alma nahe

Archive for octombrie 2016|Monthly archive page

Încuietoarea dintre oameni

In dicţionar de mişcare, Drumuri&Călătorii, SuperBlog2016 on octombrie 10, 2016 at 1:48 AM

Între noi sunt fie țări, orașe, străzi, garduri, pereți, uși, ferestre, fie numai o perdea transparentă, un gând, un loc, un timp, un avânt. Desigur că aș fi putut să mai adaug multe între noi, un bagaj, o haină, o funcție, o stare materială, dar eu nu-s o listă, deși, o coală de hârtie (tot) sunt!

În voia vântului — și n-aș da vina numai pe el, mi se întâmplă și în zile senine — nu ajung, fizic, niciodată departe, de aceea mă vei găsi mai mereu călătoare în acea voie a cuvântului, cu oricâte bagaje pot eu duce și oricâte pot fi acceptate în cala fiecărui suflet care citește rândurile-mi. Și printre ele! Și aici, acum, în acest punct al îmbarcării într-o nouă istorisire uite că mi-am amintit de o reclamă a companiei Ryanair,  care te învăța cum să furi (compania) la cântărirea bagajelor, îmbrăcând haine cu cât mai multe buzunare. Deși, două bagaje de mână gratuite — politica companiei aeriene Ryanair, o cunoscută companie low-cost —  sunt mai mult decât suficiente!

Cumva, și această simulare de zbor al meu va cere multe buzunare, chiar dacă imaginare, așa că fiți pregătiți să fiți luați… în aer. Cât mai grei! Luați la voi numai ce vă trebuie, totuși!

image

Cum ochiul e cel care păcălește mintea, așa și mintea păcălește trupul. Astfel, poți să adaugi memoriei amintiri trăite printr-o conexiune de care nu știu mulți și nici chiar cei ce sunt prinși în secvența, cadrul, momentul în care tu ești observator. Poate o intuiesc, poate o presimt, dar nu sunt conștienți că urmează să devină amintirea ta, de care nu vor ști niciodată!

Dar să nu uit, voi zbura altădată în direcția de mai sus, căci eu am ajuns deja la destinație, că mă ține conexiunea. Dar voi… voi , ceilalți, ar trebui să urmați mai întâi niște formalități!

image

Presupunând că, din acest moment avem același drum, fiindcă e singurul loc liber pentru întoarcere, vi-l cedez. Dar, dacă vreodată veți întâlni situația de mai sus, trebuie să vă mișcați repede, fiindcă expiră sesiunea de rezervare și vă suflă altul norocul! Fie el și al scaunului din mijloc, nedoritul.

Dacă ați trecut de formalități, acum putem continua această incursiune și luați ceea ce urmează ca pe un film. Sau ca pe un program de divertisment la bordul unui avion. De hârtie, cum sunt eu.

De cum m-am trezit azi dimineață, m-am gândit la ziua de mâine. Da, știu ce gând v-ar putea trece acum prin cap, dar nu e acela gândul potrivit, care v-ar explica ceea ce tocmai am zis.

Mâine e 10 octombrie și, deși va fi o zi ca oricare alta, nu e, deoarece e ziua care m-a legat de lumea asta, dar, care, paradoxal, mă dezleagă de ea, puțin câte puțin, an de an. Nu sună prea optimist, sunt de acord, dar metaforele mele se consumă cu tot cu încărcătura lor la cotele suportabile, nu e cazul să le cântărim acum mai mult decât s-ar cere!

Dacă vă uitați la capturile de imagine, o să observați orele, starea vremii și câtă baterie mai am. La tabletă. Le-am lăsat intenționat și poate vă spun până la finalul acestei călătorii și de ce. Dar, mărturisesc că îmi doresc să reiasă firesc, fără să mai explic.

