alma nahe

Archive for 2017|Yearly archive page

Tu, țac…

In SuperBlog2017 on Octombrie 16, 2017 at 10:45 PM

Eu sunt fata care a înțărcat zorile și le-a încurcat florile.
Când le cuprindeam cu mâinile-amândouă
din ele scuturam, până la ultima petală, rouă…

Ba, zău că tu ești fata care înțarcă nopțile și le-ncurcă limbile! îmi ziceam în gând, în timp ce îmi expuneam talentul actoricesc  în fața ochilor oblici ai ambasadorului Chinei (mai oblici acu, lost in translation) și a altor oficiali, fie chinezi, fie de alte maționalități.

Eveniment: Ziua limbii chineze!

Ce căutam eu acolo?! Limbile zilei sunt, oare, mai multe decât limbile nopții?! (Alt gând năvalnic, nu știu cum să mă opresc!

În afara faptului că eram total încurcată de motive — ca, de exemplu, „wtf, ce caut eu aici (în limba română)?”, fiind unul dintre ele— , de parcă nu era de-ajuns, mă mai încurcau și gândurile mele (veșnic) paralele!

Ce căutam era foarte simplu de explicat! Abia ce-mi înființasem propria Companie Teatrală. De recitat?!, o să mă întrebați, presimt! Degeaba întrebați, nu vă răspund! Să răspundă partenerul meu, că el îmi făcuse rost de prima noastră acțiune împreună, în independență. În dependență de mai multe, veți vedea…

Desigur că nu vrei să-ți deschizi activitatea în proaspăt înființata companie recitând în limba ta maternă și tradusă în chineză, când știi că ăștia-s campioni la traduceri… praf!

Cum ar fi: „Fuck vegetables”, „Slip and fall down carefully”, „Please don’t touch yourself, Let us help you to try out”, „Racist park”, „I like your smile, but unlike you put your shoes on my face”, „Soup for sluts”, „Tiny grass is dreaming”— hilarious chinese translation fails. Dar, vrei să prinzi cât mai multe contracte, fiind la început și, se înțelege de la sine că nu îl refuzi pe primul!

Sigur că, atunci când am luat decizia să ne dislocăm de postul de/la stat și să ne punem pe picioare propria afacere, fără să renunțăm la diplomele noastre de actori, nu ne-am pus și altele în cârcă. Cum ar fi pregătirea psihică pentru un moment ca cel istorisit acu, de subsemnata, dacă nu chiar niște cursuri de limbi străine. Asta cu cursurile cere timp, e de înțeles că nu o iei în calcul din prima. (Nu?)

Dar, deh, numele meu e Săpunaru, dacă nu știați! Înțelegeți? Și, funia? Unde-i funia? 

În numele partenerului, dar nu vi-l zic! Că n-am acordul. Tot ce pot zice e că e sinonim cu funie! Pricepeți? Wink! Hai, că pricepeți!

Noi doi (S),  ne-am zis într-o bună (?) zi: tu(adică eu), țac, o să faci aia și tu (adică el!), pac, o să faci ailaltă și gata, am înființat compania! Baftă! (În limba română!) Baftă în alte limbi… altă dată! Că doar s-au terminat evenimentele corporatiste românești fix la noi, nu?,

Ca o ironie (fină!), alături de sediul nostru social, pe strada Martin Luther nr. 2, scria mare (cât să nu dai cu capul):

NOU: Cursuri de limbi străine pentru firme 



Traduceri specializate, of course!
logo_swiss_solutions-patrat

Lângă, rețineți! Nu mai încolo! La doi pași! 

Ne despărțeau numai câțiva metri și un zid (acu, chinezesc).

Domnul S (colegul meu, cu nume sinonim cu „funie”) găsise deja drum online către Agenția de traduceri Swiss Solutions, fiind un împătimit al căutărilor pe Facebook — și asta am aflat ulterior —, dar nu i-a trecut prin cap că am avea nevoie de propriul interpret, ca să nu rămânem la mâna interpretului chinez, din dotarea ambasadei. Mie, nici atât! (Îmi amintesc că am citit undeva că limba chineză e cea mai vorbită limbă de pe pământ și tare m-am mai mirat).

Acum o să mă întrebați de ce nu și-au adus ei artiști de-ai lor? Păi, și-au adus! Noi eram invitați din partea ambasadei române și fiecare ambasadă își avea reprezentanții ei, care pregătise câte un moment dintr-ăsta artistic, omagiu limbii și culturii chineze (prestând din propria limbă&cultură).

Habar n-am ce au înțeles gazdele, dar nici nu cred că vreau să mai știu, faptul e consumat de-acum. Singurul gând care m-a consolat a fost că și ceilalți artiști de alte naționalități au beneficitat de FIX același tratament.

Nu vreau să insinuez că interpretul angajat de ambasada Chinei nu era bun. Însă, judecând după fețele nedumerite ale ambasadorului și oficialilor… Nu știu ce-am înțărcat, cuprins sau scuturat! În niciun caz nu s-a interpretat momentul artistic așa: „It takes two to tango. The words are on us!”Cât despre încurcat…

Când e vorba de relații dintr-astea comerciale între firme, că vinzi un spectacol sau un obiect, e vorba de expunere, în primul rând, la noi culturi.

Și, nu văd cum altfel s-ar putea dezvolta această interacțiune, în limitele ei decente, dacă nu realizezi la timp cât de important poate fi un moment, ca cel relatat de mine, în cariera TA.

Desigur că, aflându-ne la începuturi în ale afacerilor — chiar dacă o afacere cu miez artistic —, nu ne-am ars prea tare, dar nici nu a fost o acțiune aflată sub controlul nostru total, control care, în definitiv, e cel care aduce profitul.

Când limba sursă e una și limba țintă e alta, asta presupune o bună cunoaștere a ambelor limbi, pentru ca procesul de traducere să nu fie alterat. Cunoștințele lingvistice ale traducătorului și, în cazul nostru, cele ale interpretului, trebuie să fie impecabile, în funcție de domeniu.

Tărâmul artistic e și-așa unul încărcat cu simboluri și subînțelesuri, așa încât uneori ar fi nevoie de un translator din limba ta (actorule), în limba lor, a spectatorilor; deși vorbitori ai aceleiași limbi…

Sigur că, pentru afacerea noastră, am putea să ne raportăm numai la evenimente românești și să le evităm pe cele străine, care ne-ar putea dăuna imaginii pe care ne-o dorim nouă, ca actori, implicit companiei. Dar, nu cred că e un plan de afaceri de viitor!

Mai ales că Swiss Solutions are traducători specializați în 80 de limbi (și sute de combinații de limbi), n-ar fi păcat să nu profităm?

received_1669335343096928

O afacere nu e chiar „țac-pac”!

Asigură-te că ai ceea ce îți trebuie! Și, totul se poate schimba numai înspre bine… cu primul TĂU curs.

SuperBlog2017, Proba nr.7

Note de subsol:

1. În text am scris cu „italice” câteva expresii româneşti numai şi numai fiindcă mă distra gândul cum ar putea fi traduse şi dacă li s-ar păstra sau nu sensul.

2. Din fericire, prestația la ambasadă s-a petrecut în vis, dar Agenția şi serviciile ei sunt cât se poate de reale!

 

Anunțuri

Hotel Royal

In SuperBlog2017 on Octombrie 13, 2017 at 10:49 PM

Trăiesc pe bucăți. Ca orice om. Și, în mare parte, în orașul unde m-am născut, deși, mă consider un zburător, căci gândurile-mi sunt năvalnice, imaginația nu-mi stă locului niciun moment. E explicabil, până la un punct, fiindcă așa sunt artiștii. Nu sunt conștientă de tumultul și largul vieții, nici n-aș avea cum să fiu propriul meu spectator, oricât mi-ar plăcea asta.

