alma nahe

Archive for 2017|Yearly archive page

Cunosc o femeie

In Cartea în care se fluieră on Iulie 14, 2017 at 8:04 PM

 

Cunosc o femeie după frunze:
jumătate clape,
jumătate numele ros.
Când văd o femeie cu sânii mari tuşesc,
cu ochii în carte
rămân, totuşi, sensibil
la ruşi.

„Frunzele cad”, citesc.
Rândul îmi răsfăța iară, năvalnic, viața, noaptea…

Odă deprimării

In Rece-n zi e, Recenzie, Strada Înclinată on Mai 14, 2017 at 4:25 PM

„Nu îmi propun să închin o odă deprimării, ci să mă laud asemenea cocoșului dimineața, înălțat în cuibar, chiar dacă numai ca să îmi trezesc vecinii. ” zice H.D. Thoreau, încă de la început (ca să ne fie clar),  în „Walden sau Viaţa în pădure” (Editura Act şi Politon)

walden sau viaţa în pădure

Desigur, imediat ce am citit acest îndemn, am început să scotocesc prin mintea mea după obiceiurile cocoşilor. Pe care i-am cunoscut! Înainte de a fi mâncaţi de alţii, că eu nu mănânc carne pe care am întâlnit-o iniţial în penele-i, blana-i şi foarte vie, în propria curte.

Ei bine, rezultatul căutării a fost că niciun cocoş, dar absolut niciunul, şi am cunoscut destui, credeţi-mă, nu mi-a părut un sculător de vecini, în mod special. Cocoşul tău te scoală mai întâi pe tine!

Aşa că, imediat ce am conchis asta, am şi hotărât ca recenzia să se numească „Odă deprimării”, în ciuda cocoşului (de Thoreau).

Subiectul cărţii e uşor, în sensul că poate fi descris în câteva cuvinte, chiar dacă te-ai trezit(din cauza cocoşului) cu mult mai devreme decât ţi-ai propus. Autorul cărţii se mută în pădure timp de  2 ani şi 2 luni (şi două zile, zice wikipedia!),  căci a vrut să sugă „toată măduva vieţii” şi să trăiască într-un mod „bărbătesco-spartan”, ca mai apoi să se întoarcă şi să ne „dezvolte personal”. El comprimă toată experienţa sa în pădure într-un singur an calendaristic, marcând-o prin succedarea anotimpurilor.

Nu s-a dus prea departe, să ne înţelegem, a ales o pădure de pe lângă casa părintească. Nu îl despărţeau de civilizaţie decât vreo 2,4 km. Nu a ales orişice pădure, ci una aflată pe un teren deţinut de bunul său prieten şi mentor, Emerson, vârful mișcării transcendentaliste.

Thoreau a muncit, la un moment dat, la fabrica de creioane a tatălui său. Vedeţi legătura?!

Exact, cartea lui Thoreau e una de dezvoltare personală şi o recomand tuturor acelora cărora le-a trecut prin minte măcar o dată ideea de a se izola de urban. Cu scopul de a scrie despre un aşa experiment. Înarmaţi-vă cu multe creioane şi identificaţi pădurea unui filosof (poet, scriitor etc) mai mare ca voi.

Desigur, unui aventurier al cuvintelor şi al timpurilor noastre, când sunt atâtea documentare care te învaţă cum să supravieţuieşti sălbăticiunilor, nu i-ar fi greu să se întreţină, atât fizic, cât şi psihic, în inima pădurii. Admit că despărţirea de wi-fi ar fi, totuşi, greu de îndurat. Ba, cred că azi, adevărata provocare e să supravieţuieşti urbanului (noroc că există edituri care publică, cu precădere, cărţi de dezvoltare personală!). Dar e posibil ca acea pădure să aibă semnal, nu mi-aş face (alte) griji!

Thoreau a făcut-o în secolul XIX, acum aproape 172 de ani (cam peste 2 luni se fac fix 172), ceea ce face ca acest experiment, această sustragere întru contopirea controlată cu Natura, să fie un document important care, mai mult, certifică un exerciţiu de deprimare voită, calculată, construită. Economic!