Deocamdată, însă, aș dori să spun ce e cu prima captură. Nu demult, am descoperit o aplicație prin care poți să te conectezi la câteva camere web plasate în lume, și o poți face gratuit. Dacă plătești, te poți conecta la mult mai multe. Aplicația e atractivă fiindcă oferă și sunet imaginilor, ceea ce lărgește percepția și-ți amăgește satisfăcător visul înfiripat din dorință (cea fără de putință, de multe ori). Satisface mai ales pe cei care, atrași de sunetul unui oraș, de muzicalitatea lui, de șoaptele ori strigătele lui, ascultă ca să ascundă întru irumpere în ei înșiși.

De obicei, observ ziua în care împlinesc anii (și ei pe mine) când e deja în desfășurare, la răsăritul ei și o uit la apus, dar uite că de data asta m-am trezit că privesc către ea cu o jumătate de zi înainte. Având timp berechet la dispoziție, mi-am adăugat și un posibil cadou. Cel puțin așa am vrut. Am deschis aplicația „EarthCam”, am apăsat pe primul buton în ordinea pe care o afișa aplicația și am stat cu ochii în sticlă cât să iasă soarele și, în lumina lui să strălucească strada. De curățenie, fiindcă la acea oră, undeva pe la ora prânzului adică, tocmai trecea o autoutilitară,  care ștergea (cu peria) urmele trecerii turiștilor și ale localnicilor Dublinului și am urmărit-o cu interes cum făcea slalom printre oameni.

image

Când ai exercițiul ăsta al imaginației — și eu îl datorez ludicului meseriei mele (sunt actriță și o spun pentru cei care nu știu, evident) —, e foarte ușor să călătorești cu mintea în acest fel, ba chiar mai mult, exersând, se întâmplă să simți cum toată ființa ta se mută într-un alt trup, dincolo de realitatea ta, capabil să îți transfere energia locului pe care-l privești numai prin obiectivul subiectiv al unei camere web. Dar, tema acestui transfer e deja fructificată în filmul Matrix până la refuz, așa că n-o s-o dezvolt mai mult decât am eu nevoie ca să înțelegeți unde bat, ci numai cât să observați puștoaica aceea cu părul roșcat, din dreapta imaginii. (sus!)

Desigur că ea a devenit — din momentul apariției ei — un personaj important numai pentru mine și n-o să vă cer să o faceți și voi, deși, de dragul poveștii… Ei, bine, din acel moment, fără să mușc ca Alice (în Țara Minunilor) dintr-o prăjiturică miraculoasă care micșorează, am fost (în) puștoaica aceea pentru câteva minute, cred. Nu le-am numărat. Se poate să fi fost și numai câteva secunde.

M-a ajutat, oarecum, și faptul că nu era însoțită și, dacă mă întrebați  când a dispărut, n-o să știu să vă spun, fiindcă deși n-am scăpat-o din vedere, îmi lipsește (la montaj) partea cu ieșirea ei din cadru. Las acest cadru ca fiind unul particular, totuși. Dar subliniez transferul.  Pentru creduli, pentru împătimiți ai semnelor din cer, pentru cei cu un chef de joacă cel puțin egal cu al meu.

De unele chestii pot doar eu să mă apropii și să văd mai mult decât este. Așa pățesc și cu oamenii, dar ca să treci de încuietori… trebuie să modifici măcar unghiul de percepție. Nu mai zic de deschideri, descuietori…

image

Sursa: dublin.eazycity.com

Ca mintea mea să perceapă zborul-cadou ca fiind unul real, fiindcă mi-am dorit asta, am ales să zbor economic. Cu Ryanair, deși puteam să-mi permit extravaganțe. Din nimic, dacă dai mult sau puțin, rămâi tot cu nimic!

Ca să cred chiar eu că-mi voi face acest cadou, am vrut să aleg un city break low costDublinul se preta pentru o destinație de weekend prelungit, astfel că l-am prea lungit până la 7 zile, atrasă fiind și de costul biletului de retur, chiar dacă asta putea însemna un adaos la cazare. Dar cum am găsit un pat pentru care aș plăti 180 de euro pentru toată perioada de ședere (cazarea am găsit-o tot cu ajutorul site-ului Ryaneir), nu mă zgârcesc. Ar fi culmea!