La un moment dat mi-a trecut prin minte să-mi număr plecările. Nu plecările toate, desigur, căci ar intra aici și chestii mai sensibile. Doar călătoriile! Să le număr, e un fel de-a spune. De fapt, ideea era să le așez pe hârtie și apoi să încep a le bifa pe hartă. Nu cea a lumii întregi, ci aceasta, a limbii noastre atât de bogată în sclipiri de moment și înțelesuri.

Am călătorit mult în trecut. Pe vremea aceea eram un tânăr actor amator, angajat la teatrul din oraș (nu ca acum, profesionist bătrân și liber de orice angajament — posturi blocate). Călătoream mult căci mergeam la multele festivaluri de teatru de amatori, existente la acea vreme, astăzi împuținate și ele.

Harta asta a mea — în bifare încă — pare mai degrabă  o „oală” cu memorii, așa încât o să-i pun un capac transparent pentru moment, iar eu o să mă opresc din fierberea cu care am început prin a mai scoate la iveală doar o singură particularitate a  acestor călătorii (după care mă topesc): Hotelul!

Nu știu dacă am mai povestit, dar, dacă ajungeam într-un oraș nou și eram cazați la un internat — lucru care se întâmpla destul de frecvent, căci era costisitor pentru organizator să fie cazate toate trupele participante în festival numai în hoteluri —, eu, înainte de a se face ora de începere a spectacolelor, dădeam fuguța și căutam hotelul cel mai apropiat de locul de cazare și exersam ieșiri de gală, din fața ușii hotelului, imaginându-mi că sunt o celebritate a acelor timpuri. Bineînțeles, și mintea îmi era mai tânără, și naivitatea (inocența) mai în floare… Acum sunt ceva mai rezervată.

Când mă întorceam, colegii mei mă ischiteau în legătură cu zâmbetul meu, larg, până dincolo de urechi, căci observau disparțiile mele frecvente, însă nu le spuneam nimic. Pentru ei, eu mergeam la plimbare și atâta tot! Nu le spuneam nimic, pentru că, evident, ar fi râs de mine.

Ei, bine, acum, după atâția ani, am rămas tot la fel de interesată în astfel de incursiuni, numai că le fac mai profesioniste — și plecările!— și, dacă ar fi după mine (și buget), aș locui din hotel în hotel, nu mi-ar trebui o casă decât ca s-o folosesc tot în regim hotelier, ca frecvență. Ca să simți o plecare, trebuie mai întâi să ai de unde, ca să-i simți actul acela minunat al desprinderii, pe care îl numim libertate.

Mi-am amintit toate astea căci, în Decembrie voi sta la un hotel în Poiana Brașov, e deja în rezervare pe undeva, în coacere, pe numele meu la Hotel Royal. Nu, nu merg la vreun festival de teatru, v-am zis deja că s-au împuținat plecările mele în ce privește acest aspect. În Decembrie e Gala SuperBlog, iar eu — având la activ vreo 9 participări în concurs, asta de-acum ar fi a 10-a — sunt, practic, o veterană a SB-ului și nu mi-ar plăcea să lipsesc.


Cumva, întâlnirile astea cu organizatorii, reprezentanții firmelor ce sponsorizează aceste probe și cu superblogării seamănă, pe undeva, cu acele vacanțe ale mele din trecut, în ce privește emoția momentului. Deosebirea majoră ar fi că la SuperBlog, până acum, am beneficiat numai de cazare în hoteluri (sau pensiuni) și nu mai trebuie să exersez ieșiri regale imaginare, din fața ușii, ci le pot executa, privilegiată, din interior, cu bună știință și beneficiară a facilităților de cazare proprii locului.

Hotelul Royal este situat în apropierea unui lac (Miorița), la 1 numai km de teleschi, iar amplasarea hotelului oferă o priveliște frumoasă (na, cui nu îi place în Poiana Brașov?) plus facilitățile de agrement și relaxare ale hotelului: saună, bar, biliard, darts electronic, fotbal de masă.

Trăim pe bucăți, cum ziceam, și, între aceste bucăți ale mele — bucăți de gânduri, de călătorie, de visare — eu adaug câte un loc de cazare. Unii numără gâște, bani etc, iar alții, ca mine, ieșiri din hoteluri, cât mai reale și, când e cu putință, cu adevărat regale.

SuperBlog2017, proba nr.6, sponsor: 

Un nume nou de învățat

In SuperBlog2017 on Octombrie 12, 2017 at 12:58 AM

Mi-a venit să încep cu „a fost odată”, dar ceea ce urmează să scriu nu e o poveste, dar nici realitate nu-i! De fapt, poate că e ceva între, un ceva despre o lume pe care nu o știm, doar o intuim și, cel mai adesea o improvizăm de-a dreptul.

Să încep, totuși, cumva…

De un an de zile fac voluntariat la un Centru de Zi. Sună rece numele ăsta al locului, dar oamenii de-acolo sunt calzi.

Copiii care vin în Centru, la recuperare, merg la școli speciale, în funcție de deficiențele lor, iar după ore vin, însoțiți de părinți, mai ales ca aceștia din urmă să-și recapete zâmbetul măcar pentru câteva minute.

Pe mine m-a adus acolo teatrul „meu”, dacă nu cumva nevoia mea de a-l descoperi în forme noi. Cumva, mi-am zis că el, teatrul, chiar poate crea un mediu real în care copiii cu sindrom Down, Asperger, autism, ADHD, cu deficiențe de vedere și deficiențe de auz să fie doar copii.

Căci, un copil cu probleme, oricare ar fi ele, este mai înainte de toate un copil, nu-i așa?

Dincolo de jocul de rol, care îi poate ajuta să se coordoneze — dar și alte joculețe de dezvoltare personală—,  mi-a trecut prin minte că, poate, într-o bună zi, aș putea să fac, împreună cu personalul Centrului, un spectacol de teatru-dans, mai întâi cu grupa de copii — mixtă, cu diferite deficiențe—, cu care lucrez eu, apoi, în funcție de disponibilitate și implicare exterioară, mai ales financiară, să putem integra în spectacol toți copiii care frecventează Centrul.

Uite-așa, cât ai zice Edifier, ne-a prins aventura!

Cum de zis, am zis, mai rămânea de făcut, am chemat toți terapeuții în sala unde îmi țin eu cursurile (de fapt, eu îi zic sala de visare) și, ce-a urmat e mai ușor de văzut, decât de povestit, oricât de ludică, în scris, aș fi eu.

Ah, muzica, cum de nu mă gândisem până atunci! îmi ziceam privind și observând exaltarea în comunicare, care, de altfel e cea mai grea dintre toate, indiferent de felul de terapie.

Timp de o oră, dacă nu şi mai mult, ne-am închipuit că boala e doar un cuvânt şi, dacă nu eram eu coordonatorul, cu siguranță că aș fi fugit la baie să mă smiorcăi, ca să eliberez emoția momentului.

Jocul surprins în filmare se numeşte „oglinda”. Şi, nu l-am ales întâmplător pentru reprezentație, fiindcă, în fond, dacă celuilalt din față nu îi e bine sau nu e în apele lui cele mai prielnice, poate că îl ajută „oglinda-om” din fața lui să fie ceea ce poate fi şi nu ştie că e, mai ştii?!

Chiar și-așa, ochiul din afară fiind, tot nu mi-am putut stăpâni câteva lacrimi, dar chipul meu nu exprima nicidecum suferință sau milă pentru acești copiii minunați, ci deplină fericire, dovadă filmarea (cu acordul participanților și al părinților).