Desigur, în cei doi ani nu a trăit complet izolat, ci şi-a luat doza de „omenire”, din când în când, din satul natal: „Satul îmi parea mie o uriaşa agenţie de ştiri.”  Deh, nevoia de a şti… A petrecut chiar şi o noapte la închisoare şi a fost eliberat a doua zi, după ce mătușa sa i-a plătit datoriile, o taxă specială, pe care nu o mai plătise de 6 ani. Deşi, el s-a opus. Mai târziu a explicat, într-una din conferinţele pe care le susţinea, de ce se opunea acestei taxe. Desigur, Statul are multe taxe, iar astea speciale ne supără pe mulţi dintre noi. Pe restul le suportăm cu stoicism, nu dăm fuguţa în pădure.

Deşi nu pare, mie mi-a convenit să intru în universul său şi m-am rătăcit de bunăvoie în scriitură, altminteri subiectul trailului în sălbăticie cred că e unul extrem de particular, în general şi, pe cât de dinamic pentru protagonist, pe atât de lent şi plictisitor pentru căutătorul în cuvânt, deoarece singurătatea te împrăştie în milioane de gânduri. Şi cine să stea să te adune?!

Chiar dacă Thoreau se pricepe să (ne) omoare timpul cu peioraţii filosofice despre viaţă urbană, o face, scriind, şi mai dependentă decât este de un anumit spaţiu şi timp, fără a leza însă, toată(!), eternitatea. De fapt, acest experiment cred că ar fi util oricăruia dintre noi, la un moment dat.

Uite, de fiecare dată când am ajuns într-o pădure, eu, Alma, am vrut să verific cunoştinţele mele despre lumea din care vin. Desigur, am reuşit să înşir gânduri, dar ele nu aveau (la ele) legătura cu anumite curente literare, simboluri sau alte trimiteri coerente către filosofiile lumii, decât poate la reîntoarcere, când le-am putut identifica şi verifica. Fiecare cu pădurea lui, până la urmă!

E de înţeles, pe vremea lui Thoreau oamenii erau obligaţi să înmagazineze în ei atâta informaţie, încât asta îi transforma în enciclopedii ambulante. Acum, accesul la informaţie e facil, asta ar trebui să ne scape de „scorţoşenia” artelor… Ne scapă?!

Revenind… Lacul Walden oglindeşte codrul în povestea lui. Dar nu pe tot, poate de aceea sentinţa, în urma lecturării, nu e şi nici nu are cum să fie definitivă. În orice experiment, până la urmă. Până ca Thoreau să îi caute fundul, care s-a dovedit rezonabil şi solid, oamenii credeau în acest lac fără fund, fără a se obosi să-i cerceteze adâncimea.

Cred că asta e şi „traducerea” textului cărţii: mulţi îşi doresc să se mute în pădure, dar nu ajung să o facă cu adevărat decât foarte puţini. Cât despre măsurări… eh! Calcule în pădure?!

Din măsurătorile autorului reiese că adâncimea lacului Walden ar fi de 32 de metri şi jumătate şi aici, cred eu că nu a rotunjit numărul, făcându-l adânc de 33 de metri, ca să nu fie o trimitere prea evidentă către vârsta la care a sfârşit fiul Domnului. „Aceasta este o adâncime remarcabilă pentru o suprafaţă atât de mică„, cum e suprafaţa sau, mai bine zis, întinderea omului, aş completa eu. „Şi totuşi, niciun centimentru din ea nu poate fi cruţat de imaginaţie! Ce-ar fi dacă niciun lac nu ar fi adânc? N-ar acţiona asupra oamenilor?

Poate că aşa şi te simţi în singurătatea-ţi, un aproape sacrificat întru spălarea păcatelor omenirii şi, dacă îi adaugi acestei singurătăţi Natura, atunci, cine ştie, poate că e mai uşor de suportat martiriul.

Eu pledez pentru nebunia explorării, în general, fie chiar şi numai a propriilor tale vârfuri, cu condiţia ca acea incursiune în tine să nu fie atât de controlată. Ori, Thoreau, nu scapă de ceea ce este el, în fond, un transcedentalist american, pragmatic, care iese din ou întru nou, dar sfârşeşte pierdut tot de vechile metehne ale omenirii.

