea lacului Walden ar fi de 32 de metri şi jumătate şi aici, cred eu că nu a rotunjit numărul, făcându-l adânc de 33 de metri, ca să nu fie o trimitere prea evidentă către vârsta la care a sfârşit fiul Domnului. „Aceasta este o adâncime remarcabilă pentru o suprafaţă atât de mică„, cum e suprafaţa sau, mai bine zis, întinderea omului, aş completa eu. „Şi totuşi, niciun centimentru din ea nu poate fi cruţat de imaginaţie! Ce-ar fi dacă niciun lac nu ar fi adânc? N-ar acţiona asupra oamenilor?

Poate că aşa şi te simţi în singurătatea-ţi, un aproape sacrificat întru spălarea păcatelor omenirii şi, dacă îi adaugi acestei singurătăţi Natura, atunci, cine ştie, poate că e mai uşor de suportat martiriul.

Eu pledez pentru nebunia explorării, în general, fie chiar şi numai a propriilor tale vârfuri, cu condiţia ca acea incursiune în tine să nu fie atât de controlată. Ori, Thoreau, nu scapă de ceea ce este el, în fond, un transcedentalist american, pragmatic, care iese din ou întru nou, dar sfârşeşte pierdut tot de vechile metehne ale omenirii.

Cât despre știința amatoristică și filoZofia frustrată de care a dat dovadă (citez din vulpile critice), n-aş zice decât că, depinde cine o zice şi, mai ales când! El trece azi drept un ecologist şi un susţinător înfocat al mersului pe jos. Vă sună cunoscut?!

Ceea ce vreau eu să rămână consemnat în legătură cu această carte e că, întotdeauna, eu caut dincolo de suprafaţa textului şi nicidecum în împlinirea lui în faţa vizuinelor critice. Cu alte cuvinte, caut acel spectacol interior, pe care-l poate produce lectura textului în sine. Ori, lecturând această carte într-un spaţiu optim, vei descoperi că e, de fapt, o sublimă feerie. Bine, eu am început s-o lecturez în Melk (Austria), mai exact, la 2,4 km de Melk, în Pielach Spielberg, unde era şi o pădurice, precum şi un lac… Nu i-am măsurat adâncimea, dar aveam destule creioane la mine…

Cartea am primit-o de la editură cu vreo 2 luni înainte. Observaţi grafia timpului?! 🙂

Înainte să închei, aş însoţi acest text cu un moment contemporan cu mine (care mi-a intrat la suflet acum 2 zile):

Cumva, nu întâmplător, acest moment încheagă (în mintea-mi) „oda” asta a deprimării (sau feericirea) despre care am vrut a vă povesti. Nu ştiu cum se vede de la voi (citire)! Niciodată (doi) la fel!

Dar… Ia, mai cititţi o dată, cu fundal muzical! Se schimbă oare perspectiva?! 🙂

Nu este vis al meu
Să-mpodobesc un gând;
Nu pot să m-apropii de rai sau de Dumnezeu
Mai mult decât de sfântul Walden.
Eu sunt malul lui de piatră
Şi briza ce-i mângâie-n vatră;
În căuşul palmei-i ţin
Apa şi nisipul fin,
Ale lui adânci izvoare
Sunt în gândul meu izvoare.

Aorea

In Cartea în care se fluieră on Mai 12, 2017 at 12:54 PM

Când merg în urma cuvintelor, îmi suflec mânecile şi separ sufletul sălbatic de cel domesticit. Oamenii evită mâna din cuvânt, de parcă întreg conţinutul lor e în piept. Atunci eu le împodobesc gândul şi le spun că nu pâinea e cea care va hrăni totdeauna.

Când merg în spatele cuvintelor, stelele au vârfuri sublime, iar bogăţia soarelui, pe care o împart, e voluntară. Chiar dacă ne încălzim în mai multe feluri, răceala e şi ea la fel de umană.

Când merg printre cuvinte, nu scad şi nici nu adun, mai mult înmulţesc şi pe urmă împart. La urma urmei nu suntem altceva decât pene de împrumut şi suntem datori să înapoiem câte un cuvânt.

Când sunt cuvântul, pot privi acolo unde am mai rămas de privit, dezlipind pământul de cer. Aorea, ştiind care e soarele real , în apus, reflectându-se în ape.

În faţa unui cuvânt, pierzi! Zboară atât de jos, încât poţi atinge zvâcnitor unduirile ce dispar şi de aceea astăzi, nu! Ieri cere o pregătire cel puţin la fel de corespunzătoare…

15!

