alma nahe

Archive for 2017|Yearly archive page

Exponat

In Cartea în care se tace on Aprilie 12, 2017 at 5:41 AM

Din când în când îmi vizitez iubirea,

am lăsat-o într-un muzeu dezafectat.

Cât timp nu sunt acolo, nu se întâmplă mai nimic, 

eu abia de-mi amintesc de ea, 

însă, de cum ajung,

totul începe a prinde viață şi eu atunci plătesc bilet, 

ca să o contemplu fără remuşcări.

Ea insistă să mă treacă pe listă,

vizitator permanent, 

dar eu nu cedez ispitei, căci nu o pot privi tot timpul.

Dacă fug

In Rece-n zi e, Recenzie, Strada Înclinată on Martie 19, 2017 at 9:50 PM

terri-blackstock-daca-fug-2000x2000

Dacă vreau să fug de lume, de aglomerările din mintea-mi, pun mâna pe o carte. Şi fug ca şi cum n-aş fi comis o crimă, dar puteam, şi mă ascund dincolo de realitate pe de-a-ntregul, bănuibilă. Înainte să citesc un manuscris, nu îi mângâi coperta. Ei bine, pe asta am frecat-o. Mult! Atât de mult încât era să uit s-o mai deschid.

Cărţile au, în general, coperta expresivă, vioaie acolo unde e vioi interiorul şi până la dimpotrivă, când o găseşti prea ascultătoare,  dar respirând şi aşa îi e şi aşezarea în cuvânt.

Fiind două cărţi în pachetul meu, ambele apărute la  Editura Act şi Politon, mi-am propus să aleg după copertă pe care s-o citesc prima şi, deşi o alesesem pe cealaltă dintru început, implacabil, palma mi s-a aşezat pe aceasta. Şi-a frecat!

Conţinutul unui manuscris se descheie în tine când îl apuci de primul cuvânt. „Dacă Fug” (If I run) mi-a smuls nasturii, rând pe rând, până să apuc să văd vreunul aşezat după coperta broşată, cu aripioare. Poate, pentru că abia aşteptam să mângâi nişte stropi de ploaie care se preling pe geamul unui vehicul şi coperta asta i-a încapsulat sau, poate cătuşele lui „g” m-au împerecheat definitiv cu ea…  Habar n-am!

După mine, coperta românească este cu mult mai îmbietoare decât cea americană.

Până să revin la acest gen literar, pe care l-am abandonat (nu mai ştiu când!), mi-am zis că dacă fug de el, nu pierd nimic, deşi trebuie să recunosc că nu toate cărţile sunt atât de slabe precum sunt cititorii lor. Nefiind chiar genul de scriitură care mă mişcă, culmea, pe aceasta n-am mai lăsat-o din mână până la final şi, ce să vezi, abia aştept a doua carte din serie: „If I’m found”. Precum şi pe ce-a de-a treia, că înţeleg că va fi o trilogie.

E sânge pe pantofii mei. I-am spălat pe talpă…” Aşa începe. Fraze scurte, gânduri exprimând acţiunile ce urmează din două unghiuri subiective ale fugii, cele de fugar şi celelalte de urmăritor, care se substituie imperceptibil. Adevărul e de la început expus, nu ne rămâne decât să urmărim cum se va ajunge la el într-un final.

Sper ca, întru consecvenţa-mi revenirii la acest gen, în următoarele două manuscrise acţiunea să iasă din zona de şablon american, care ofensează destul de acut imaginaţia mea (de obicei o înfumurată!) şi, care absoarbe (ca buretele) mai mult eroicele străduinţe literare şi mai puţin nevoia americănească de a construi un erou şablonat, subiect atât de pe placul spectatorilor americani. Nu o să insist asupra acestui dezavantaj de factură personală, dar ştiu că pentru unii dintre voi contează suflul unei cărţi şi o să vă mărturisesc că el nu este nici pe departe ceva neobişnuit de nou. Colb de stele, curcubeie, meditaţie? Categoric, nu!

Pentru amatorii de suspans „creştin”, povestea va fi exact ceea ce ei aşteaptă de la acest gen: meniu simplu, se citeşte repede!

Cum am făcut deja trimitere către descrierea subiectului (sub titlul cărţii), n-o să slăbesc şi mai mult suspansul povestind, care suspans, fără îndoială, face (cel mai probabil!) să fie acest roman ceea ce este: un bestseller.

Nu mi-am propus nici să fiu un soi de telegraf al poveştilor pe care le voi parcurge de-acu înainte, trimiţând semnale dependente numai de intuiţia fantastică care mă caracterizează (dacă nu mi-o laud eu, cine?!) în ceea ce priveşte gusturile celor care „almanahesc” în mod obişnuit pe aici. Cele ce vor urma, vor semăna cu nişte supravegheri care nu ţin de greutatea cazului, ci de toleranţă, deci vor semăna mai puţin (spre deloc!) cu acele cercetări executate sub imbold obişnuit de recenzor.