Mărturisesc că n-am anticipat emoția cu care au intrat în acest joc „colegii” mei.  Sunt extrem de emotivi și nu le place să se expună așa în fața copiilor.

Dar, cumva, ziua aceea golaşă, începând ca o oricare altă zi, la acel moment, îmbrăcată de muzică, a schimbat ceva în ei… Și tot acest aranjament în mine. 

img_0314img_0315img_0316

Am pomenit mai devreme un cuvânt, care poate vi s-a părut străin, la vremea (şi locul lui) în propoziție!

Imediat vă dumiresc!

Astăzi, răsfoind căile internetului, am descoperit lângă Brandul EDIFIER, despre care ştiam prea puține şi, mai ales specificații tehnice (ştiți că mie îmi place să cânt, ba chiar am pe almanahebandcamp destule lălăituri), cuvântul „comunitate”, căci  Edifier oferă burse unor studenți (diverse discipline) de la Institutul de Tehnologie din Beijing.

Programul lor de burse are chiar și un angajament vizavi de inovație.

Totodată, prin programul EDIFIER Angel Sound Foundation, această companie îi ajută pe copiii cu deficiențe de auz să descopere magia asta minunată a sunetului. (Fundația a primit la lansare, din partea EDIFIER, o donație de 2 milioane de dolari, astfel că, peste 60 de copii cu deficiențe de auz au primit implanturi cohleare).

Deși, Edifier , înseamnă, în primul rând, pasiune pentru sunet, pasiune pentru design și pasiune pentru calitate, eleganță și, nu în ultimul rând, experiență.

Și, văzând toate informațiile astea, m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat (și mai mult decât fusese) dacă în locul sistemului avut (habar n-am ce marcă!), era un E25HD Luna Eclipse Home Theatre?

E25HD-Luna-Eclipse-Home-Theatre

Am fi vorbit acum şi de rezonanță acustică performantă?! Am fi!

Edifer este un nume nou de învățat! Sunetul bun poate schimba lumi, gânduri, vise…

 

Superblog2017, Proba nr.5, Sponsor: logo-magazinultau_1504192561

 

Gata de toate

In SuperBlog2017 on Octombrie 9, 2017 at 10:21 PM

Știți pe cineva gata de toate? Adică, gata de bine, gata de rău, gata de frumos, gata de urât și, după toate astea, gata de selfie? Ei, bine, eu sunt genul! Așa încât, dacă nu știați pe cineva, acum mă știți pe mine.

Deși sunt actriță, pot oricând să fiu propriul mașinist la/în scenă și, în pauza mea de muncă (în praf și multe altele) ca mașinist, pot să fiu scenograful și regizorul propriului spectacol. Dacă nu am de ales (și nu am de cele mai multe ori!),  sunt și propriul sunetist. Și omul de la lumini!

După ce îndeplinesc toate sarcinile astea tehnice, mă ocup, în fine, și de partea artistică. Sau, mă rog, ce-a mai rămas din ea, în mine.

Cu toate astea, n-o să mă auzi „eu sunt actriță”, decât dacă îmi cere cineva să am și pregătirea asta și e musai să i-o arăt. Uneori am senzația că am la mine mereu un soi de praf magic care mă transformă, atât fizic, cât și psihic, fiindcă nu prea e omenească combinația asta.

Sunt zile în care mă întreb când va veni ceasul ăla în care să muncească o întreagă echipă pentru mine, ca eu să ies cu fața curată din toată mașinăria (a se citi nebunia!) asta.

Că înghiți tot praful din lume, care dă bine, recunosc, în luminile reflectoarelor, nu e mare lucru. Partea grea e că îl pui pe față și-l întinzi ca o mască, gata pregătit să joci un maur. Ce dacă vrei să joci, totuși, un alb? Înarmează-te, Olimpio, cu scheme pentru recuperarea feței!

1 – curățare / purificare;

2 – acțiune / tratare;

3 – mascare / camuflare.


Ai la îndemână produse eficiente, create de specialiști ce folosesc ingrediente de ultimă generație, o marcă de încredere, românească, ai Farmec! Din nou!  Ești iar frumoasă, pielea ta e e iar o piele sănătoasă, eficacitate demonstrată! Gata, te-ai reparat, actrițo, pa acnee, fă-ți un selfie!

Sigur că, cei care vin la spectacolul tău de teatru, habar n-au toate astea! Ei au senzația că îți păstrezi fața fină, așa, fiindcă… nu muncești! Păi, ce, asta e muncă, că minți oamenii? Că poți să-i păcălești că ești altă Olimpie, înseamnă cumva că te-ai spetit și ai muncit pe rupte? Nu!

Tot oamenii ăștia au senzația că tu, de fapt, ai slugi, că de-aia arăți atât de nemuncită! Iar tu ai creme și… mulți nervi!

De fapt, au dreptate că îi minți! Cu ceva, nu cu rolurile tale! Îi minți că nu ești tot tu mașinistul, sunetistul, omul de la lumini etc. Îi minți că nu demitizezi actorul din tine! Că îl lași parfumat și plin de sclipici în lumina reflectorului și nu plin de bube, fiindcă scena — dacă nu știați, aflați acum! — e un focar de boli, praf și multe alte mizerii.

Desigur, aplauzele! Le auzi și îți trece! Pui o bandă de curățare a punctelor negre pe față și-ți trece!


Pui masca film purificatoare și-ți trece! Ți-ai reglat exteriorul, nemuncito!

Cu interiorul e, însă, ceva mai mult de lucru atunci când ești un creator de teatru. De artă, în general! Când vrei să rămâi unul, în astfel de condiții…

Cel mai mult mă deranjează că sunt locuri unde nu se face nimic, nu se creează nimic, dar există o echipă tehnică, paradoxal. Dar ne facem cu toții că nu vedem. Ne ținem fețele cu creme, cu măști, dar spiritului îi trebuie ceva mai mult de-atât și e aiurea că aceste situații sunt multa realitate. Sunt zile și nopți când nici visarea nu-ți mai ajunge!

Desigur, ce spun eu nu se întâmplă în teatrele mari, în orașele mari, ci în lăcașele de cultură din orașe mici, cum e cel în care îmi duc eu veacul, dar slavă Dumnezeului Meu (Teatral) că pentru cei care fabrică produsele astea miraculoase nu contează cât de mic e orașul și cât de neprofesionist e locul ăla de cultură unde profesezi.

De fapt, chestia asta cu „oraș mic, posibilități mai mici” e foarte adevărată, dar nu pentru că orașul e mic, ci pentru că unii oameni care locuiesc în el și vor să facă ceva pentru oraș, pentru educație, sunt prea mici și neînsemnați și, mai ales, sunt naivi. Cred că alți oameni apreciază sacrificiul lor. Și dacă nu acum, atunci! Când va fi! Și, poate că și sunt apreciați, dar…

Dar asta e altă discuție, nu vreau să mă umplu de bube din aceste motive! Nu că n-aș avea tratament pentru orice! Gata de toate, cum ziceam! Eu sunt gata de toate fiindcă m-am obișnuit să fiu gata de orice! Oricând, oriunde, oricum! Cu un preț! Mic, cel al gamei Gerovital Stop Acneee! Și unul mai mare, dar care nu se mai povestește aici, fiindcă nu e locul. Și nici timpul cel mai potrivit.

Spectacolul se ține cu un chip luminos! Indiferent că joci o slugă sau o prințesă. Eu mă întrețin singură, fiindcă știu că orice om are Cosmografia lui proprie. Și, de-asta sunt gata! Acum, aici! În fond, ceea ce se vede e fața. Și e foarte important cum faci să ieși cu fața curată înfruntând intemperiile de orice tip, fiindcă vrei să ieși la rampă și pe mai departe, nu? Așa cum te cred ei, spectatorii, că ești…

SuperBlog 2017, Proba nr.4, sponsor: 
.