In Cinéma cântat on Mai 11, 2017 at 11:08 PM

travka

Amintirile nu sunt gloanţe. Nu sunt nici flori. Bine că nu sunt piele, să trebuiască s-o atingem, din când în când!

Acești 15 ani sunt (mai mult) ai numelui, căci acum 15 ani puteai să îi vezi cum vin, nu cum se duc, iar acum, că îi vezi cum s-au dus, nu ştii cât să (mai) spui din ei. O dulce satiră, când stai să te gândeşti: Ia să mă văd unde eram! 

Cred că diminețile reduc pornirile eroice, imediat ce te speli cu apă rece pe față. Așa și gândurile, odată scrise, nu se mai întorc la fel în tine. Nici cântecele! Făcute să care doar o mică parte din vieţile noastre…
afiş Travka

Ce se mai aude? Să nu fim îngrijorați! În fiecare sunet TRAVKA poate fi o prietenie infinită. Chiar dacă de #cincisprezeceanicălătoare…

Oamenii sunt gloanţe. Sunt şi flori. Şi, până la urmă, fiecare dintre noi sfârşeşte prin a fi o explozie ocazională în raport cu celălalt. Praf de puşcă, petale… O subtilă şi inumană conştiinţă poetică.

 

Puteam spune că…

In Almanahe cu poze și g(l)umă, Spring SuperBlog 2017 on Mai 11, 2017 at 8:06 PM

Am fost la Gala Spring SuperBlog 2017! La Mamaia, Hotel Aurora. Pot spune încă, dar nu pot dovedi. Încă! Deşi…Niscaiva dovezi mi-au parvenit în particular, dar mai bine să rămână acolo o anumită horă… Ce-am horit! Şi multe alte escapade… 😛

  1. Am fost juriul probei 18, al cărei autor tot eu am fost. Aici sunt dovezi clare! De fapt, acest motiv m-a ţinut legată de una dintre mesele de pe terasa hotelului Aurora, unde am rămas pradă corbilor cele două zile de petrecere şi Gală. Ca să capăt două portocale, două mere şi două prăjiturele (nu erau pişcoturi!) a trebuit să mă dezleg de masă cât să fac vreo 2 dansuri. Dar am sfârşit tot legată. De masă, dar şi de locuitorii ei constanţi (nu constanţe), adică tiză-mea, Mihaela şi aricioaica Ioana, cu care aş fi stat la poveşti dincolo de nori. Au trecut mulţi&multe pe la masă, dar numai ele două şi-au tocit. Şi gura, nu numai şezutu’!
  2. Primăvara asta n-am mai fost de Competiţie, ci pe lângă ea, cred că s-a observat(?) şi acum, scriind din această postură, mă simt un fel de dispozititv cu reacţie întârziată, dar toate s-au întâmplat, jur, chiar dacă nu le-am consemnat eu când trebuia. Da’ chiar aşa, când trebuia?
  3. SuperBlog de primăvară s-a încheiat şi au câştigat: Locul I- Raluca Ilie, Locul II-Marius Mandache şi locul III- Oana Grozavu. Întreg clasamentul aici.
  4. Albert şi Claudia sunt părinţii SuperBlog, dar mă gândesc să le fac un copil: SuperBlog Junior. Trebuie să îmi amintesc mai întâi cum se fac copiii…
  5. Nu am reuşit să stau de vorbă cu toţi concurenţii, dar am reuşit să depăşesc recordul la cuvinte nevorbite, în sensul că am vorbit cu mult mai puţin decât pot eu de obicei. Rău de mare, pesemne…
  6. Visez la o săptămână de Gală SuperBlog. În altă ţară.

După cum se observă, deşi puteam să zic multe, am ales să zic mai puţine, fiindcă cele mai multe sunt de interior, despre prietenii şi ne privesc mai mult pe noi, cei care le înfăptuim acolo, înainte, în timp ce şi, mai ales, după. Exteriorul e şi va fi despre participare, în general. La care vreau să (vă) îmbii, dar numai singuri puteţi descoperi, participând.

Deşi am devenit dependentă de SuperBlog, am reuşit să rămân pe margine, în haine de partener, care haine haine(accente, accente!) m-au pus să îmbrac şi haina de (în)jurat şi acest fapt a făcut să devin un partener activ, altminteri, probabil că dormeam. Liniştită!

Sigur, ca partener jurat, ar mai fi de zis că e o provocare să răspunzi la contestaţii, spre exemplu, fiindcă inevitabil îţi aduci aminte că ai fost şi tu la capătul acela (şi al răbdării!) şi că ţi-ai imaginat de multe ori cum sfârşeau imaginar juraţii, întâlnindu-se cu tine… 😉

Acum, că am consemnat toate astea, mă retrag în mare.