Dacă doriţi o lectură limpede (precum apa de izvor), sunteţi aproape de acest izvor, „Dacă fug” are o scriitură curgătoare, datorată, cred eu, în mare măsură, Alinei Grozea (traducătorul).

Altminteri, nu mai am de zis decât că „nu merită osteneala să faci înconjurul lumii ca să numeri pisicile din Zanzibar”. Asta aşa, în ce priveşte recenzia, ca un element de îmbiere în masă.

Supravegherile-recenzie ce vor urma (ce-a de-a doua va fi pentru „Walden sau viaţa în pădure”, Henry David Thoreau, din care am extras citatul cu pisicile din Zanzibar) au la bază o interacțiune prietenoasă cu Editura ACT și Politon şi va fi o acțiune constantă, sper, dar dependentă de apetitul meu de a mă repezi să sfâşii coletul în care şed cumințele cărțile trimise.

Mulțumesc Editurii că mă obligă în acest fel să citesc mult mai des şi sper eu, prin recenziile mele, să o facă şi alții!

Răscruce cu vanilie

In cap umplut on Martie 18, 2017 at 10:26 AM

Mi-a rămas imprimată, unde mă şi aflu acum la această răscruce, decapitarea unei păpuşi de catifeaCapul îi fusese descusut cândva şi umplut cu păstăi de vanilie şi trecuse, de multe ori, drept sursa amintirilor mele, de-a lungul şi de-a latul zilelor trăite în acest cartier-laboratorîn care mi se injectase ceas de ceas ideea că, toate capetele de om sunt şi e obligatoriu să fie umplute cu păstăi de vanilie.

O singură păpuşă mai rămăsese cu capul pe umeri, oarecum: o nălucă în dungi, exprimând cu tot corpul ei o veşnică şi inexorabilă lene. Scăpase, deoarece decapitatorul celorlalte se distra mai întâi copios, prinzând-o de cap şi de picioare, cu elastic, de barele patului, vrând să-i desprindă gâtul cu foarfeca, după care uşor, scâncind, se pornea, habar n-am din ce motiv, întotdeauna să coasă locu-i abia deschis, nu înainte să-i vâre înăuntru încă o păstaie.

La sfârşit, îşi vâra nasul în moalele capului ei, căci numai şi numai atunci putea cu adevărat să o plângă.

*

Am deschis valiza şi am întins-o cu grijă lângă foarfecă, am închis-o  şi m-am aşezat pe ea, cât să-mi trag înapoi sufletul, urmând să-l oblig să iasă în ora următoare în cea mai aprigă şi fără miros de vanilie lume…

( „jocul cuvintelor”, găzduit de Vienela)

Când aprecierea e un like mai fin

In Almanahe cu poze și g(l)umă on Martie 12, 2017 at 5:07 PM

logo-sissi

Mă uit la Sissi şi la şunca ei! Deşi, la drept vorbind, mă pot uita şi la mine. Mă rog, nu peste umăr, da’ mă uit!

17190574_1436329046397560_1606416845884311941_n

Şuncă (goală) CarOli

C-am avut parte de destule aprecieri şi eu, să ştiţi! Din faşă. Nu cu caru’! Nici cu trăsura regală. Cu ceva mai mic: o roabă, un făraş…

Taică-miu a apreciat, când eram mică, că am veleităţi de prinţesă, da’ şi-a dat seama repede că n-am posibilităţi. Contează, totuşi, aprecierea şi, mai puţin asocierea lui nefericită (imediat cum s-a prins că n-o să am nici zestre regală) cum că, dacă nu răzbesc ca prinţesă, găsesc eu ceva până la urmă. Cu care să ocup trotuarul. N-aveam nimic pe-atunci de apreciat, da’ măcar eram într-o staţie. Pe care nu scria nimic, dar eu îmi imaginam mereu că scrie „va urma”.

oli

Bunica avea casa la drum şi o staţie exact la poartă. Crescând, am ocupat destul spaţiu. Că, mama a apreciat şi ea că trebuie să mănânc un vagon de mere, iar în combinaţie cu alte alimente – nu existau forumuri de mămici pe vremea aceea -, m-am balonat. În sensul că am devenit chiar eu însămi un balon.

Dacă vi se pare că vă iau în balon sau, şi mai rău, pe mine, nu vă înşelaţi! Am hotărât să vă urc în el şi să vă zbor înapoi, înspre istoricul tuturor aprecierilor de care am avut parte de-a lungul vieţii mele, dar care, staţi liniştiţi, nu m-au leşinat.

În fine, aprecierile părinţilor mei sunt! Oricare ar fi ele şi în orice ambalaj. Chiar sunt! Sunt! Ce, nu mă credeţi?!