Dacă vă plac detaliile, totul (mi) se întâmplă în noiembrie, plecarea e peste o lună (așa cum reiese din printscreen-ul cu rezervarea), astfel că îmi pot permite între timp să adaug emoții sau alte colțuri de Dublin, că deocamdată nu mă dezlipesc  de  pub-ul ăsta, după cum observați.

Ar putea să și ningă! Cam așa.

Tot nu m-aș dezlipi! De pub, de acest text, de visare… O s-o fac, totuși, nu prea lin, întru economia răbdării cititorului. Dar și pentru că, scriind, m-a prins o nouă noapte.

image

Pe care o împart ,deocamdată, cu „Oameni din Dublin”*. Un bonus literar, ca să nu vă las prea în aer.

Avertisment! Acesta nu este un text despre vacanțe ieftine, zboruri în Europa sau despre destinații cu zboruri ieftine. Pentru mine — și am stabilit de la bun început că sunt o hârtie — e  un (în)semn, ca să nu nimeresc în  vreo baltă neagră (dubh linn) a memoriei și să putrezească un gând, dar mai ales  aripile lui. Cele mai ieftine aripi!

Fiindcă uneori, între oameni și zborurile lor poate sta DOAR o companie aeRYANă!

 

image

 

00181

SuperBlog 2016, proba nr.2. Sponsor: english no tagline-print-white bkg

* referire la cartea lui James Joyce

Black ta… taie

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on octombrie 7, 2016 at 10:01 PM

Am în gură capătul unui pix, pe care îl ronţăi atunci când cred că n-am ce pune pe mine. Când n-am ce pune pe mine, potrivit cu un eveniment anume, pun în mine. Scriind. Apoi mă arunc în stradă. Nu-mi ia mult! Cam cât ai zice „tataie”. O stradă de toamnă, nepopulată… Nu, nepopulată nu! Aș putea s-o aglomerez cu mulți, foarte mulți James Bond black tae, câtă frunză… Din pix! La ora înserării…

Blec, tataie! mă atinge, asemeni unui răspuns în doi peri, un moșulică. Cu vârful bastonului (nu spun unde). Apoi, râde zgomotos și continuă: negrul e potrivit oricărui moment, că e vesel sau trist!

Nu știu de unde a apărut, nu e fantezia mea! Mai bine nu vorbesc cu el, nu o fac cu necunoscuți! Mai ales pe o stradă căreia, chiar dacă eu am inventat-o, nu îi cunosc întinderea. Deşi, cu atât de mulţi James Bond în preajmă ai o oarecare siguranţă. Numai că eu nu am apucat să le dau viaţă pe deplin şi deocamdată, pare-se că am devenit fantezia altcuiva şi că eu sunt cea luată în pixul altuia, aşa că o să-l ignor pe intrus. Ca pe o muscă, pe care o laşi să roiască un timp, sperând să dispară de la… Na, că a apărut și-o muscă acu! I-o fi frig!

Toamna nu e un anotimp prea plăcut. Nici pentru moși și nici pentru gâze. Și nici pentru cei cărora le place să fie în pas cu moda. Vântul ia în râs frunzele copacilor și ele se agaţă, de parcă nu ar vrea să plece încă, de materialul scump al hainelor elegante ale armatei de James Bond, rodul fără anotimp al imaginaţiei mele. Şi cum se mai frământă ele, ruginitele, îngălbenitele, şi cum se frâng ele şi se fărâmiţează, şi cum îşi poartă ei sacoul cu acea sublimă eleganţă care se revarsă parcă numai din şifonierele lor şi… Ei, nu, că râsul moșului e mai enervant decât o ploaie!

— Ascultă, tataie! Nu știu ce cauți în plăsmuirea mea, de obicei, scriitorii sunt civilizați, nu ocupă cu fanteziile lor fix aceeaşi stradă, așa că nu-mi explic de unde ai răsărit. Sunt 15 grade afară, e toamnă, deci nu ești Moș Crăciun! Şi, dacă nu eşti Moş Crăciun, atunci ce Moş eşti?