Aşa cum am pomenit toate cele, în mare şi ele…

În mic, aş mai dezvolta un pic… aş face să alunece un peştişor (auriu) prin mâinile mele şi aş depune aici (nu icre!) trofeele ludice Almanahe Handmade, cu care i-am cadorisit pe cei 14 câştigători ai probei nr. 18 (iniţial erau 12, dar am suplimentat 2).

Gata! Cam asta a fost şi încă vreo 30 de mii de cuvinte, pe care nu le-am scris. Nu e de mirare, am locuit două nopţi cu o pisică neagră.

Îi mulţumesc, în mod special, Alinei că m-a „ridicat” din gara Buzău şi m-a dus până la uşa hotelului. Şi invers!

Spre SuperBlog de toamnă de-acum…! Felicitări tuturor!

Puteam spune , dar am ales ! Un amestec nici prea oficial, nici foarte particular…

Ieşirea din Melk

In Drumuri&Călătorii on Mai 11, 2017 at 4:28 PM

Prin Intrarea în Melk(I) şi Intrarea în Melk(II) am ocolit un pic intrarea în oraş, ca s-o leg cu ieşirea din el, mai întâi spre Viena, apoi uşor-uşor, înapoi, spre întoarcerea în melc, căreia îi zicem toţi „acasă”.

Melk e un fel de Braşov, iată câteva instantanee care or să vă convingă.

Fiind sărbătoare, magazinele aveau obloanele trase, dar erau deschise, totuşi, pub-urile, restaurantele şi cofetăriile. La ora la care am ieşit eu în plimbare (17.30, cred) nu prea era multă lume pe stradă, aşa că de data asta nu a trebuit să caut eu pustiul din fotografii sau să-l aştept cu răbdare, ci mi s-a aşternut singur-singurel, aşa cum l-am găsit, tăcut.

Neaşteptat, am auzit totuşi, la un moment dat o-ko-bo-o-ko-bo-o-ko-bo, dar până să mă dumiresc eu şi să scot telefonul, sunetul făcut de saboţii unei gheişe (în Austria?!) s-a făcut pierdut pe una dintre îngustele străduţe. Nu era îmbrăcată în chimonoul tradiţional, dar saboţii o dădeau de gol. Probabil că lucra la vreun restaurant japonez din oraş…

Vă reamintesc că, de unde eram cazată eu, în Pielach, până în Melk nu erau decât vreo 2,5 km, astfel că am mai vizitat oraşul şi în altă zi, doar că de data asta era destul de animat, în special de turişti, trecuţi de vârsta a doua binişor, cel mai probabil veniţi să viziteze Abaţia Melk.

În a doua zi de Paşti am pornit spre Viena şi, în drum spre metropolă, am întâlnit acest locuşor: Kloster Schönbühel, un lăcaş sfânt.

Nu e un loc pe care să-l părăseşti repejor, clar, ci unul care te îmbie la un popas mai lung. Doar că, fiind în drum spre Viena şi având în plan mai multe obiective, am sărit peste gânduri numai bune de visare şi peste poezia locului. De altfel, aşa s-a întâmplat şi cu celelalte obiective, aflate în drumul spre Viena, pe care doar le-am bifat. Stift Göttweig, spre exemplu, era în renovare, l-am văzut şi pe el doar pe dinafară. 

Am trecut şi am oprit un picuţ în Krems, care e un fel de Melk, dar la scară mai mare. Numai că mi-a fost un picuţ cam rău de la serpentine şi nu am avut deloc chef de fotografiat. Într-un final, înainte să ajung în metropolă, mi-am revenit.

2 ore în Viena= Mc Donalds+Dom(nu’)

Dom-ul era şi el în restaurare pe dinafară. De fapt, un turist grăbit ca mine ar zice că toată Austria e în restaurare fiindcă toate clădirile, oricât de vechi erau, arătau ca noi.

Poze cu Mc Donalds n-am, dar mai am câteva fotografii făcute în metropolă. Spre exemplu, cu cai verzi…

În a treia zi de Paşti am luat-o la picior prin Pielach şi am mai luat cu mine câteva instantanee.

În 5 zile de Austria (o săptămână de vacanţă cu cele 2 zile pe drum, dus-întors, cu maşina) nu ai cum să vezi multe şi nici cum să le simţi cum trebuie, dar câte ceva tot am asimilat şi rămân acolo, încă cu deschidere, pentru altă vizită, poate mai lungă, cine ştie…

Însă, am tras concluzia că eu, clar, nu sunt (şi nici nu voi fi!) un vizitator tipic de metropolă, ci unul sadea, de periferie!