Soţ n-am, copii… Din flori? N-am! Aşa că rămân cu aprecierile celor pe care i-am iubit. Şi apreciat! Nu intru în detalii, da’ singura floricică pe care am primit-o de la un om de care eram eu îndrăgostită, a ţinut-o tot drumul altul. Cică îi era ruşine să meargă cu floarea în mână. Cred şi eu, ar fi părut că era îndrăgostit. Şi nu era o zi prea specială, era doar ziua mea.

Hai, mai bine să vedem cum apreciază străinii, că apropiaţii sunt… prea apropiaţi! Şi, uneori, supraapreciaţi.

Ultimul gest de apreciere a venit acum vreo două-trei zile. Afară ploua. Şi suna cam aşa: „dacă aş avea părul tău, aş avea toată lumea la picioare”. De la o femeie, către o alta, poate că sună ciudat, dar pun pariu că doamna s-a prins din prima că n-am lumea la picioare şi nici n-o s-o am vreodată, dar că i-ar sta bine cu o perucă roşcată.

=olimpia

Dacă vă mai spun şi că discuţia a avut loc într-un magazin cu mâncare pentru animale… Eh! Specifică femeilor trecute de 40 de primăveri… Asta cu pisicile.

pisi-oli

Nu vă ambalaţi, ştiu eu că ce e al meu, e al meu, chiar şi neapreciat! Acu, pare că am rămas eu singura neapreciată din lumea asta, dar nu e deloc aşa. Ia să scriu!

Acum vreo 4 ani am devenit personaj. În „Scrisorile Contesei de Chou-Fleur”, o carte, scrisă de o zână. Mă rog, scrisoarea ce a apărut în carte era scrisă tot de mine, dar sunt personaj sau nu sunt? Căutaţi cartea pe Google, să vedeţi ce scumpă îi! Apreciere sau cum?!
alma nahe

Personaj de pagina 77! Cred că ocupam şi un sfert din 78, da’ nu îmi mai aduc aminte şi mi-e lene să-mi mişc şuncile acu!

Mă apreciază femeileee! ( şi îmi vine să cânt) Am şi voce, uite! (Caută-mă sub voce!)

„Sub pleoape, neştiută de tine, niciodată mai multă, străine!” Aşa începe cântecul. Parcă putea începe altfel?!

Desigur, în unele situatii se poate să fii prea multă şi, în altele, să fii multă, da’ să fii prea puţină! Hai, că aţi înțeles voi cum vine asta!

Aplauze! Aprecierile actorului. Care sunt! Aplauzele sunt nişte brute, totuşi! Nu ştii niciodată ce i-a mişcat pe spectatori: fundul meu mare sau sensibilitatea sufletului meu frumos, de har…tistă.

Însă, e momentul să vă spun că aprecierea cea mai fină (precum şunca Caroli), a venit de la o fetiţă, care mi-a zis într-o zi: „Ce frumos v-ati îmbrăcat azi, doamna!” Şi eu m-am uitat să văd ce luasem pe mine şi i-am zis repede, „adică, cu ce m-am îmbrăcat?”. Răspunsul ei a fost, „da, şi asta!”.

Mai târziu am înţeles ce voia să zică. Fiindcă aşa sunt eu, mă îmbrac în haine de om, dar mă dezbrac haină!(atenţie la accent) Străinilor. Cu copiii mă descurc, când le sunt profă de teatru.

De când mă ştiu, cele mai bune aprecieri le-am făcut eu. În legătură cu mine. Şi n-am scăpat niciodată ocazia să mi le şi scriu sau să mi le cânt singură. Uneori, mi le fac cu mâna mea.

flori

Handmade-istă! Asta mi-s! Încă cu firişoare de grăsime, de care n-am putut să scap niciodată, dar nu mă deranjează, nici nu le apreciez. Iaca, mi le fac săpun şi le arunc în nume (Săpunaru).

Nu v-am spus, da’ să ştiţi că eu ştiu să colorez orice halcă lipsă.

oli-pictură

Uneori sunt poetică! Alteori exact aşa, cu toate grăsimile la mine. Ar mai fi multe de zis, campania Caroli premiind cel mai frumos gest de apreciere din blogosferă. Dar, cum stăteam prost cu confirmările, dar şi cu memoria (la vârsta mea e de înţeles!), mi-am zis să nu ratez şansa ca eu să-mi tai o felie de apreciere, scriind acest articol.

Ştiu că mă apreciaţi şi voi! Dar, dacă o să fie secretul vostru şi nu scrieţi în comentarii asta, nu plec la Viena. Unul dintre premii, cel râvnit! Că cina romantică…eu nu cinez, am motivele mele!

Scrieţi.şi voi ce gesturi de apreciere v-au făcut să leşinaţi sau să vă clătinaţi măcar un pic. Leşinul e princiar, nu vă sfiiţi! Clătinatul e… nu ştiu ce e acum!