Cât despre știința amatoristică și filoZofia frustrată de care a dat dovadă (citez din vulpile critice), n-aş zice decât că, depinde cine o zice şi, mai ales când! El trece azi drept un ecologist şi un susţinător înfocat al mersului pe jos. Vă sună cunoscut?!

Ceea ce vreau eu să rămână consemnat în legătură cu această carte e că, întotdeauna, eu caut dincolo de suprafaţa textului şi nicidecum în împlinirea lui în faţa vizuinelor critice. Cu alte cuvinte, caut acel spectacol interior, pe care-l poate produce lectura textului în sine. Ori, lecturând această carte într-un spaţiu optim, vei descoperi că e, de fapt, o sublimă feerie. Bine, eu am început s-o lecturez în Melk (Austria), mai exact, la 2,4 km de Melk, în Pielach Spielberg, unde era şi o pădurice, precum şi un lac… Nu i-am măsurat adâncimea, dar aveam destule creioane la mine…

Cartea am primit-o de la editură cu vreo 2 luni înainte. Observaţi grafia timpului?! 🙂

Înainte să închei, aş însoţi acest text cu un moment contemporan cu mine (care mi-a intrat la suflet acum 2 zile):

Cumva, nu întâmplător, acest moment încheagă (în mintea-mi) „oda” asta a deprimării (sau feericirea) despre care am vrut a vă povesti. Nu ştiu cum se vede de la voi (citire)! Niciodată (doi) la fel!

Dar… Ia, mai cititţi o dată, cu fundal muzical! Se schimbă oare perspectiva?! 🙂

Nu este vis al meu
Să-mpodobesc un gând;
Nu pot să m-apropii de rai sau de Dumnezeu
Mai mult decât de sfântul Walden.
Eu sunt malul lui de piatră
Şi briza ce-i mângâie-n vatră;
În căuşul palmei-i ţin
Apa şi nisipul fin,
Ale lui adânci izvoare
Sunt în gândul meu izvoare.

Aorea

In Cartea în care se fluieră on Mai 12, 2017 at 12:54 PM

Când merg în urma cuvintelor, îmi suflec mânecile şi separ sufletul sălbatic de cel domesticit. Oamenii evită mâna din cuvânt, de parcă întreg conţinutul lor e în piept. Atunci eu le împodobesc gândul şi le spun că nu pâinea e cea care va hrăni totdeauna.

Când merg în spatele cuvintelor, stelele au vârfuri sublime, iar bogăţia soarelui, pe care o împart, e voluntară. Chiar dacă ne încălzim în mai multe feluri, răceala e şi ea la fel de umană.

Când merg printre cuvinte, nu scad şi nici nu adun, mai mult înmulţesc şi pe urmă împart. La urma urmei nu suntem altceva decât pene de împrumut şi suntem datori să înapoiem câte un cuvânt.

Când sunt cuvântul, pot privi acolo unde am mai rămas de privit, dezlipind pământul de cer. Aorea, ştiind care e soarele real , în apus, reflectându-se în ape.

În faţa unui cuvânt, pierzi! Zboară atât de jos, încât poţi atinge zvâcnitor unduirile ce dispar şi de aceea astăzi, nu! Ieri cere o pregătire cel puţin la fel de corespunzătoare…

15!

In Cinéma cântat on Mai 11, 2017 at 11:08 PM

travka

Amintirile nu sunt gloanţe. Nu sunt nici flori. Bine că nu sunt piele, să trebuiască s-o atingem, din când în când!

Acești 15 ani sunt (mai mult) ai numelui, căci acum 15 ani puteai să îi vezi cum vin, nu cum se duc, iar acum, că îi vezi cum s-au dus, nu ştii cât să (mai) spui din ei. O dulce satiră, când stai să te gândeşti: Ia să mă văd unde eram! 

Cred că diminețile reduc pornirile eroice, imediat ce te speli cu apă rece pe față. Așa și gândurile, odată scrise, nu se mai întorc la fel în tine. Nici cântecele! Făcute să care doar o mică parte din vieţile noastre…
afiş Travka

Ce se mai aude? Să nu fim îngrijorați! În fiecare sunet TRAVKA poate fi o prietenie infinită. Chiar dacă de #cincisprezeceanicălătoare…

Oamenii sunt gloanţe. Sunt şi flori. Şi, până la urmă, fiecare dintre noi sfârşeşte prin a fi o explozie ocazională în raport cu celălalt. Praf de puşcă, petale… O subtilă şi inumană conştiinţă poetică.