 

 

Intrarea în Melk(II)

In Drumuri&Călătorii on Mai 1, 2017 at 6:50 AM

Fiindcă e prima zi de Paşti, aici, în amintire, sar peste oraş şi mă sui direct în cerul lui: Abaţia Melk.

La intrare stă scris „ABSIT GLORIARI NISI INCRUCE” (Gloria este găsită numai prin cruce) şi, mărturisesc că, scriind acum, am zis în gând, în loc de „găsită”, „greşită”. Nu comentez mai mult de atât, uneori gândul e mai puternic decât orice poruncă divină.

Dacă vă imaginaţi că este un loc liniştit, căci aşa grăiesc pozele mele, ei bine, ele mint. Eu am ajuns destul de dimineaţă, când turiştii cel mai probabil că îşi luau încă micul dejun, de aceea nu apare nimeni în fotografii. Asta nu înseamnă că nu erau chiar şi la acea oră a dimineţii destui, am văzut în parcare vreo 5-6 autocare, doar că eu căutam cu răbdare unghiurile pustii, care să-mi amintească numai şi numai de mine.

Totuşi, n-am putut să mă abţin să nu surprind instantaneul ăsta:

img_0181

În cadrul abaţiei e şi o şcoală, unde merg elevii de gimnaziu din Melk, dar fiind sărbătoare nici ei nu apar în peisaj, altminteri prezenţi în memoria oricărui vizitator.

Ca să văd tot ar fi trebuit să stau până la ora 17.00, când se închideau uşile. Nu am stat! Nu mi-am luat bilet, care costa 10 euro, dar nici nu m-a oprit nimeni să mă întrebe dacă am. Am lăsat, totuşi, mai mult de 10 euro pe suveniruri: un breloc şi doi cercei.

Nu am vizitat grădinile,  muzeul, nici biblioteca, dar am zăbovit vreo 2-3 ore prin curtea interioară şi am intrat la slujba de Paşti, în biserică, dar am stat în zona destinată turiştilor, care era despărţită de geamuri din sticlă de restul bisericii şi puteai privi doar un sfert din opulenţa ei. Chiar şi-aşa, era destul de copleşitor pentru mine să văd atâta aur decorând betoane, fiindcă nu m-am putut dezice de gândul care(-mi) numără necontenit sărăcia, în general.

Cum era slujbă, nu am avut voie să fotografiez şi nici să filmez, aşa că, intuind asta, înainte să împing uşa bisericii cu mâna dreaptă, am introdus mâna stângă cu telefonul în ea şi am apăsat la ghici pe butonul camerei.

img_0180

Nu cred că am stat mai mult de jumătate de oră, dar am prins finalul concertului coral şi, în timp ce îmi roiau ochii, ori din cauza strălucirii, ori din alte cauze, m-au podidit lacrimile, de nu mai reuşeam nici să le şterg, nici să le opresc. Nu ştiu cu ce fel de sentiment am avut de furcă acolo, dar dacă aia e bucuria sau tristeţea divină, mai vreau!

Până îmi revin, mai aruncaţi-vă ochii înspre tavane şi, de ce nu, înspre intrarea în bibliotecă.

Posibil că, ceea ce am simţit să fi fost forţa celor 4 virtuţi: Înţelepciunea, Dreptatea, Tăria si Cumpătarea, dar revenirea din sentimentul acela nu a fost către alte simţiri şi mai adânci, fiindcă Dumnezeu nu sună atât de melodios în limba germană, mein Gott! Şi nici o slujbă în numele lui!

Chiar dacă nu mi-am petrecut toată ziua acolo, timpul îmi dicta altceva, ori din pricina greutăţii celor simţite, ori din faptul că oricât ai colinda mai de suprafaţă, aşa, superficial, cum am făcut-o eu, tot nu reuşeşti să surprinzi tot domeniul abaţiei, căci e imens.

Că tot veni vorba de cumpătare şi înţelepciune, e timpul să mai mărturisesc nişte imagini cu Melk-ul, văzut de sus şi pe urmă o să mă îndrept în tăcere.

Mâine voi intra în Melk-ul urban, dar nici acolo nu vă aşteptaţi la cine ştie ce zgomote generale. Tot cele particulare se vor etala, drepte sau strâmbe, în acest muzeu închinat numai şi numai amintirilor mele.