În speranţa că măcar v-am făcut să leşinaţi de râs, că romantism nu prea aveam azi la mine, a voastră CarOli. În sensul că eu, Oli (de la Olimpia) mă car acu!

Poftă bună! Şi uitaţi-vă la prinţesa Sissi! Aprecierea e peste tot, de ce nu şi în… şuncă!?

produse-sissi

Ah, să nu uit!

Apreciaţi blogări de-ai mei, de vă simţiţi în şuncile voastre, mai aveti timp până la ora 23:59:59 să scrieţi un articol despre aprecierile voastre particulare şi să-mi luaţi biletele de avion! Măcar o să mă împac cu gândul că sunteţi mai uşori ca mine.

Apreciat organizator concurs Caroli, am citit regulamentul, declar pe propria răspundere ca nu o să cadă avionul din cauza  kilogramelor în plus. Nu  îmi iau bagaj şi o să par şi eu mai uşoară, bine?!

Vă apreciez pe toţi! Şi nu uitaţi şi să… Like! Pe mai departe! Apreciați și șunca!

Cu bine!

SuperBlog 2016 spre Spring SuperBlog 2017: dedesubturi și „deasuprauri”

In Spring SuperBlog 2017 on Martie 5, 2017 at 9:40 AM

img_0007

Există o expresie alternativă paralelă a cuvintelor care nu se reflectă la o primă citire tuturor, ci doar celor obișnuiți ca înșiruirea vorbelor să nu se comporte ca o nuia. Ecoul cuvintelor știm, nu e veșnic, dar trebuie să rămâi acolo tu, cel carele  citești, măcar un timp după ce el s-a produs, ca să înțelegi ce tocmai ți s-a întâmplat, căci, vezi tu (?), cuvintele-ți fug de sub ochi, deși le pui virgula, punctul și celelalte semne de punctuație în cale.

Așa s-au născut cititul și scrisul în diagonale! Din burțile care nu șed pe cărți, ci pe alte obiecte (câteodată numai pe un banc) de lucru.

Atenție, cititorul de reclamă la propriul produs poate să vadă în cuvinte un morman de litere, în care se caută nerăbdător și, dacă nu se găsește repede pe sine, mârâie, dar admit că există și excepții. Destule!

Nu e un secret că eu nu prefer scrierile „line”, fiindcă atunci când eu scriu, mă dor degetele, cu-vântul se surpă și intervine ca o necesitate efectul benefic al dezastrului, dar sunt conștientă că și dacă supraviețuiesc câteva gâzișoare mici, care îl zgândără pe cititor, eu mi-am jucat acel rol exclusiv în explicarea lumii; și nu am făcut-o prin steluțe ajutătoare.

În toamna lui 2016 am folosit puține steluțe explicative în subsolul textelor, fiindcă juriile au avut în componență foști participanți SuperBlog, unii dintre ei câștigători ai trofeelor edițiilor trecute. Ei cunosc, știu, înțeleg (cum) să citească creativ!

Acolo unde juriul are o componență exclusiv a firmei, se vede, din punctul meu de vedere, stângăcia și pierderea din vedere chiar a cerințelor proprii, nerespectarea baremului de acordare a punctajului etc. Dar, acest aspect, noi, superblogăriii, l-am numit, în deplin acord, SUBIECTIVITATE și așa îi va rămâne numele.

Ca să te transpui în acele imagini scrise e greu, eu știu, viața e pustiu. Căci, tu, cel carele citești, îmbraci puloverul, în timp ce eu m-am spetit cu ochiurile și nu stai tu să le numeri, ci înțelegi dintr-un singur ochi dacă ți-e ori prea larg, ori prea strâmt. Desigur, Ariadna (cine-o mai fi și aia?) nu ține cont de labirintul destrămătorului, firul lucrat e încrețit  și de-aici alternativa „citesc cum vreau eu”.

Juriile SuperBlog au veleități de turist, în general, iar explorarea se face, natural, în interes propriu. Deși, am observat că pe unii jurați nu îi deranjează deloc greșelile gramaticale și nici link-urile către firme concurente. Deci, care interes? Există?! Dar, na, Google e un zân, poate de aceea nu contează cât de corect scrii.

DAR…

SuperBlog, dincolo de faptul că e un concurs cu jurii și jurii, e o modalitate prin care te poți manifesta creativ. Unde, acest CREATIV e un ingrat, adevărat, dar participând ani la rând, reușești să-l mulezi pe profilul „cititorului” care „dă banul”.

Ca partener Spring SuperBlog 2017, nu știu să vă zic decât că, DACĂ VREȚI SĂ CÂȘTIGAȚI UN LOC LA SUPERBLOG (sau premii), PARTICIPAȚI! Experiența, experimentul, abordările, eșecurile etc sunt și ele particulare, pe cât de particulară poate fi și CREATIVITATEA în funcție de receptor și nu de furnizor sau producător.