Dar tocmai ce zisesem că nu vorbesc cu el și am făcut-o. Moşul nu mai râde, dar simt că se abţine şi rămâne la fel de enervant. Nu pentru mult timp, căci rescriu îndată strada și scap de…

— Ce-o să faci cu atâția James? continuă el să mă sâcâie.

Da, chiar așa! Ce-o să fac?
— Nu te privește!
— Nu te duci nici la serata asta?

Nu numai că a apărut de nicăieri Tataie ăsta, da’ mai și știe unde trebuie să merg şi că nu merg? Pesemne că m-a spionat! Nu ai simţit niciodată că te urmăreşte un gând şi nu-ţi dă pace, deşi nu vrei să îi dai curs şi atunci te prefaci că nu există, ocolindu-l? Cred că asta e explicaţia! Și, dacă nu e asta, o fac să fie!

— Nici asta nu te priveşte! îi răspund eu în cele din urmă, deşi nu înţeleg de ce-o fac, oricum nu mai are decât câteva secunde de viaţă. Mai bine l-aş întreba de ultima sa dorinţă, ca să fiu elegantă. Deși nu îi datorez nimic.

Moșul se așază pe un morman de frunze căzute, nu înainte să mormăie ceva și frunzele îndată iau forma unui scaun. Cu spătar! Să se așeze sănătos, oricum îl șterg! Dacă stă comod, nu o să i se mai pară că sunt moartea…

— Nu mă șterge, drăguţă! Nu ești curioasă de ce sunt aici?

Ba sunt! Da’ nu o să recunosc, drăguţă! Ca să faci scamatorii cu frunze uscate!? Privirea îmi pică direct pe pantofii de danspe care îi poartă. Se asortează cu bastonul lui, nimic de zis! Dar e bună întrebarea lui. Un singur James Bond ar fi de-ajuns lângă mine ca să îmi dau seama că nu ne-am potrivi deloc, dar absolut deloc, fiindcă arăt, de obicei, îmbrăcată ca un model de-al lui Vivienne Westwood și m-aș potrivi, braț la braț, mai degrabă cu stilul ăstuia:

image— Adio, cămăși elegante! Bun venit în lanul de porumb! îmi spulberă el şi ultima speranţă că aş putea să-mi reiau în posesie fantezia în black tie. 

Ce aiurea e să simţi că nu mai ai controlul propriei tale povestioare! Şi, moșul ăsta, de mi se întâmplă acum, cred că e din cauză că nu prea mă împac cu paietele şi sclipiciul nunţilor, botezurilor şi altor petreceri la care sunt invitată şi nu mă duc. Cum unele serate sunt obligatorii, înainte să mă hotărăsc cu ce mă îmbrac, mă aşez în…

—… Fân? mă întrerupe prietenul meu imaginar de moment.

Cred că se referă tot la ultima colecţie Andreas Kronthaler for Vivienne Westwood, „Sexercise”:poza

Nu îmi plac moşnegii băgăreţi. Se comportă de parcă ar avea un răspuns la toate.

— Dar chiar am un răspuns: answear.ro!

Şi acces la gândurile mele, pare-se. Nelimitat! Îl șterg de îndată ce îi spun asta:

Şi, fireşte, o să mă pui să caut rochii de ocazie. Serios, ăsta e răspunsul tău? Uite, caută tu şi zi-mi ce rochie mi se potriveşte de acolo, fiindcă, ce să vezi, eu nu port rochii! Şi, dacă se nimereşte să mai port câte una, pun un pantalon pe dedesubt. Şi, în niciun caz nu pun pantofi cu toc! Da, cred că nu sunt îndeajuns de femeie, nu? De-asta!

  Dacă aş gândi în acest mod, crezi că mi-aş mai pune pantofii de dans?  Știu că i-ai remarcat. Uite, rochia asta ţi se potriveşte!