Șezământ

In SuperBlog2017 on Octombrie 6, 2017 at 8:07 PM

Trăiesc între colțurile pereților mei. Uneori, de plumb, dar mereu înflorind ici-colo câte ceva.

Deasupra e o mansardă, unde poate că m-aș simți mai fericită, e a mea, dar tot în același bloc aș fi. Mie nu îmi plac blocurile! Este-atâta pământ care-și așteaptă lucrarea, încât nu am înțeles niciodată de ce locuim unii deasupra altora. De parcă am avea mai multe vieți și ne putem permite a le irosi ascultându-ne cum sforăim, prin pereții, parcă intenționat proiectați subțiri de arhitecți ai altor timpuri. Știu, au fost obligați…

M-am întrebat adeseori cât timp petrecem efectiv în casele noastre căutându-ne suflul cu gândul la câte ne rămân nefăcute ca să ne știm fericiți. Și pe noi, și pe ceilalți. Lumea se schimbă, tehnologia se schimbă. Casele de mâine se schimbă! Ca să mai fiu eu, mi-am propus să visez cu ochii deschiși ceea ce îmi oferă această colecție de proiecte case, pentru oportunitatea menținerii unor facilități, fiindcă viitoarea mea casă va fi partenerul meu.

Când vine vorba de fericire, eu sunt propriul meu telegraf. Cum s-ar zice, sunt la curent cu toate perspectivele de pace ori război pe care mintea-mi le-ar putea produce. Îmi trimit cel puțin o telegramă pe zi. Unele n-ajung, fiindcă imaginația mea e într-atât de vioaie, încât inventează voit un poștaș aiurit care să le mai și rătăcească. Mai ales pe cele înspre revolte ori răscoale.

Ceva, în sufletul meu, îmi spune că mă voi implica și de-acum încolo în ridicarea unor structuri mai mândre decât cele pe care le improvizez acum, mai mult decât creanga pe care toamna a depus-o pe caldarâm smulgând-o vieții ei statice și pe care eu am supus-o fanteziei mele dinamice dimpreună cu o instalație luminoasă, ca să înduplec câteva din stările de rău sufletește să se împrăștie înapoi, de unde-au venit, în văzduhul neîmplinirilor mele. În interiorul casei mele ea va trăi aprinsă într-o altă poveste, chiar dacă în a ei s-a stins abrupt. Dar ca să ridici structuri mândre, ai nevoie de sclipiri mărețe în proiectare și nu de artificii!


Am observat că am o relație bună cu orice obiect și îmi imaginez că pentru ele, pentru obiecte, sunt un fel de salvator. Casa mea de acum, dacă n-ar fi casa mea, s-ar putea numi „Azilul obiectelor care ar fi putut trăi, dar n-au mai fost iubite”.  Când mâinile îmi sunt preocupate, citesc, cânt, scriu. Când mintea îmi e prea ocupată, îmi folosesc mâinile.

 

 

 

Eu sunt un copac sub vânturi etesiene, care-și sacrifică propriile fructe întru rodirea altora. Mă identific cu pământul, atât de abundent, dar tot atât de solitar în toate. Pământul, atunci când îi rostești numele, nu-și mai arată culoarea aia de țărână, pe care i-o știm din plin. Bunică-mea chiar avea o vorbă, în replică preocupărilor mele deloc mundane, parcă o și aud: „ia un pumn de pământ de sub picioare şi zugrăveşte casa în culorile lui!” Ce tihnă a gândurilor trebuie să ai ca să poți aşterne asemenea vorbe în sufletul unui copil!

 

 

 

Pământul meu era veşnic colorat şi ea ştia asta. Oricine ar fi auzit-o ar fi considerat că ceea ce îmi spunea era cu privire la statornicie, la locul unde te înrădăcinezi, împreunându-te cu el, oricum ar fi, adaptându-te tu lui, dar, de fapt ea îmi spunea să cred şi pe mai departe în simplitatea (naivitatea) vieții mele de copil, oricât de adult aş fi devenit la un moment dat. S-o păstrez și să o dăruiesc șezământului meu, oriunde s-ar afla el, modificându-l după chipul și asemănarea mea.


Și într-o bună zi, chiar s-a întâmplat să simt asta, când am urcat în chip de actriță, pe-o scenă. Asemănarea a venit un pic mai târziu când am început, prin scenografie, să recreez gândurile altora; prin regie, să le readuc vieții! Sub adăpostul acesta al teatrului am simțit că pot eu progresa înspre deschisul lumii. Un loc în continuă schimbare, precum nevoia-mi, fără tăgadă, de-a imagina.

Suntem arhitecții propriilor noastre proiecții. Eu sunt!

Nu știu unde voi fi peste 15 ani, dar știu cine voi rămâne. Nu știu în cine! Voi rămâne „aia” sau „AIA”?


Eu sunt un proiect! Mă prețuiesc și mă supraveghez. Sunt o pagină peste care îmi place să mă uit, acum pregătind o nouă priveliște: casa mea de pământ. Casa mea viitoare va fi o casă de cultură! Orașul nu va trage salve de tun la dezvelirea ei, dar nu numai trompetele pot cânta despre faimă! Oricum, gândurile se îndreaptă cu mierea cu care sunt chemate. Apropierea mea stranie și intimă de zidurile ei mari va fi luxul celorlalți și nu al meu.

Te-ai întrebat vreodată cine va locui, mult după ce nu vei fi, în locul tău? Dacă nu ai urmași legali. Eu nu am, astfel că știu că aș vrea să fie un loc al artelor pentru tineri care nu prea știu a-și construi drumul și pe care i-aș ajuta astfel și după moartea mea. Lucrez cu liceeni de mai bine de 25 de ani. Am înfăptuit împreună cu ei zeci de spectacole și am parcurs kilometri întregi de dramaturgie și literatură împreună. Casa mea va fi un loc al spectacolelor de teatru, în primul rând! Iar ca să fie posibil acest lucru, trebuie să aibă o scenă. Casa asta va fi rezultatul experienței mele în cultivarea oamenilor și pe mai departe.

De aceea nu pot risca să aleg la întâmplare un intermediar între mine și visul meu. Am nevoie de AIA Proiect, fiindcă visul meu e îndrăzneț și am nevoie de un proiect de casă mai întâi, cu un impact pozitiv în buget, sustenabilitate, amprentă de carbon minimă, analiză atentă din perspectiva materialelor dar și a costului de execuție, estetică și adaptabilitate la amplasament, calitate a locuirii, fiindcă, dincolo de visul meu, în care o împart cu ceilalți, eu voi locui acolo! Proiectul e unul versatil și flexibil, cum, de altfel, sunt toate proiectele AIA! Clădirile proiectate de specialiștii AIA sunt clădiri cu consum aproape egal cu zero, conforme cu legislația în vigoare.

Eu sunt un om fericit dacă pot dărui lumii povești. De aceea, casa viitorului meu e disponibilă la AIA, fiindcă arhitecților AIA le plac poveștile. Și, pentru că această proprietate va avea și altă destinație decât cea rezidențială (vând bilete la spectacole, căci trebuie să-mi amortizez cheltuielile cumva, nu sunt decât o artistă săracă), voi avea nevoie și de un evaluator ANEVER.

Unele visuri pot începe în forță, fiindcă ai cum să le susții financiar. Altele, mai modest, pornind de la o creangă de copac smulsă de furtuna de alaltăieri, devenind decor, înnobilându-ți o încăpere. Ei, și ce? La ce alta-s bune visurile?!