Eu particip fiindcă mă stimulează creativ și DA, pentru premii! Am câștigat locul 2 la Spring SuperBlog 2015 și tot locul 2, în ediția de toamnă, 2016, la distanță de 1 punct de locul 1, dar și numeroase probe, implicit premii.

SuperBlog ăsta e un proiect interesant, la care îmi place mie să cred, contribui prin participarea mea. Sunt a 7-a oară finalistă (adică am scris la toate probele) și la a 8-a participare (o dată am abandonat pe la jumătate competiția). Și îmi plac mult Claudia și Albert, care sunt numai organizatori, cică, dar ei sunt multe altele și știu ei ce, n-o să-i perii eu acu.

Proiectul SuperBlog e foarte diferit de alte proiecte&concursuri din blogosferă, în primul rând pentru că te ține lipit peste 60 de zile (90, dacă adunăm și ediția de primăvară) din cele 365 de zile, de un grup de oameni din ce în ce mai populat. Și mai greu de stăpânit, din acest motiv. Că e vorba de firi diferite, e de la sine înțeles… Că nu e un concurs perfect?! Nu e! Nici noi nu suntem!

E un concurs pe care o să îl urăști, dar o să-l și iubești, în egală măsură!

Imediat ce s-a încheiat concursul din toamnă, am zis că iau o pauză și că stau în primăvară pe margine. Și uite că #rezist! Așadar, acesta e un text de partener Spring SuperBlog 2017, dar, cel mai probabil că voi participa în toamnă din nou.

Spor la scris și premii vouă, celor care concurați! Alma Nahe partenerul e aici pentru lămuriri suplimentare, un sfat, două sau vorbe de încurajare.

Prima probă s-a lansat pe 1 Martie! Aveți încă timp să vă înscrieți (până pe 7 Martie), ca să participați la toate probele și să fiți finaliști, dar puteți alege să scrieți numai la probele care vă plac. Eu nu recomand participarea sporadică, căci, să fii finalist, înseamnă să participi la Gală, ori acolo e toată distracția.

Pe scurt, concluzie de partener pentru participant:

Scrii un articol prin care îți anunți participarea, îl publici, apoi îl înscrii în platformă. Citește regulamentul, ca să știi cum să NU sari calu‘. Desigur, orice nelămurire poate să-și găsească infinite variante suportând grupul de facebook al SuperBlog. Numeros, dar vocal numai prin unii. Și acolo se sare calu’, uneori câte o herghelie. Dar poate fi și constructiv, da!

Sponsori Spring SB 2017: AIA Proiect, AVBS Credit, Certificat-rapid.ro, Delaco, Engleza pentru toti, Farmec, Francize.ro, Hotel Aurora Mamaia, InterComFilm, La Fântâna, Swiss Solutions, Vacanțe Speciale, Wu Xing.

foto

Dacă am timp, voi trata fiecare probă în parte cu… aluzii și intenții. Baftă!

Mulură

In Cartea în care se tace on Februarie 5, 2017 at 11:50 AM

Cuvintele nu sunt zâne.

Nu sunt o nuia,

nu sunt nici un ceasornic solar.

Uneori sunt obiecte.

Dacă-ți satură întâia sete, dă-le drumul!

Dacă-ți satură întâia foame, dă-le drumul!

Radiografia unui protest mic

In cap umplut on Februarie 4, 2017 at 3:34 PM

Sunt un om care înțelege de ce „…uie”. În stradă. Dar unul care înțelege că sunt și copii care știu să citească. Mă cenzurez, nu fiindcă aș fi o pudică, ci pentru că am în listă copii (deși regulamentul feisbuc nu permite, știm cu toții că nu există nicio barieră concretă în direcția asta). Poate ieșim cândva și pentru asta! Și pentru teme mult mai sensibile decât „dragneostea de țară”. Cum ar fi „dragostea de om”. Dar asta e o altă „instituție”. 

E în firea noastră să ne arătăm principiali, cred. Este, oare, calea corectă să abrogăm principiul după care ne ghidăm în creștere și educare, doar fiindcă credem că niște „ciume” își merită „uia”? Au murit cuvintele?! N-au murit! Sunt tot acolo, dar a murit omenia! Și roșul din obraz. Și românu’ nu e numai poet, s-a dezvoltat mare miștocar! Cu pancarte! Cu păpuși! Cu „ula-n sus, ula-n jos”. Cu orice, ca să înveselim pretextul atât de serios al ieșirii în stradă. Și e bine, înfrângem încrâncenarea. Dar…

Și pesediștii au copii? Or fi având, dar… altă întrebare! Altă temă. Noi vom fi vinovați de ura lor și „uia” pe care le-am servit-o părinților lor, neținând cont de acest aspect. Asta e un fel de paranteză pentru acel VIITOR pe care îl tot pomenim cu toții.
Acum… 

1. O să mă fac și eu vinovată de ceva! De textul ăsta, de exemplu! Care nu e scris în extaz obișnuit de manifestant sentimental pro lege. Un text cu mănunchi de chei, dar cu lacătul în altă parte. Cam ca țara noastră, așa! 