 

Puteam spune că…

In Almanahe cu poze și g(l)umă, Spring SuperBlog 2017 on Mai 11, 2017 at 8:06 PM

Am fost la Gala Spring SuperBlog 2017! La Mamaia, Hotel Aurora. Pot spune încă, dar nu pot dovedi. Încă! Deşi…Niscaiva dovezi mi-au parvenit în particular, dar mai bine să rămână acolo o anumită horă… Ce-am horit! Şi multe alte escapade… 😛

  1. Am fost juriul probei 18, al cărei autor tot eu am fost. Aici sunt dovezi clare! De fapt, acest motiv m-a ţinut legată de una dintre mesele de pe terasa hotelului Aurora, unde am rămas pradă corbilor cele două zile de petrecere şi Gală. Ca să capăt două portocale, două mere şi două prăjiturele (nu erau pişcoturi!) a trebuit să mă dezleg de masă cât să fac vreo 2 dansuri. Dar am sfârşit tot legată. De masă, dar şi de locuitorii ei constanţi (nu constanţe), adică tiză-mea, Mihaela şi aricioaica Ioana, cu care aş fi stat la poveşti dincolo de nori. Au trecut mulţi&multe pe la masă, dar numai ele două şi-au tocit. Şi gura, nu numai şezutu’!
  2. Primăvara asta n-am mai fost de Competiţie, ci pe lângă ea, cred că s-a observat(?) şi acum, scriind din această postură, mă simt un fel de dispozititv cu reacţie întârziată, dar toate s-au întâmplat, jur, chiar dacă nu le-am consemnat eu când trebuia. Da’ chiar aşa, când trebuia?
  3. SuperBlog de primăvară s-a încheiat şi au câştigat: Locul I- Raluca Ilie, Locul II-Marius Mandache şi locul III- Oana Grozavu. Întreg clasamentul aici.
  4. Albert şi Claudia sunt părinţii SuperBlog, dar mă gândesc să le fac un copil: SuperBlog Junior. Trebuie să îmi amintesc mai întâi cum se fac copiii…
  5. Nu am reuşit să stau de vorbă cu toţi concurenţii, dar am reuşit să depăşesc recordul la cuvinte nevorbite, în sensul că am vorbit cu mult mai puţin decât pot eu de obicei. Rău de mare, pesemne…
  6. Visez la o săptămână de Gală SuperBlog. În altă ţară.

După cum se observă, deşi puteam să zic multe, am ales să zic mai puţine, fiindcă cele mai multe sunt de interior, despre prietenii şi ne privesc mai mult pe noi, cei care le înfăptuim acolo, înainte, în timp ce şi, mai ales, după. Exteriorul e şi va fi despre participare, în general. La care vreau să (vă) îmbii, dar numai singuri puteţi descoperi, participând.

Deşi am devenit dependentă de SuperBlog, am reuşit să rămân pe margine, în haine de partener, care haine haine(accente, accente!) m-au pus să îmbrac şi haina de (în)jurat şi acest fapt a făcut să devin un partener activ, altminteri, probabil că dormeam. Liniştită!

Sigur, ca partener jurat, ar mai fi de zis că e o provocare să răspunzi la contestaţii, spre exemplu, fiindcă inevitabil îţi aduci aminte că ai fost şi tu la capătul acela (şi al răbdării!) şi că ţi-ai imaginat de multe ori cum sfârşeau imaginar juraţii, întâlnindu-se cu tine… 😉

Acum, că am consemnat toate astea, mă retrag în mare.

Aşa cum am pomenit toate cele, în mare şi ele…

În mic, aş mai dezvolta un pic… aş face să alunece un peştişor (auriu) prin mâinile mele şi aş depune aici (nu icre!) trofeele ludice Almanahe Handmade, cu care i-am cadorisit pe cei 14 câştigători ai probei nr. 18 (iniţial erau 12, dar am suplimentat 2).

Gata! Cam asta a fost şi încă vreo 30 de mii de cuvinte, pe care nu le-am scris. Nu e de mirare, am locuit două nopţi cu o pisică neagră.