SuperBlog 2017, proba nr.3

Notă: fotografiile înfățişează obiecte lucrate de mine.

Cuvintele care se termină-n aţă, nu cos

In SuperBlog2017 on Octombrie 4, 2017 at 10:40 PM

O cântăreață-n ceață-n dimineață-ngheață! Nu știu cum să fac să-mi astâmpăr cheful de joc, atunci când e vorba de scris. De fapt, nu e vorba numai de chef, ci și despre sinele-mi, care stoarce cuvântul până la ultima sa literă. Într-un fel, mă asemăn cu acest storcător prin presare la rece, Hurom. (Hurom e numărul 1 la nivel mondial)

E momentul meu și al lui! Iar tu te afli aici fiindcă îți voi îndrepta atenția asupra lui, prin mijloacele mele! Nu înainte să-l descompun: hur-om. Cuvântul se încheie în „om” și, în timp ce te las să descoperi ce alte cuvinte se mai termină în „om”, eu luminez un aerodrom de pe care vor pleca câteva avioane de hârtie, pe care am notat câteva gânduri și, pe care sper să le prinzi odată lansate pe calea aerului. 1, 2, 3 și!

Ai observat ceva în legătură cu publicitatea? Cea de toate zilele. E mai întotdeauna îndreptată către tine, cel ce nu ai produsul respectiv. Ca să te simți bolnav și neputincios instantaneu.

Publicitatea e în imagine, pe urmă în cuvânt, care-o completează, nu? Uite, fac un experiment acum: mai întâi, te las să observi paiul din paharul cu smoothie— îl vezi? — scurs până la ultima picătură de cel  mai nou produs de obținere prin presare la rece a unei vieți sănătoase, pe care-l găsești, spre exemplu, la Magazinul profistore.ro.


Unde-i paiul?, o să mă întrebi. Păi, nu e! Te-am pus să-l cauți, deoarece, dacă au ajuns avioanele  mele și citești aceste rânduri, îți place jocul.

Omul e un jucăuș, în general! De aceea nu o să-l intereseze prea tare că un suc de morcovi e portocaliu. Aparatul îl va interesa dacă i-l desfaci în piese și șuruburi, în descrieri tehnice?


Nu! Mai bine zi-i cât consumă, ca să știe cât o să adauge la factura de curent. Calculează-i-o chiar tu! Învață-l s-o economisească. Zi-i că sănătatea lui are gust. De mici și cartofi prăjiți!

Privitorul o să zâmbească, îl va distra și, fără să se simtă într-o criză de ipohondrie subită — gen, de azi voi trăi sănătos!— va reține produsul numai și numai fiindcă l-ai pus să observe altceva, pe lângă produsul tău, inclusiv portofelul propriu.

Ia, pune iute un pahar sub aparatul generație 3, serie alpha și fă ca ultima picătură stoarsă să încapă la fix în acel „plin-ochi” pe care ni-l dorim noi cu toții. Scrie „PLIN OCHI”, prin ochi să-i treacă „Trăiește sănătos, cu până la 6 ori mai multe vitamine, minerale și enzime!”

Omul se uită în oglindă și, ce vede? În loc de burtă, de exemplu.

Ah, mi-au scăzut niscaiva vitamine, trebuie să-mi înmulțesc mineralele. Enzime, vreau enzime! Dacă, totuși vrei să-i faci asta (chestia cu „trăiește sănătos”), fă-l un îngrijorat sau un mofturos! Da’ nu vreau să-mi crească de 6 ori, e prea mult! Eu vreau doar de 2-3 ori! 

Întru schimbarea stilului de viață al românilor, în care storcătorul Hurom HZ Alpha e unul dintre cele mai importante elemente necesare acestei schimbări aș introduce, într-o eventuală campanie de informare națională, obligatoriu, râsul. Veselia.

Legătura nu e ușoară, nu vrei să lezezi seriozitatea aparatului.

Cum te deosebești de alt mesaj publicitar? Cum să-l eviți pe storcătorul stoarce?  Îți zic eu, te deosebești prin modul de a mă trata pe mine ca un om vesel.

Lângă acest aparat mă poți numi Om Hurom! 

Pe (un) om-Hurom îl sui în pom! Și, când îl dai jos de-acolo, cu panerul cu fructe, vede storcătorul, îl ia repede în brațe și fuge să caute o priză. Storcătorul se ține scai de el! Dacă nu îl sui în copac, că are rău de înălțime, trimite-l în piață cu aparatul după el. Un om-hurom consumă curentul altora!

De fapt, un om-Hurom îl are deja, nu îl ia pentru că tocmai a rulat reclama!

Ia du omul Hurom la un concert cu instrumente de suflat! Ia și o pungă cu lămâi cu tine. Du-l imaginar, de fapt e în fața unui televizor, într-un final. Altminteri, storcând lămâia în fața suflătorilor, și ei și publicul lor te vor bate. Suflătorilor nu le place abundența de salivă, dar căutătorului în reclamă s-ar putea să-i placă să cumpere produsul tău pentru că tocmai a salivat.

Ceea ce vreau eu să spun e că nu e adevărat că poți să îl faci pe român să-ți cumpere produsul, dacă tot tu apeși tu pe buton! Trebuie să-l pui pe el. Degetul lui e cheia! Gura lui trebuie să fie una dintre cele mai importante guri. Stomacul lui e desăvârșit, o capodoperă de înrămat în muzeul huromat.

Noi suntem Hurom! Ne place gura ta! Stomacul tău e al nostru de-acum!

În om, ca și-n pământ, ori în storcător, contează cum pui sămânța. Și, mai ales, de ce! Nu-l plictisi cu statistici! Înviorează-l!

Profit de gândul ăsta și o să-ți destăinui că tocmai ce am primit un mesaj pe telefon, de la o farmacie unde am card, deci implicit Roboțelul ăla știe că se apropie ziua mea de naștere. Vrei să știi cum începe? „În această lună specială îți urăm…” o reducere la medicamente. Știți ce fac eu de ziua mea? Îmi cumpăr medicamente. De ziua mea te servesc cu un medicament. Nu e tare?!

Desigur, reclama lor e standard, însă eu povestind-o așa am smuls un zâmbet. Mi-am făcut singură poftă de ceva medicamente.

Contează ața cu care legi povestea OM de produs! 

Eu sunt un om-Hurom! Iar un om-Hurom e cel care înțelege singur că-i trebuie storcătorul. El, omul, știe că îl lași cum e, nici prea bolnav, nici prea sănătos. Știe că el alege ce gust are dimineața lui. Și implicit sănătatea lui. Că el își risipește ceața ca să vadă produsul tău, știe și asta. Știi de ce? Că nu îl îngheață reclama, ci îl încălzește.

Că îl scoți din casa lui mai sănătos nu e o noutate. Omul simplu e plictisit. Și șosetele îl fac mai sănătos! Și sarea mai puțină. Și zahărul, da!

Păi, să fim serioși, dacă românii ar conștientiza atât de bine ceea ce îi face să aibă un trai ponderat, ar fi numai români sănătoși. Iar eu aș fi cântăreață, exact! De fapt, chiar sunt uneori…

Dacă n-ar fi Hurom, ce nu s-ar povesti? Toate sucurile din lume! 🙂

***

Îndată ce am terminat de spus discursul, m-am văzut în oglindă și am înțeles că sunt tot acasă, deși, de zece minute credeam, eram convinsă că sunt deja în sala de ședințe împreună cu ceilalți colegi ai mei. Cum numai unul putea fi liderul echipei, mi-am schimbat în ultimul moment strategia de marketing pe care urma s-o prezint. Sper să fiu eu cea care voi iniția această campanie. Voi merge din casă în casă de va fi nevoie, fiindcă omului obișnuit îi place să fie important și, dându-i atenție, devine atent la ce vrei tu.