Eu ies în stradă. Am un motiv: am citit textul OUG! De mai multe ori! Dacă „… uie” se citește repede, în două silabe mușcând sau strigat din bojoci, de-l înțeleg până și copiii, nu e la fel de ușor să citești variațiunile aruncate pe piață ale OUG. Și ÎN. Fiindcă textul OUG nu e despre citit. E despre înțeles, deci, implicit despre interpretare, despre noțiuni de drept, despre căi de atac, despre înțelesul cuvântului „favorabil” ș.a.m.d. 

Sunt într-un moment în care îmi justific protestul psihic în fiecare secundă. Mie. Nu acela mult! Ăla puțin. Din mine. Dacă sunt intoxicată??? Oho!!! Variante multe. Dar… Încă un „dar”!

Eu nu mă identific cu strigăturile, cu scandările, cu vuvuzelele. De obicei! În plus, tema e oricum grea și e muncă cu sine să păstrezi pretextul ieșirii, fiindcă asta înseamnă să nu-l socoți local și să-l lași pe #Oprișan să dispară pentru moment din portavoce. Adevărul e că tema manifestării e un ceva secundar într-o piață mică, cu o stradă mică, un bulevard mic și o populație mică, care trăiește în case mici. Cu mușcate la fereastră. 

De aceea, din a doua zi stau în marginea lui de protest în contemplare, în căutarea unui text propriu, dincolo de intoxicare. Semnez condica. Nici nu îngraș rândurile, dar nici nu le subțiez. Nu strig și de-asta nici nu sughit. Adică, nu rămân fără aer. E un altfel de #rezist. Dar o fac pentru că în prima zi am ieșit la 23.30 și eram singură în Piață. La și 35 a mai venit un cunoscut. Al treilea era deja un politician… Sunt multe alte dedesubturi, particularități ale locului, dar pe care nu le voi aborda pentru că sunt prea mici. În mine! La urma-urmei un protest e opac, de grup, nu are o transparență particulară. De aceea scriu. Pentru a-l particulariza!

Dacă elimini particularitățile, ești unit la întreaga manifestare și concluzia e clară: PSD s-a grăbit! Asta mă îngrijorează. De aceea!!!

2. L-am votat pe Klaus, dar nu sunt „românul lui din stradă” care se uită la el cum papă pișcoțelul ăla din Malta și îi curg balele după încă un mandat. N-am votat PSD, dar nu institui vreo carantină, mai ales pe feisbuc, pentru că… CIUMĂ. 
Pe mine mă zbuCIUMĂ răutatea noastră, a celor mici, dar care… mari! Unii cu alții! Ciumă e toată clasa politică, fiindcă mă neliniștește! Fiindcă eu vreau să fiu un cetățean liniștit. Accept STATUL, deși nu îi înțeleg toate scaunele! 

Situația din România nu e „very complicated”, Klaus, așa, doar pentru că PSD a mimat urgența. E și pentru că vă țineți limba între dinți și o rostiți cu accentul vostru! Prost! În ritmul vostru, sibianoteleormănean! Pe mustața voastră, dar scurgându-vă alert în bărbiile noastre, în bucătăriile noastre. Amândoi vreți să fiți președinți, și tu, și teleormăneanul, și e „care pe care”. Ați început campania din timp, foarte bine! Dar nu vă bazați niciunul pe votul meu! Și nici pe faptul că o să scot oameni din lista de feisbuc, ca să vi-i înmulțesc vouă, fiecăruia! O luptă virtuală e greu de abolit. De abrogat. Fiindcă e în vid. Nu mai sunteți pe cai și prostimea pe jos. Pe cai mari, poate, dar nu pe cai! „Intensitatea vătămării” noastre sper să n-aibă prag în ce vă privește, pe viitor! Viitorul ăla, de după câmpul vostru de luptă!

3. Eu nu ies în stradă să mă uit urât la mama pesedistă a prietenului meu, în stradă și el. Nici el la mama mea! Și aici e un #rezist pe care îl subliniez. 

Mama îl place pe Oprișan, fiindcă îl știe de când era copil. A mers și ea în Piața Unirii  alaltăieri, la protest. Fiindcă e supărată pe Dragnea că nu l-a tradus rapid, în limba română, pe „DE CE”. 