6

— Poate! Dacă ar avea mărimea mea.
— Poţi pune o alertă şi eşti anunţată când au mărimea ta în stoc. Până atunci, uită-te în şifonier! De fapt, eu cred că nu ai chef să te duci la aceste petreceri şi sub pretextul că n-ai ceva elegant pentru acea ocazie, se ascunde refuzul tău de a da curs invitaţiilor.
— Crezi că mă întreabă cineva de ce nu mă duc?
— Uite că te întreb eu!
— Şi acum cine eşti, psihologul meu?
— Pot fi orice vrei tu! Peste trei zile e ziua ta. O să inventezi iar o stradă?

Nu ştiu cine l-a inventat pe moş şi nici cum îl cheamă și asta mă neliniștește un pic. Nici nu îmi dau seama exact dacă aveam nevoie de el, doar fiindcă am un stil diferit de-a aborda lucrurile, așa, în general. Nu numai când e  vorba despre stilul vestimentar.

Într-un final, dincolo de dilemele oricărei femei aflată în faţa propriului şifonier, mă descurc de minune cu propriul stil. Uneori îmi ia doar 5 minute. Alteori o oră. Ține de încărcătura de moment, fiindcă atunci când te îmbraci, vrei ca materialul ăla sau croiala respectivă să vorbească pentru tine. Și, pentru unii rămân mute pe vecie! Și de-o parte, și de cealaltă!

Eu am pus un NU mare black tae-ului clasic și un POATE  în dreptul celui chic reinventat. De la început, din adolescenţă chiar. Dar nu prea țin să mă încadrez în vreo categorie clară! Fiindcă eu mă îmbrac în funcție de stările pe care le am, și nu potrivit ocaziei sau unui anumit prilej de-a mă îmbrăca, uniformizând situațiile. Sunt zile când Tommy Hilfiger e prietenul meu cel mai bun și altele când stilul vintage mă încadrează în alte epoci.

Nu mă dau în vânt după nunţi, botezuri şi alte asemănătoare ocazii, fiindcă nu îmi place moda de moment a locului, pe care o impun, de obicei, aceste evenimente. Din acest motiv, nu ajung decât la o petrecere pe an. Cel mult! De dragul acelor persoane care mă invită şi care îmi împărtăşesc, în parte, libertăţile astea pe care mi le permit. Și, ca să fiu sinceră până la capăt, nu îmi place nici muzica de petrecere. Care se asortează „perfect” cu ținutele elegante, desigur!

Singurele evenimente la care ajung de vreo câțiva ani încoace sunt câteva concerte  sau festivaluri de rock alternativ, indie, blues sau jazz. O fi de vină urechea mea! Şi altele.

— Și te mai întrebi de ce am apărut? Sunt aici să te acopăr…
— Nu acoperi nimic! Nu mă prinde pe mine acest fel de-a fi, dar nu văd ce e rău în asta. E stilul meu și e unul asumat. Un stil de actriță, ar spune unii! Uite, rochia pe care mi-ai sugerat-o, chiar îmi place! Numai că eu aș purta-o cu un pantalon sau cu un dres gros, colorat, kaki sau maron, la care aș adăuga o eșarfă colorată în mai multe nuanțe de toamnă. Și o pereche de ghete grena. Și o vestă de catifea verde, cu broderie.
— Îți place toamna?
— Se asortează cu părul meu roșcat.
— Dar moda?
— Cred că îmi place pentru spectacolul pe care îl oferă. Crezi că am ales-o întâmplător pe Vivienne și pe soțul ei? Auzi, dar de ce tocmai un moș?
— Eu? De ce, voiai să fiu mai tânăr?
— Nu. Nu e o poveste de dragoste! E despre stil, oarecum. Un răspuns! Pentru cine caută. Și personajul tău e mai potrivit, are ceva… De ajutor! E un personaj cu răspunsurile la el. Nu știu de ce am întrebat. Unde o să te duci de-aici?
— Secret!
— Eu te-am inventat?
— Nu îți spun!

00181

Superblog 2016, Proba 1. Sponsor:answear-patrat

Această prezentare necesită JavaScript.

Sursă foto: Vivienne Westwood, answear.ro și arhiva personală (nu se vede prea mult, dar se simte atitudinea! 🙂 )

Cum să…

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on octombrie 4, 2016 at 2:31 PM

*iei locul doi la SuperBlog:

Te înscrii! Și încă câteva mișcări almanahiene, pe care le veți observa citind și acest interviu.