La ședință nu o să vorbesc în priză directă. M-am înregistrat, că sunt la modă vlogurile.

Eu cred că orice om își dorește să fie sănătos și, cum storcătorul Hurom a fost conceput inițial întru scop terapeutic, atunci să aibă tot românul unul acasă și să-l și folosească!

PS1: Am observat că cei care-și iau un storcător, îl folosesc numai în prima lună, apoi uită de el. Cei care au copii, însă, îl folosesc destul de des. Să-mi notez și asta pentru campania de informare.

PS2: Eu nu am un storcător Hurom HZ Alpha. Oare nu e timpul? Cum e și ziua mea în curând…

Proba nr.2, SuperBlog2017, Sponsor:

.

Între-bare cu Answear inclus

In SuperBlog2017 on Octombrie 2, 2017 at 11:30 AM

Șade pe scaun și vorbește încontinuu. Are același aer că n-o să cedeze, i-l recunosc! Știe că nimeni nu e atât de bun ca ea, dar…

Dar mai are trei surori! Una în stânga, mereu tânără, înmugurind, una-n dreapta, veștedă, dar împlinită și extrem de dorită și încă una albă, pe care o-ndrăgesc cei cu suflet de copil, dar cu care nu se întâlnește niciodată, oricât ar vrea, deh, nu le ajută nici caracterul: una prea caldă, cealaltă prea rece. Ăsta e întreg tabloul de familie. Sunt temperamentale toate, dar îmi place să le îmbrac! Preferă mărci de renume, populare, 100% originale!

— Nu renunț! Nu renunț! Orice în lumea asta e alcătuit din atomi, deci, teoretic pot fi orice! Pot fi un fruct, precum la fel de bine pot fi o pereche de ghete. Și, dacă pot fi chiar și un palton, pot fi o geantă!


O geantă Grey Earth Medicine! Un șal Hogwarts. O pereche de mănuși Hogwarts. Un portofel Grey Earth

Eu o fixez încă, așa golașă, în starea ei de slăbiciune filosofală, știind că nu am cum s-o mai îmbrac un timp și, deși aud în cuvintele ei numai reproșul, ține să fie tot mai însorită și turuie accesoriile astea numai fiiindcă știe că Medicine e marca mea preferată. Ale ei sunt Tommy Hilfiger, Valentino, Diesel, Trussardi, Versace, Pierre Cardin etc. Dacă aș lasa sonorul deschis, ați auzi-o că încă le înșiră. Fie vorba între noi — n-are litere alfabetul, câte firme poate ea înșirui! (#)

— Pot și eu să fiu o persoană?!

Mereu i se năzare că n-o tratez la fel ca pe celelate surate.

Parfumul ei de trandafiri mă bulversează. Însă fiorii, pe care domnul Frig mi-i suplimentează din belșug nu mă abat din drum. O voi îmbrăca pe sora ei, nu mă poate întoarce, o să-i arăt eu ei!

Bineînțeles că, eu sunt genul care pretinde lucrurile într-o ordine fixă, nu mă va înduioșa, îmi mai zic, și încep să privesc numai către cea din dreapta ei, fixând-o!  Ea ține pe față, ca pe-o mască, frunze arămii, roșiatice, ruginii. Verdele ei e stins, dar tot îi simți frumusețea. Pe ea o s-o îmbrac cel puțin 3 luni de-acum înainte! Abia îi așteptam sosirea. Vremea celeilalte s-a dus!

Acum o să profit de liniștea mea fermă și o să spun ceva care sună a secret, înainte să-mi țin mâinile ocupate cu ceea ce urmează.

În limba română există un același cuvânt sonor, în suspensie, înainte de-a se împrăștia în etern, pentru care ai uita orice, fiindcă e roditor. Dacă nu l-ai intuit încă, ți-l zic eu: TOAMNĂ. Îl spui și ți se așază pe limbă, aromat. Ia spune-l!

Există unul și în limba engleză, care, dacă ar exista acel Stilist Suprem al vremii, al tuturor anotimpurilor, ar trebui să i se zică așa: ANSWEAR. Zi-l și pe acesta! Simți cum îl îmbracă pe celălalt? Nu, că tu nu crezi până nu vezi, nu?

— Păi, există deja! mă ia un gând. Pe sus! Eu îl alint Pledoarie Amănunțită.

O las întotdeauna să intervină, pentru că e îndrăgostită de mine și se și lăudă cu asta, grăitor. În timp ce ea e practică, spune clar ceea ce e de zis, ei bine, eu mă pierd în filosofii poetice. În timp ce eu consider că moda te îmbie la povești și filosofie sau simboluri,  ea, chiar acum, o să zică exact ceea ce trebuie să zică, fără amânare.

— Tu poți să îmbraci orice anotimp! Tu ești Answear! Dressingul oricui!

Amintirea acestui amănunt pică — ai văzut?— exact la timpul potrivit, cât să pot s-o așez mult mai repede decât îmi propusesem, în culori și texturi specifice, cu toată inima, pe cea care îi urmează preaînscăunatei Veri. De ce sunt eu cel care o să îmbrace încă o Toamnă!? Fiindcă pot! Dar, mai ales fiindcă am de unde.

Îmbrac și celelalte anotimpuri, dar când e timpul lor. Din aceleași motive. La mine poți să te găsești! Îmbrăcat, încălțat, închiloțat, înșosețat, în…

— Încetează! …

Cine credeți că mă înfrânează? Gândul ăla, exact! Iarna râde. Și Primăvara! Ele două mă binedispun. Când mă despart de vară, sunt trist! Toamna își scutură de nerăbdare frunzele. Mă mai îmbraci azi?

Mă uit la trupul ei și mi se pare că i se potrivește orice. Ea are gust, eu i-l satisfac. Ei îi place să fie foarte… îmbrăcată. Foarte încălțată. Foarte accesorizată. Foarte….

— Foarte bine! Îmbrac-o acum!

Nu știu ce are de gând, gândul, dar nici nu am cum să mă grăbesc. Aș putea să pun atâtea pe ea, cum și ea pune atâtea în noi, pe lângă sentimente…

— Trece toamna!

— Să treacă! zice Iarna! Primăvara zâmbește.

Nu mă grăbesc, căutarea e lungă. Dacă știi ce vrei, o scurtezi, altminteri nu prea știi la ce să te oprești mai întâi. Dar eu am o metodă personală în alegeri. Închid ochii și zic în gând literele alfabetului. Să zici, STOP, da?… Ai zis?

Uite că m-ai oprit la „H”. De la Hilfinger Denim Botine! Toamnei îi place s-o iau de jos în sus. De frig! Toamnei nu îi place goliciunea, dar inspiră într-atâta poeții, de i-o tot cântă, „a venit, a venit Toamna, acoperă-mă cu CEVA…” Oriunde te-ai afla: Polonia, Cehia, Slovacia, Ucraina, Ungaria, România. I-am adus multe, ea le probează acasă, în fața oglinzii, iar în final păstrează numai ceea ce i se potrivește cu adevărat.

I se umezesc ochii probând o cămașă Medicine future past. O alegere întotdeauna bună, toamna mea! Țesătură ornamentată, guler clasic, manșete moi. Alegerea îi reflectă temperamentul, cerul e atât de frumos toamna! Alege cu ochii închiși o pereche de jeanși și un cardigan, din tricot neted, care nu se încheie, din aceeași colecție. Vădit ca să-i facă în ciudă verii, alege și o fustă Medicine dintr-o țesătură netedă cu pliuri decorative.