Pentru ea m-am dus alaltăieri să-l întreb pe un alt om cine e. Era un penelist cu o portavoce în fruntea unui protest local de susținere a Bucureștiului, dar care venise ca om. Așa, cică. Susținem. Ca oameni! Copiii, părinții. Orașele mici, orașele mari. 

Era singurul penelist? Habar n-am! Vorbească toți ca oameni, e liber, cred! Am întrebat și pentru mine, n-o să mint! Fiindcă nu vreau să ascult în Piață discurs de propagandă. Discursul era viermănos. Mi-a amintit de Traian Băsescu. 

4. Eu am alergie la DNA, cu tot cu fusta lui! S-a insinuat în ADN-ul meu, cu patimă! Prin televizor! Prin guvernul BOC și alte 100 OUG. Sper să se descalifice toți cândva sau să-i descalifice alții și să nu-i mai scriu prin mine! Printr-o OUG, așa cum au venit! Fiindcă „OPORTUNITATEA” nu e unidirecțional valabilă.

5. Ne pupăm la proteste, „make selfie, not war!” Dăm flori jandarmilor. Foarte frumos! Filmul e și va rămâne în live-uri ca fiind un TOT nemaipomenit de emoționant.  Doar că ei rămân cu toții în filmul lor, indiferenți la susținătorii lor. Dincolo de rigoarea legilor. Lor! Noi o să rămânem tot figurație! Mereu alta, dar nicidecum specială! Sper să nu uităm asta! 

Ei bine, și acum concluzia: eu astăzi ies fiindcă vreau să fiu mai mult, să mă identific cu societatea civilă, fără de care voi, oamenilor de stat, n-ați fi! Iar societatea civilă vă cere azi egalitate în fața legii și decizii care o avantajează.

De aceea, dacă se retrage OUG, eu nu mai sunt în conflict cu decizia proastră pe care a luat-o Guvernul în ce privește OUG. DAR… Dacă strada rămâne să ceară căderea Guvernului, eu voi ieși împotriva străzii aceleia și vreau să fie clar! Cred că abia acum înțeleg ce înseamnă „masă de manevră”, dar și democrație. Și o voi înrădacina așa cum e firesc, particular. În mine. Prin acest text, o fac și mai legitimă.

Gânduri de bun simț pentru TOȚI românii vă doresc, domnilor decidenți politici. Ample!!! Pace vouă celor ce veți fi citit și înțeles EXACT CE AM SCRIS și RAȚIU…NE! Înaintea emoției, de altfel firească… 

Protest în 3 culori, pe întuneric

In cap umplut on Februarie 1, 2017 at 6:18 PM

Zilele astea nu e bine să fii ziarist. Nici politician. Nici independent. Nici dependent de Facebook. Nici nu știi cum e mai bine să fii! Ce să fii? Să nu fii deloc nu e bine, în orice caz! Perfect vertical nu prea „încape” în om, n-avem nici măcar un oscior drept în noi, numa’ curbe. Presa „de opinie” servește jalnice mâzgăleli „de la fața locului”, politicienii recită cu ochii închiși, „de la spatele locului”, iar mie nu-mi vine alt „ceva” în minte (la -10 grade și la ceas târziu, în noapte) decât „varietatea infinită” a lui Shakespeare:

„Nu-s datini să-i răpească infinita varietate!”

Desigur, Shakespeare făcea referire la farmecele frumuseții Cleopatrei, dar acest pasaj e atât de autentic în acest context al farmecelor urâtului românesc politic! Care nu e numai roșu, să ne înțelegem! Acum e roșu, în noaptea asta, dar mai ieri era portocaliu și poate deveni chiar mâine foarte galben cu puțin albastru.

Un proiect nou, în general, poate să stârnească: râs, curiozitate, îndoială, satisfacție, insatisfacție, febră, furie etc. Contează locul, anotimpul, ziua (niciodată noaptea!!!) și, extrem de important, audiența. Excesul nu e întotdeauna bizar, dar imaginați-vă că în timpul Elisabetei (regina!) s-a dat o lege care nu permitea gulere mari.

Desigur, mai sunt și observatorii… Care ar găsi într-o astfel de lege elisabetană cumpătare, moderație, dar investigația, de pe margine, întotdeauna este și va fi imaginară. Și minusul se vede!!!

Un proiect nou, dar adus de ceva vechi, înrădăcinat ca fiind rău, trebuie să fie subtil, abia perceptibil. Spre deloc! Deși stabilit ca ocupant al scaunului de guvernant prin vot acest vechi.
Eu, dacă eram PSD, câștigam alegerile, dar nu le ocupam! Le lăsam tot lor, ălora de ne-au făcut și ei rău, din care unul azi a plecat, contemporan cu protestul, din fruntea partidului înființat de el. Către ce, nu mă îndoiesc că vom afla. Dar ei, cu toții, caută puterea. Fiindcă puterea e ceva „legitim”!

