alma nahe

Archive for aprilie 2016|Monthly archive page

Sclipici

In dicţionar de mişcare on aprilie 30, 2016 at 11:19 AM

Locuiam pe strada Zânelor, fără număr. Nu prea făceam noi în această comunitate cine știe ce, mai ieșeam la poartă, scoteam limba, ne arătam buzele și-atunci strada se umplea de sclipici, câinii și pisicile se ascundeau în cuștile lor și strănutau zile în șir.

Într-o zi, cineva de pe strada Piticilor ne-a strigat de pe linia care desparte străzile: Nu v-ați săturat să fiți atât de strălucitoare!? Și pe urmă a început a se plânge că nu mai scapă de sclipiciul nostru, că i-a intrat până și în chiloți, dar noi toate atunci am bănuit că era plătit de o firmă de chiloți ca să ni-i arate și am închis ochii.

Când i-am deschis, venise un uriaș de pe strada Uriașilor: Mai vrem, Zânelor! Nu ne mai săturăm de sclipici! ne-a zis, dar noi știam deja că uriașilor le place sclipiciul. Ah, ce străzi aiurea! m-am trezit eu a gândi cu voce tare.

Și atunci suratele mele s-au gândit că, într-adevăr, arhitectul poveștilor a legat străzile greșit, cine nu suportă (bine) sclipiciul să moară, și eu atunci am murit de râs. Ele m-au înmormântat simplu, fără sclipici, cum ar veni, nedumerite că se poate muri din atâta lucru și cam atât, că, de aici de unde sunt, dacă aș vorbi, nu m-ar auzi și nici înțelege de ce o fac, fiindcă zânele sunt ridicole de cele mai multe ori, se dau atâta peste cap, răscolesc pământul în lung și lat, dar drept răsplată sunt lăsate să sclipească numai pe o stradă a lor, aparițiile lor nu surprind pe nimeni, nici măcar în reviste.

De când am murit, au murit și ele de vreo câteva ori, dar au și înviat imediat, fiindcă ele muriseră de plâns, iar plânsul nu a omorât (în) definiv pe nimeni și de-atunci tot așa, se strâng să povestească fiecare, pe rând, cât de strălucitoare sunt, câteodată și la mormântul meu: Tu ești minunată! Ba tu ești, ba tu!  Și se înduioșează reciproc, pe urmă se pupă: draga mea, draga mea, apoi se duc la culcare.

Imediat cum pleacă ele, apar câinii și pisicile și se cuibăresc pe pământul cald al mormântului meu. Pe urmă, după ce își fac nevoile peste dârele de sclipici, se întind și veghează asupra locului. Eu profit atunci de paza lor și mă răscolesc, mă întorc pe toate părțile și trag de mine, mă mai întind și eu, într-un final, după ce mă felicit de mai multe ori în gând că, deși sclipiciul se vinde vrac pe toate străzile, și aș fi putut să-mi cumpăr rezerve și să locuiesc veșnic pe acea stradă, nu am făcut asta nici moartă, căci nu mi-a plăcut să locuiesc pe strada Zânelor: copacii sclipesc, florile la fel, ouăle roșii, cozonacii, mieii, totul strălucește, dar păcat că nu se mai vede nimic, nimic, nici măcar cele relatate aici, de-atâta sclipici.

Până când o să plouă, în sfârșit, cu găleata mea — Zâna Ploii, deh! — fiți atenți la străzile voastre, la locuitorii lor — de Paște fii mai bun, îhî! — și… să vă fiarbă ouăle bine, să vi se umfle cozonacii, să nu vă behăie mieii etc.

 

 

 

 

Reclame

Manifest absența

In Cartea în care se tace on aprilie 18, 2016 at 7:20 PM

Când scriu,
începe totul atât de abrupt,
deja sunt călare pe un cal și trec zile,
uneori și nopți până mă dau jos de pe el,
nu e cert anotimpul,
însă simt că sunt un bun cetățean al gândului meu,
un chiriaș cu taxele la zi,
cu umbrelă,
în caz că plouă
(pe cal???),
dar la sfârșitul călătoriei văd, totuși,
că aș fi vrut să citesc cum m-am urcat pe cal,
unde eram.
Ce caut eu pe un cal?
Am făcut sex înainte să mă uc pe el?
Ce oi fi fumat?
Și de ce atâta prudență?
Manifest absența,
mai mult decât prezența,
dar mă bucur că ajung totuși undeva,
deși nu știu exact încotro.
Deși
ajung într-un loc acceptat,
de cunoscut ce îmi e.
La un moment dat, calul e epuizat,
cade,
eu îl împușc în cap ca să-i curm suferința
și pătimesc,
n-aș împușca un cal al altcuiva nicicând,
dar în poezie i-aș scoate și măruntaiele ăstuia,
fiindcă nu îi înțeleg devotamentul:
de fiecare dată când plec într-o poezie,
el apare sub mine viu și nevătămat.

A bălții dansatoare

In cap umplut on aprilie 15, 2016 at 4:30 PM

Azi sunt pe-o stradă nouă,
Îi zice: vindecare.
Desculță trec prin rouă,
Iar capul mi-e în soare.
Par ruptă, vezi, în două,
A bălții dansatoare.
Te uită cum te plouă
Buzele-mi dulci-amare.