Îi pun un top Medicine, un pulover și un palton Hogwarts.
Medicine, cum ai observat deja, e un brand care și mie îmi place foarte mult, piesele vestimentare sunt electrizante, pline de personalitate și potrivite cu stilul meu individual de-a îmbrăca în scris.

Văd cum sora cea albă și rece privește către sertarul virtual cu paltoane de damă de iarnă. Știu de pe acum că orice dedesubturi i-aș pune, de exemplu o rochie grey earth , paltoanele de damă elegante o vor satisface, în primul rând.

Fiindcă îi vine bine în suflet orice o-ncălzește! Answear e locul unde, dacă nu mai știi cum să îți pui în valoare personalitatea, o vei redescoperi.

Eu mai rămân o vreme în fața Toamnei să frunzăresc prin depozitul virtual, în timp ce, pe celelalte o să le adorm. Pentru cei îngrijorați de soarta Verii, o să mai spun că în această istorisire ea nu a pățit nimic rău, în sensul că, nu am legat-o eu de scaun, ci ea, încăpățânându-se să mai rămână. Cât despre primăvară, nu știu cum de nu s-a manifestat deloc, la urma urmei, poate fi cea mai capricioasă dintre surori. E un răspuns pe care-l voi descoperi, cu siguranță, în următoarele mele întâlniri cu ANSWEAR, pe care abia le aștept.

Dacă nu sunt eu Stilistul Suprem al tuturor Anotimpurilor, oricine îmi poate lua locul. Answear te îmbracă de la ZERO. Și, fiindcă veni vorba de zerouri, reducerile sunt cele care ușurează alegerile.


Și tu poți intra în Clubul Answear! Vii?! Între bare…
Proba nr.1, SuperBlog2017, sponsor: 

Iată, au trecut 50 de ani de când particip la SuperBlog!

In SuperBlog2017 on Septembrie 26, 2017 at 11:28 AM

Senzația că plutești deasupra unor propoziții te umflă, devii un balon, adesea supradimensionat și, odată pornit, dus de el/e, te desumfli deasupra… Orașelor. Cu firmele lor, cu produsele lor… Cu cumpărătorii lor.

Am tot felul de subiecte în minte, „gata, scriu o carte!”, îmi zic aproape zilnic,  dar amân să-mi cartografiez gândurile de fiecare dată. Rămâne avântul, bineînțeles! Lângă celălalt, de data trecută. Eu colecționez avânturile mele.

Dar azi, azi sunt în starea aia de-a vă zice: „va dura decenii, bre!”  Cred că nu sunt făcută pentru închiderea unei idei, dar îmi rămâne, măcar, forța intenției. Pe care o îndrept spre SuperBlog, singurul concurs de care mă despart greu. „Mă despart” ăsta nu există, de fapt. Am stat în primăvară pe margine doar pentru că am vrut să văd cum e să citești atâtea articole și să le notezi corect. Să fii juriul ultimei probe e plăcut, mie mi-a plăcut să fiu. Dar nu aș mai repeta experimentul prea curând, iar corectitudinea, ce să zic,  e subiectivă. Oricum, te incită mai mult să vorbești despre tine însuți și ești mai fascinat de felul tău de-a îmblânzi liniștea din creier, decât să explorezi fraze numărând.

De aceea, mi-am zis că „va dura decenii, bre” poate să devină un subcapitol al existenței mele în care pot include, lejer, participarea mea în concursul ăsta. Ceea ce recomand și altora, dacă au timp! De data asta eu nu prea am, așa că e posibil să abandonez pe parcurs, dar, cel puțin nu lipsesc la deschidere.

Se zice că te desparți ușor de ceva/de cineva, dacă te așteaptă altceva/ altcineva în altă parte. Pe mine, nu! Aici sunt veche, altundeva aș fi nouă. Cred că îmi place să fiu veche. O babă SuperBlog, asta-s!

Desigur, alternativa la „nu particip” era să deschid pe feisbuc o rubrică „sunt aici pentru voi”, un fel de telefon verde pentru deprimați, că am observat o apetență către zona asta la mine. Am luat hotărârea să particip imediat ce mi-a trecut prin cap un așa gând.

Cu obiectele mă descurc mai bine, de când mă știu. Mă știu de câțiva ani buni! Și… nu degeaba există un teatru al obiectelor, cineva s-a prins că-s mai maleabile. În plus, poți să spui ce vrei despre ele, chiar dacă nu le-ai atins. Ia încearcă să faci asta cu oamenii!

Când m-am întâlnit prima oară cu SuperBlog, în toamna lui 2011, am crezut că prin participarea mea, a noastră, îmbunătățim zona publicității online. Încă cred asta, deși nu s-a întâmplat vreo reformă vizibilă în afara concursului. Doar în interior, ceea ce nu e rău, n-are cum să fie rău!

Abia aștept să scriu „Iată, au trecut 50 de ani de când particip la SuperBlog! Când am făcut-o întâia oară, aveam 38 de ani.” Desigur, nu locul 1 e miza, ci 2! Pe care l-am ocupat de 2 ori în decursul celor 6 ani. Am tot timpul să-l mai ocup, din când în când…

Cum deja s-a lansat prima probă, mi-a luat bastonul și ies la poartă, să-mi anunț înscrierea (link sub foto).

Cunosc o femeie

In Cartea în care se fluieră on Iulie 14, 2017 at 8:04 PM

 

Cunosc o femeie după frunze:
jumătate clape,
jumătate numele ros.
Când văd o femeie cu sânii mari tuşesc,
cu ochii în carte
rămân, totuşi, sensibil
la ruşi.

„Frunzele cad”, citesc.
Rândul îmi răsfăța iară, năvalnic, viața, noaptea…

Odă deprimării

In Rece-n zi e, Recenzie, Strada Înclinată on Mai 14, 2017 at 4:25 PM

„Nu îmi propun să închin o odă deprimării, ci să mă laud asemenea cocoșului dimineața, înălțat în cuibar, chiar dacă numai ca să îmi trezesc vecinii. ” zice H.D. Thoreau, încă de la început (ca să ne fie clar),  în „Walden sau Viaţa în pădure” (Editura Act şi Politon)

walden sau viaţa în pădure

Desigur, imediat ce am citit acest îndemn, am început să scotocesc prin mintea mea după obiceiurile cocoşilor. Pe care i-am cunoscut! Înainte de a fi mâncaţi de alţii, că eu nu mănânc carne pe care am întâlnit-o iniţial în penele-i, blana-i şi foarte vie, în propria curte.

Ei bine, rezultatul căutării a fost că niciun cocoş, dar absolut niciunul, şi am cunoscut destui, credeţi-mă, nu mi-a părut un sculător de vecini, în mod special. Cocoşul tău te scoală mai întâi pe tine!

Aşa că, imediat ce am conchis asta, am şi hotărât ca recenzia să se numească „Odă deprimării”, în ciuda cocoşului (de Thoreau).

Subiectul cărţii e uşor, în sensul că poate fi descris în câteva cuvinte, chiar dacă te-ai trezit(din cauza cocoşului) cu mult mai devreme decât ţi-ai propus. Autorul cărţii se mută în pădure timp de  2 ani şi 2 luni (şi două zile, zice wikipedia!),  căci a vrut să sugă „toată măduva vieţii” şi să trăiască într-un mod „bărbătesco-spartan”, ca mai apoi să se întoarcă şi să ne „dezvolte personal”. El comprimă toată experienţa sa în pădure într-un singur an calendaristic, marcând-o prin succedarea anotimpurilor.

Nu s-a dus prea departe, să ne înţelegem, a ales o pădure de pe lângă casa părintească. Nu îl despărţeau de civilizaţie decât vreo 2,4 km. Nu a ales orişice pădure, ci una aflată pe un teren deţinut de bunul său prieten şi mentor, Emerson, vârful mișcării transcendentaliste.