Să observi tot e o sarcină imposibilă. Să observi tot timpul e deja utopic. Dar ceea ce observ eu, cu ochii închiși de ceva timp, astfel că nu contează dacă sunt pe margine sau în mijloc, e că a dispărut frumusețea oricărei dezbateri, oricărei corespondențe cu realitatea. Deși avem propriile noastre pagini de realitate proprie acum…

Poate că e de vină Facebook-ul sau natura noastră umană care abia aștepta un loc virtual în care să urle, să se manifeste, să-și arate „dosul” și nurii, frustrată fiind de organizarea pe haite, pe care ne-o tolerăm de mii de ani încoace prin distanțe, acum unite prin wi-fi.

Un popor liber e de ținut în stare de repaus. Ca să fie pace! Inactiv, cum s-ar zice. Pe „sign out”, ca să fiu modernă! Mai ales că, deși nu ne ține bateria mult, avem baterii externe, deci și rezistență mai îndelungată.

De aceea nu e bine să ieși cu ordonanțe de urgență când ești „ciumă roșie”. Mai ales dacă nu e o urgență! S-a demonstrat de-a lungul timpului că românul tolerează portocaliul, deși portocaliul irită, tolerează galbenul cu puțin albastru, deși nimic nu-i verde nici la ei, dar nu tolerează roșul, oricât de populist ar fi. Și, aici, apropo, sper să ne redăm cândva nouă câte ceva, mult mai mult decât puținul căruia îi zicem enervați „populism”. Și frumusețea și eleganța culorilor. Din păcate, orice culoare, fără lumină, nu se vede în întuneric.

România de astăzi e formată din găști. Politice și apolitice! România e în modificări de expresie de 28 de ani. În materie de „ornamente” politice suntem ași. Și popi! Necesitatea ne-a învățat să modelăm percepția, dar totodată și să nu simțim aproape niciodată proporția justă. Eu însămi oscilez. Eu știu de unde scriu acum?! Tu știi de unde citești?!

Așa ajung și la „acțiunea scenică”. Dialogul nu încape nici el clar, uniform, punctual, cum nu încăpea OUG, dar poate că e timpul unui monolog, fie el numai interior. Spiritul omului, dacă e încă liber, va căuta pe mai departe în enigme, căutând să le înțeleagă rostul. Nu îndemnat, ci fiindcă așa îi dictează conștiința.

Ieșirile în stradă sunt dispuse „în părți”, dintre care numai unele ne solicită atenția. Sper numai ca efectul produs al acestui prezent să nu devină și el unul meschin. Fiindcă suntem recidiviști în d’ale meschinăriei. Să nu fie dintr-o parte chemarea e greu. Fiindcă tinde! Întotdeauna o va face. De vină e și starea vremii. Căldura e mai periculoasă decât frigul, mai nefavorabilă. Și febra!

Nu mă voi desprinde de prezent într-un mod mecanic, am rezervele mele! Am ieșit fiindcă nu sunt în acord cu unele puncte (şi linii) ale OUG! Uite aici care! Dar… !!!

Nu tolerez înjurăturile, în defavoarea argumentului, cum nu pot să nu observ că ne pricepem cu toții la „manevre” și, din ce în ce mai mult la „live-uri” aprinse. O să ne perfecționăm, sunt convinsă! O să ne filmăm în „budă”, cântând la duș, frecându-ne călcâiele. O să fim propriile noastre „tabloide”. Televiziunile și-au pierdut deja un mic codru din „pâinea” în exces de altădată.

Dacă sunt „pentru”? Hai să zicem că nu sunt împotrivă! Cândva, lăsam în culise civilia și nu demitizam actorul. Așa era atunci! Acum e alt timp. Atunci știam al cui era, dar nu făceam nimic. Acum nu știm al cui e, dar fac(em). E periculos să fii liber! E mai periculos decât să fii supus!

Tu, omule, mai poţi vorbi de o groapă măcar, fără să nu capete marginea sau adâncimea ei un fond politic? Ne săpăm unii altora gropi, gropile sunt şi ele făcute să fie astupate, ca şi gurile. Cum? Pe bani! De obicei, publici!

Ei, şi-atunci, cumva, de aici ne împărţim, despărţindu-ne. Am devenit cu toții gropari și câte-un craniu vesel iese, din când în când, de sub pământul rânced și ni se arată ca Yorick tânărului Hamlet ca să-i purtăm amintirea. În bine. Că, na, despre morţi, aşa cică: e de bun simţ!

Rețele (de socializare) ne cunosc obiceiurile de cititor, ne ştiu numerele de telefon sau adresele cu acordul nostru şi pot face ca informaţia pe care o livrează să aibă particularităţi care să ne „atingă”?! Aceasta e întrebarea. Și răspunsul!

Aceste rânduri le-am scris public. Dar mai mult mie! Ca să mă caut în culoare. În public. În întuneric.