Îi mulţumesc, în mod special, Alinei că m-a „ridicat” din gara Buzău şi m-a dus până la uşa hotelului. Şi invers!

Spre SuperBlog de toamnă de-acum…! Felicitări tuturor!

Puteam spune , dar am ales ! Un amestec nici prea oficial, nici foarte particular…

Ieşirea din Melk

In Drumuri&Călătorii on Mai 11, 2017 at 4:28 PM

Prin Intrarea în Melk(I) şi Intrarea în Melk(II) am ocolit un pic intrarea în oraş, ca s-o leg cu ieşirea din el, mai întâi spre Viena, apoi uşor-uşor, înapoi, spre întoarcerea în melc, căreia îi zicem toţi „acasă”.

Melk e un fel de Braşov, iată câteva instantanee care or să vă convingă.

Fiind sărbătoare, magazinele aveau obloanele trase, dar erau deschise, totuşi, pub-urile, restaurantele şi cofetăriile. La ora la care am ieşit eu în plimbare (17.30, cred) nu prea era multă lume pe stradă, aşa că de data asta nu a trebuit să caut eu pustiul din fotografii sau să-l aştept cu răbdare, ci mi s-a aşternut singur-singurel, aşa cum l-am găsit, tăcut.

Neaşteptat, am auzit totuşi, la un moment dat o-ko-bo-o-ko-bo-o-ko-bo, dar până să mă dumiresc eu şi să scot telefonul, sunetul făcut de saboţii unei gheişe (în Austria?!) s-a făcut pierdut pe una dintre îngustele străduţe. Nu era îmbrăcată în chimonoul tradiţional, dar saboţii o dădeau de gol. Probabil că lucra la vreun restaurant japonez din oraş…

Vă reamintesc că, de unde eram cazată eu, în Pielach, până în Melk nu erau decât vreo 2,5 km, astfel că am mai vizitat oraşul şi în altă zi, doar că de data asta era destul de animat, în special de turişti, trecuţi de vârsta a doua binişor, cel mai probabil veniţi să viziteze Abaţia Melk.

În a doua zi de Paşti am pornit spre Viena şi, în drum spre metropolă, am întâlnit acest locuşor: Kloster Schönbühel, un lăcaş sfânt.

Nu e un loc pe care să-l părăseşti repejor, clar, ci unul care te îmbie la un popas mai lung. Doar că, fiind în drum spre Viena şi având în plan mai multe obiective, am sărit peste gânduri numai bune de visare şi peste poezia locului. De altfel, aşa s-a întâmplat şi cu celelalte obiective, aflate în drumul spre Viena, pe care doar le-am bifat. Stift Göttweig, spre exemplu, era în renovare, l-am văzut şi pe el doar pe dinafară. 

Am trecut şi am oprit un picuţ în Krems, care e un fel de Melk, dar la scară mai mare. Numai că mi-a fost un picuţ cam rău de la serpentine şi nu am avut deloc chef de fotografiat. Într-un final, înainte să ajung în metropolă, mi-am revenit.

2 ore în Viena= Mc Donalds+Dom(nu’)

Dom-ul era şi el în restaurare pe dinafară. De fapt, un turist grăbit ca mine ar zice că toată Austria e în restaurare fiindcă toate clădirile, oricât de vechi erau, arătau ca noi.

Poze cu Mc Donalds n-am, dar mai am câteva fotografii făcute în metropolă. Spre exemplu, cu cai verzi…

În a treia zi de Paşti am luat-o la picior prin Pielach şi am mai luat cu mine câteva instantanee.

În 5 zile de Austria (o săptămână de vacanţă cu cele 2 zile pe drum, dus-întors, cu maşina) nu ai cum să vezi multe şi nici cum să le simţi cum trebuie, dar câte ceva tot am asimilat şi rămân acolo, încă cu deschidere, pentru altă vizită, poate mai lungă, cine ştie…

Însă, am tras concluzia că eu, clar, nu sunt (şi nici nu voi fi!) un vizitator tipic de metropolă, ci unul sadea, de periferie!

 

 

Intrarea în Melk(II)

In Drumuri&Călătorii on Mai 1, 2017 at 6:50 AM

Fiindcă e prima zi de Paşti, aici, în amintire, sar peste oraş şi mă sui direct în cerul lui: Abaţia Melk.