Thoreau a muncit, la un moment dat, la fabrica de creioane a tatălui său. Vedeţi legătura?!

Exact, cartea lui Thoreau e una de dezvoltare personală şi o recomand tuturor acelora cărora le-a trecut prin minte măcar o dată ideea de a se izola de urban. Cu scopul de a scrie despre un aşa experiment. Înarmaţi-vă cu multe creioane şi identificaţi pădurea unui filosof (poet, scriitor etc) mai mare ca voi.

Desigur, unui aventurier al cuvintelor şi al timpurilor noastre, când sunt atâtea documentare care te învaţă cum să supravieţuieşti sălbăticiunilor, nu i-ar fi greu să se întreţină, atât fizic, cât şi psihic, în inima pădurii. Admit că despărţirea de wi-fi ar fi, totuşi, greu de îndurat. Ba, cred că azi, adevărata provocare e să supravieţuieşti urbanului (noroc că există edituri care publică, cu precădere, cărţi de dezvoltare personală!). Dar e posibil ca acea pădure să aibă semnal, nu mi-aş face (alte) griji!

Thoreau a făcut-o în secolul XIX, acum aproape 172 de ani (cam peste 2 luni se fac fix 172), ceea ce face ca acest experiment, această sustragere întru contopirea controlată cu Natura, să fie un document important care, mai mult, certifică un exerciţiu de deprimare voită, calculată, construită. Economic!

Desigur, în cei doi ani nu a trăit complet izolat, ci şi-a luat doza de „omenire”, din când în când, din satul natal: „Satul îmi parea mie o uriaşa agenţie de ştiri.”  Deh, nevoia de a şti… A petrecut chiar şi o noapte la închisoare şi a fost eliberat a doua zi, după ce mătușa sa i-a plătit datoriile, o taxă specială, pe care nu o mai plătise de 6 ani. Deşi, el s-a opus. Mai târziu a explicat, într-una din conferinţele pe care le susţinea, de ce se opunea acestei taxe. Desigur, Statul are multe taxe, iar astea speciale ne supără pe mulţi dintre noi. Pe restul le suportăm cu stoicism, nu dăm fuguţa în pădure.

Deşi nu pare, mie mi-a convenit să intru în universul său şi m-am rătăcit de bunăvoie în scriitură, altminteri subiectul trailului în sălbăticie cred că e unul extrem de particular, în general şi, pe cât de dinamic pentru protagonist, pe atât de lent şi plictisitor pentru căutătorul în cuvânt, deoarece singurătatea te împrăştie în milioane de gânduri. Şi cine să stea să te adune?!

Chiar dacă Thoreau se pricepe să (ne) omoare timpul cu peioraţii filosofice despre viaţă urbană, o face, scriind, şi mai dependentă decât este de un anumit spaţiu şi timp, fără a leza însă, toată(!), eternitatea. De fapt, acest experiment cred că ar fi util oricăruia dintre noi, la un moment dat.

Uite, de fiecare dată când am ajuns într-o pădure, eu, Alma, am vrut să verific cunoştinţele mele despre lumea din care vin. Desigur, am reuşit să înşir gânduri, dar ele nu aveau (la ele) legătura cu anumite curente literare, simboluri sau alte trimiteri coerente către filosofiile lumii, decât poate la reîntoarcere, când le-am putut identifica şi verifica. Fiecare cu pădurea lui, până la urmă!

E de înţeles, pe vremea lui Thoreau oamenii erau obligaţi să înmagazineze în ei atâta informaţie, încât asta îi transforma în enciclopedii ambulante. Acum, accesul la informaţie e facil, asta ar trebui să ne scape de „scorţoşenia” artelor… Ne scapă?!

Revenind… Lacul Walden oglindeşte codrul în povestea lui. Dar nu pe tot, poate de aceea sentinţa, în urma lecturării, nu e şi nici nu are cum să fie definitivă. În orice experiment, până la urmă. Până ca Thoreau să îi caute fundul, care s-a dovedit rezonabil şi solid, oamenii credeau în acest lac fără fund, fără a se obosi să-i cerceteze adâncimea.

Cred că asta e şi „traducerea” textului cărţii: mulţi îşi doresc să se mute în pădure, dar nu ajung să o facă cu adevărat decât foarte puţini. Cât despre măsurări… eh! Calcule în pădure?!

Din măsurătorile autorului reiese că adâncimea lacului Walden ar fi de 32 de metri şi jumătate şi aici, cred eu că nu a rotunjit numărul, făcându-l adânc de 33 de metri, ca să nu fie o trimitere prea evidentă către vârsta la care a sfârşit fiul Domnului. „Aceasta este o adâncime remarcabilă pentru o suprafaţă atât de mică„, cum e suprafaţa sau, mai bine zis, întinderea omului, aş completa eu. „Şi totuşi, niciun centimentru din ea nu poate fi cruţat de imaginaţie! Ce-ar fi dacă niciun lac nu ar fi adânc? N-ar acţiona asupra oamenilor?

Poate că aşa şi te simţi în singurătatea-ţi, un aproape sacrificat întru spălarea păcatelor omenirii şi, dacă îi adaugi acestei singurătăţi Natura, atunci, cine ştie, poate că e mai uşor de suportat martiriul.

Eu pledez pentru nebunia explorării, în general, fie chiar şi numai a propriilor tale vârfuri, cu condiţia ca acea incursiune în tine să nu fie atât de controlată. Ori, Thoreau, nu scapă de ceea ce este el, în fond, un transcedentalist american, pragmatic, care iese din ou întru nou, dar sfârşeşte pierdut tot de vechile metehne ale omenirii.

Cât despre știința amatoristică și filoZofia frustrată de care a dat dovadă (citez din vulpile critice), n-aş zice decât că, depinde cine o zice şi, mai ales când! El trece azi drept un ecologist şi un susţinător înfocat al mersului pe jos. Vă sună cunoscut?!

Ceea ce vreau eu să rămână consemnat în legătură cu această carte e că, întotdeauna, eu caut dincolo de suprafaţa textului şi nicidecum în împlinirea lui în faţa vizuinelor critice. Cu alte cuvinte, caut acel spectacol interior, pe care-l poate produce lectura textului în sine. Ori, lecturând această carte într-un spaţiu optim, vei descoperi că e, de fapt, o sublimă feerie. Bine, eu am început s-o lecturez în Melk (Austria), mai exact, la 2,4 km de Melk, în Pielach Spielberg, unde era şi o pădurice, precum şi un lac… Nu i-am măsurat adâncimea, dar aveam destule creioane la mine…

Cartea am primit-o de la editură cu vreo 2 luni înainte. Observaţi grafia timpului?! 🙂

Înainte să închei, aş însoţi acest text cu un moment contemporan cu mine (care mi-a intrat la suflet acum 2 zile):

Cumva, nu întâmplător, acest moment încheagă (în mintea-mi) „oda” asta a deprimării (sau feericirea) despre care am vrut a vă povesti. Nu ştiu cum se vede de la voi (citire)! Niciodată (doi) la fel!

Dar… Ia, mai cititţi o dată, cu fundal muzical! Se schimbă oare perspectiva?! 🙂

Nu este vis al meu
Să-mpodobesc un gând;
Nu pot să m-apropii de rai sau de Dumnezeu
Mai mult decât de sfântul Walden.
Eu sunt malul lui de piatră
Şi briza ce-i mângâie-n vatră;
În căuşul palmei-i ţin
Apa şi nisipul fin,
Ale lui adânci izvoare
Sunt în gândul meu izvoare.