*scrii pentru locul doi la SuperBlog:

Citești cerințele probei! Apoi te miști pe tine cam așa:

Am în gură o pânză de păianjen.
La început nu am înțeles cauza,
dar acum e simplu:
ușa dinspre cerul gurii nu are mâner
pe interior.
Duc o viață „subpieleană”,
în timp ce omul se arată exterior
cu degetul,
cu limba,
cu mâinile și picioarele lui.

Din când în când simt omul
cum îmi umezește el buza,
cum vrea el să mi se suie pe limbă,
cum îmi răsfiră el degetele mâinii,
cum mă gâdilă el în talpă,
dar eu îmi spun „senină”
și-mi notez câte ceva
ca să nu mă uit.

În jurnalul pentru zgomote las literele
să își ducă războaiele,
în cel de liniște las libertate semnelor de punctuație și,
preferențial,
atașez de mine obiecte:

un pantof,
o cremă,
un parfum,
un certificat energetic,
o baterie de mașină,
blablabla…

*împaci și capra, și varza SuperBlog:

Poți continua poemul cum dorești, îl poți împrăștia în toate punctele cardinale, poți fi o călugăriță sau orice personaj vrei tu, dar amintește-ți cine îți aduce punctele care contează cu adevărat în acest concurs! Limba română „este” GREU!

*treci de clevetiri, enervări și alți stimuli ai creativității la SuperBlog:

Toate lucrurile pentru care, aici,
nu există cuvinte,
au dimensiuni.
Unele se măsoară în centimetri,
altele în kilometri, grame versus kilograme
și, ce fericire, în bani!

Sărind peste căderea pe gânduri,
care strivește,
e mereu în tine, în formare,
sufletul,
dispus să fie atât de ușor de prostit să
încerce încă o lume nouă,
ce ia naștere din cunoștințele,
voințele,
putințele
de management și market(ing) ale altora.

*știi când să te oprești din redactarea unui articol scris pentru SuperBlog:

Nu știi! Ține de cheful, timpul, disponibilitatea celui care acordă punctajul. Verifică-i pagina de socializare (cum zic mulți alți sfătuitori), dar ține cont că acolo nu e omul, ci doar proiecția lui, în funcție de interese particulare și de moment.

Notă de subsol (de beci, mai exact):

Toate cele de mai sus mi-au adus și alte locuri în clasament, de-a lungul lungului meu timp de atașament față de SB, după cum urmează: 22, 11, 33, 8. Concluzia e în că(li)mara voastră!

Una singură o să trag și eu, totuși, și anume aceea că mă înscriu, din nou, pentru a 7-a oară (o dată am abandonat pe la jumătatea concursului) la SuperBlog. De ce?

Uite, de-asta!

Când te îmbeți,
te întorci prea repede în
imposibila angoasă,
plus o migrenă, dar
dacă te uiți în oglindă dimineață și,
în loc să te scuipi,
cum ar face mai toți bețivii consacrați,
îți spui
„eu sunt singura ființă
în fața căreia mă repet cu emoție”,
sigur vei zâmbi la gândul că
dacă n-ai mai putea zâmbi într-o zi,
nici lumea n-ar mai putea exista…

*te înscrii:

Scrii un articol prin care îți anunți participarea, îl publici, apoi îl înscrii în platformă. Citește regulamentul, ca să știi cum să NU sari calu‘. Desigur, orice nelămurire poate să-și găsească infinite variante suportând grupul de facebook al SuperBlog. Numeros, dar vocal numai prin unii. Și acolo se sare calu’, uneori câte o herghelie. Dar poate fi și constructiv, da!

image

Avertisment! Acest articol nu este neapărat util! E mai mult futil. Futil, de-i sinonim cu flușturatic, fluturatic, vânturatic, zvânturatic.

Așadar, zvânturăticire (am fost tentată să scriu „zvânturătăcire” sau „zvânturăcitire” plăcută, olimpicilor!