La intrare stă scris „ABSIT GLORIARI NISI INCRUCE” (Gloria este găsită numai prin cruce) şi, mărturisesc că, scriind acum, am zis în gând, în loc de „găsită”, „greşită”. Nu comentez mai mult de atât, uneori gândul e mai puternic decât orice poruncă divină.

Dacă vă imaginaţi că este un loc liniştit, căci aşa grăiesc pozele mele, ei bine, ele mint. Eu am ajuns destul de dimineaţă, când turiştii cel mai probabil că îşi luau încă micul dejun, de aceea nu apare nimeni în fotografii. Asta nu înseamnă că nu erau chiar şi la acea oră a dimineţii destui, am văzut în parcare vreo 5-6 autocare, doar că eu căutam cu răbdare unghiurile pustii, care să-mi amintească numai şi numai de mine.

Totuşi, n-am putut să mă abţin să nu surprind instantaneul ăsta:

img_0181

În cadrul abaţiei e şi o şcoală, unde merg elevii de gimnaziu din Melk, dar fiind sărbătoare nici ei nu apar în peisaj, altminteri prezenţi în memoria oricărui vizitator.

Ca să văd tot ar fi trebuit să stau până la ora 17.00, când se închideau uşile. Nu am stat! Nu mi-am luat bilet, care costa 10 euro, dar nici nu m-a oprit nimeni să mă întrebe dacă am. Am lăsat, totuşi, mai mult de 10 euro pe suveniruri: un breloc şi doi cercei.

Nu am vizitat grădinile,  muzeul, nici biblioteca, dar am zăbovit vreo 2-3 ore prin curtea interioară şi am intrat la slujba de Paşti, în biserică, dar am stat în zona destinată turiştilor, care era despărţită de geamuri din sticlă de restul bisericii şi puteai privi doar un sfert din opulenţa ei. Chiar şi-aşa, era destul de copleşitor pentru mine să văd atâta aur decorând betoane, fiindcă nu m-am putut dezice de gândul care(-mi) numără necontenit sărăcia, în general.

Cum era slujbă, nu am avut voie să fotografiez şi nici să filmez, aşa că, intuind asta, înainte să împing uşa bisericii cu mâna dreaptă, am introdus mâna stângă cu telefonul în ea şi am apăsat la ghici pe butonul camerei.

img_0180

Nu cred că am stat mai mult de jumătate de oră, dar am prins finalul concertului coral şi, în timp ce îmi roiau ochii, ori din cauza strălucirii, ori din alte cauze, m-au podidit lacrimile, de nu mai reuşeam nici să le şterg, nici să le opresc. Nu ştiu cu ce fel de sentiment am avut de furcă acolo, dar dacă aia e bucuria sau tristeţea divină, mai vreau!

Până îmi revin, mai aruncaţi-vă ochii înspre tavane şi, de ce nu, înspre intrarea în bibliotecă.

Posibil că, ceea ce am simţit să fi fost forţa celor 4 virtuţi: Înţelepciunea, Dreptatea, Tăria si Cumpătarea, dar revenirea din sentimentul acela nu a fost către alte simţiri şi mai adânci, fiindcă Dumnezeu nu sună atât de melodios în limba germană, mein Gott! Şi nici o slujbă în numele lui!

Chiar dacă nu mi-am petrecut toată ziua acolo, timpul îmi dicta altceva, ori din pricina greutăţii celor simţite, ori din faptul că oricât ai colinda mai de suprafaţă, aşa, superficial, cum am făcut-o eu, tot nu reuşeşti să surprinzi tot domeniul abaţiei, căci e imens.

Că tot veni vorba de cumpătare şi înţelepciune, e timpul să mai mărturisesc nişte imagini cu Melk-ul, văzut de sus şi pe urmă o să mă îndrept în tăcere.

Mâine voi intra în Melk-ul urban, dar nici acolo nu vă aşteptaţi la cine ştie ce zgomote generale. Tot cele particulare se vor etala, drepte sau strâmbe, în acest muzeu închinat numai şi numai amintirilor mele.

Intrarea în Melk (I)

In Drumuri&Călătorii on Aprilie 30, 2017 at 8:59 PM

De obicei, textele în care prezinţi un itinerariu de călătorie propriu, vrei să servească şi altora, de aceea, imediat cum ai ajuns înapoi, în fotoliul tău confortabil, în loc să-ţi expui trăirile intime, aduni din Google istorii demult stinse, dar scrise şi rescrise, şi o minimalizezi, fără tăgadă, pe cea pe care tocmai a scris-o istoria sufletului tău nomad. Şi, (nu-i aşa?), exact asta face ca scurta vizită într-un alt loc să nu mai fie a ta, ci a vorbelor tale… „Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”, vorba lui Eco! Ca s-o înţelegem şi noi o să pun şi traducerea ei literară „Trandafirul de ieri rezistă datorită numelui său, dar noi avem doar nume ale trandafirului fără rost.”

Când am aflat că o să trec două graniţe, dintr-o dată nu m-am mai simţit ca un melc în ale plecărilor fizice, ştiut lucru că Alma Naher asta, care scrie pe aici, pleacă, cu precădere, numai şi numai în cuvânt şi chiar ziceam cândva că, pomenind câte un loc prin paginile astea, imaginară plecare pentru mine, se transformă pentru câţiva traseu de-adevăratelea. Dar, uite că a venit şi vremea picioarelor mele!

De fapt, nu o să intru chiar azi în Melk! O să ajung în noapte, târziu, în Pielach Spielberg, (la 2,5km de Melk) trecând graniţele cu ochii închişi, aşa cum le-am trecut eu, că am dormit, exact! Am deschis ochii cât să mă arăt ca în buletin vameşului român, celui ungar, şi austriacului şi, cât să mă conving că nu ne vor răpi extratereştrii cu luminiţele lor roşii, clipocind în întuneric. Extratereştrii fiind, de fapt, zeci de eoliene.

De cum am ajuns la Haus am Wanderweg, am fumat.

alma

Am fumat şi am ameţit! Aer tare, plămâni… în fine, nu contează, o să trec repede peste întunericul locului nu înainte să vă spun că, atunci când am intrat în Pielach, mi s-a părut că am nimerit într-o poveste în care toate personajele erau plecate în vacanţa de Paşti şi eu trebuia acum să umplu locul. Dar na, asta aduce întunericul: adormiţi şi o-nspăimântătoare linişte austriacă. Spielberg, Spielberg…! Fiori sub piele…

Am să aprind acum lumina zilei, nu vă mai sperii, ca vă zic că Haus am Wanderweg e casa aceea mare, de pe deal(de mai jos) şi e încă în construcţie, doar o parte din ea funcţionând în regim de pensiune, mai exact o parte extrem de modernă. Cealaltă e încă a altor vremuri, unele viitoare (e în construcţie o piscină acoperită la etaj) şi altele vechi, foarte vechi, atât de vechi încât, dincolo de piatră răzbate izul trecerii timpului.

haus

adresa hause am wanderweg

Gazdele sunt doi români, Roxana şi George, astfel încât nu am fost nevoită să-mi exersez decât limba maternă, în alte registre decât cele în care scriu eu, desigur, adică mai puţin poetice.

N-o să mă mai joc de-a-ntunericul pielachian, să vedem câte ceva, totuşi prin zonă.

De-aici încolo las, oricum, mai multă ziuă care să străbată textul ăsta. Aşa o să vedem că, de fapt,  eu sunt în vacanţa de Paşti, iar personajele locului sunt (la ele) acasă.  Că e Paşti o să observăm în altă zi, astăzi e o zi mai mult de acomodare.

Pe scurt, în Pielach (dând clik veţi descoperi mai multe locuri), observaţi deja, nu prea există garduri delimitând teritorii, astfel încât te poţi plimba prin „curţile” oamenilor fără să simţi că încalci proprietatea cuiva. De altfel, locuitorii sunt foarte prietenoşi, atât de prietenoşi încât îţi aminteşti subit toate cuvintele în limba germană pe care le-ai ştiut vreodată. După cum îmi zâmbeau, sigur „Fröhliche Ostern” e „Paşti fericit(ă)!”

Astăzi nu cred că mai ajung undeva, decât, poate sus, pe deal, până-n grămăjoara de…

18217486_1496321267065004_373718782_n

bălegar. 🙂 M-am apropiat de ea cât să îmi simt norocul şi cât să nu-mi mute nasul.  Dar, drumul ăsta pe care am luat-o  nu mai duce nicăieri, deşi duce cu adevărat către… Dunăre, aşa încât o să mă întorc din cale, şi luând-o înapoi, la vale, mă voi opri pe o băncuţă pe care au pus-o localnicii, cât să înmagazinez în mine priveliştea şi, comuna privită de sus şi desigur, cât să ard o foiţă de tutun, ca să acopăr altele. Alte foi. Şi alte arderi…

Desigur, coborând, am întâlnit şi ceva găini, în aceeaşi singură gospodărie, pe care o văzusem şi urcând dealul.

Şi câţiva tăuraşi…

De fapt, iarba este tot la fel de verde şi în Austria, ca şi în România, copacii sunt în păduri, în schimb, aproape neatinşi, spre deosebire de ai noştri, care-s pe la ei în sobe, dar nu vreau să mă trezesc din reverie cu măgării.

panoramă

Pielach e un loc liniştit, unde, dacă nu-ţi arde de cutreierat Viena, vestita metropolă austriacă, poţi să poposeşti cu încredere aici (la 2 ore distanţă de Viena), fiind sigur că respiri aer curat. Garantat! Dacă aş locui o lună, m-aş lăsa de fumat! Încet, programat!

Acum o să mă întorc în Haus am Wanderweg  şi o să vă îmbii nu din vorbe, ci dintr-un foc să intrăm în casă, fiindcă se înserează şi am promis că las mai multă zi în text.

Accesând link-ul (booking) pe care l-am ascuns sub „casă”, veţi descoperi de ce alte avantaje dispune această pensiune. Acolo găsiţi şi preţul, care este bun, vă spun de pe acum. Apartamentul are un etaj, două băi, bucătărie, astfel încât pot locui mai multe familii, preţul fiind stabilit per apartament, nu per persoană.

Interiorul, după cum veţi observa şi în pozele de pe booking.com, este amenajat în stil modern, cu mult bun gust şi, de ce să nu recunosc în cam prea (mult) lux pentru trăirile mele poetice. O să adorm totuşi, boema de mine, în miros de parfum scump până mâine, când reînviez sfârşitul ăsta de poveste, trăgând de el încă un pic, în timp ce o să pregătesc teren nou întru intrarea în medievalul Melk şi, mai ales croindu-mi cale spre Abaţia pe care Umberto Eco a „spovedit-o” prin Adso în „Numele Trandafirului”.

De la orice se poate ajunge în poem!

In Cartea în care se tace on Aprilie 29, 2017 at 12:57 PM

Dacă o să fiu întrebată vreodată de ce număr,
o să răspund: pentru poezie!
Eu număr bucăți de perete,
oameni iubind,
avioane
copaci,
pisici,
aspiratoare..
Când aspir, mă gâdilă ceva în talpă.
Mi se întâmplă, cred, că număr.
Gâdilătura în talpă vine şi dintr-o magie aparte a lumii,
unde nu mai stai în gunoaie.
V-ați întrebat vreodată cât gunoi intră într-o poezie?
Ce capacitate-o fi având?
Și câți microni de praf?
Uite un om închis în odaia lui, aspirând!
Vezi cum, orice ar face el,
în dosul faptelor lui nu se vede strălucirea-i iubind?
Rămâne de-a pururi imaginea singurătății lui:
un om periind covoare,
dinți
și zbătându-se să scape de praf şi de gunoaie
căutând pentru alţii cuvinte solare.

Exponat

In Cartea în care se tace on Aprilie 12, 2017 at 5:41 AM

Din când în când îmi vizitez iubirea,

am lăsat-o într-un muzeu dezafectat.

Cât timp nu sunt acolo, nu se întâmplă mai nimic, 

eu abia de-mi amintesc de ea, 

însă, de cum ajung,

totul începe a prinde viață şi eu atunci plătesc bilet, 

ca să o contemplu fără remuşcări.

Ea insistă să mă treacă pe listă,

vizitator permanent, 

dar eu nu cedez ispitei, căci nu o pot privi tot timpul.