Se-adună rele vânturi
În tânăra femeie,
În ochi sunt mări și-s tulburi
Și încă nu-i scânteie.
Am scris-o-acum luptând
Cu brațele-amândouă
Și gândul adăpând:
Azi sunt pe-o stradă nouă!

Dar încă-i noapte sumbră
Și ziua nu-i pe-aproape.
O vezi că-i doar o umbră,
Se sperie de șoapte.
Lumina s-o pătrundă,
Aprinde-o lumânare
Și scrie ce-o inundă.
Îi zice: vindecare.

În ochi așază dulce
Tot ce-a vrut să rămână,
Nu a-nțeles ce-aduce
Iubirea, ce nebună!
Nici ce mister o crapă
Precum coaja de ouă.
O pajiște se-arată:
Desculță trec prin rouă.

Nu știu de ce-s sedusă,
Nu pierde om ce n-are!
Poate ți-am fost doar ușă
Spre alte zări ușoare?
N-ai vrut să îți fiu piatră?
Ce moale-s, ca o floare!
De vorba ta-s răpusă,
Iar capul mi-e în soare.

Te urcă-n trăsurică
Poet și visător.
Să nu iubești nimică,
Fii doar un călător
Și-ntoarce-te în spuze
‘N sortita noapte nouă!
Cu zâmbetul pe buze
Par ruptă, vezi? În două.

Ce vreți? Eroul nostru
Se tot plimba în lună.
Să-i pună ea căpăstru
N-a vrut să îl supună.
Îi datora un bine
Și, chiar de înc-o doare,
În stele ea s-alină,
A bălții dansatoare.

Lăcustele-s pe câmpuri
Și strică-ntr-o secundă:
Adus-ai negre vânturi,
Și m-ai lăsat flămândă!
Ce lege îl sfâșie,
Aceasta v-o las vouă.
Nu scriu cu bucurie:
Te uită cum te plouă!

În cer omul privește,
Își cată alifie:
În cel ce te iubește
Nori grei să nu mai fie!
Nu știu eu să mă vindec,
Căci nu știu cât mă doare
Deschide-s-ar descântec
Buzele-mi dulci-amare!

Buzele-mi dulci-amare
Te uită. Cum te plouă!
A bălții dansatoare
Par ruptă, vezi, în două.
Iar capul mi-e în soare,
Desculță trec prin rouă,
Îi zice: vindecare.
Azi sunt pe-o stradă nouă?

00181

Provocată de p(i)sică, iat-am scris o glosă, cică!

image

 

#casăștiți

In Almanahe cu poze și g(l)umă, Blogal Initiative on aprilie 11, 2016 at 5:53 PM

 

Când Dumnezeu (pe facebook) e God (american!), ce fericit PR-ul de la Vatican! Comunicarea întru EL, vedem(?), nu are bariere: un like, se pare, fericește-orice… putere.

image

În România, Preafericitul Daniel, PR lui Dumnezeu (european) și el, ține de like-ul lui cu dinții, ca și de hainele cu fir de aur. De pe el! Am căutat o poză cu preafericitul fericit și, #casăștiți, doar una am găsit. N-o pun aici, căci zâmbetul acela nu-mi (prea)pare-al unui om smerit. Ori nu pricepe că facebook-ul este-acum TAXI-ul către suflete, vrum-vrum, ori Dumnezeul nostru nu-i (prea)bun. Cu el! Și l-a mințit că-i place lemnul, de apare în fotografii nefericit.

image

Comunicare sau Mesaj către Cel de Sus (fotograf: Alma Nahe)

Să ne-nțelegem, fericirea e precum o păpădie. Fie-mi iertată, așadar, această feisbucă(tă)rie, eu doar m-am fericit acum scriind și jur că nu e blasfemie, că fericirea nu stă numa’n zâmbet, ci și-n chip(și fel). N-o cercetez, ci-o cred! Tu fă așa sau fă altfel…

image

Alma Nahe la Mănăstire

căci fericire e destulă pe pământ!

Acum, sperând că v-am binedispus, las poza următoare să vă „zică” de-un CONCURS (pe Komunomo):

image

De Komunomo v-am mai zis aici și, de aveți fotografii ce v-aparțin, puteți să vă mândriți cu fericirea ce-ați surprins-o într-o (bună) zi chiar voi. „E”-ul acela după cifre vine de emoție, dar și de la „euro(i)”. Să vă grăbiți, concursul „Happy People” mai ține până mâine (12.04.2016, ora 23:59) inclusiv! Enjoy!

Pe „Hrisostom cu păpădie” l-am înscris și eu (bonus: produse F64 pentru cei care votează pozele înscrise în concurs).

image

Eu nu știu ce preferă Dumnezeu,  poate că el ocupă numai Spațiu și noi Timpul, încărcându-l cu emoții, cu concursuri și destule… aiureli.

image

O campanie BlogalInitiative.

Am doar o mână și o mână închisă-n pumn

In Spring SuperBlog 2016 on aprilie 10, 2016 at 3:22 AM

image

Mă alcătuiesc dintr-o succesiune de voci și guri. Meditez, cumpănesc, imaginez, ale(r)g. Drept, stâng! Sunt când un soldat, când o punte de legătură, un bocanc, o uniformă. Nu sunt uniformă tot timpul! Dincolo de sensul lexical, general, dincolo de metaforă, eu sunt pentru alții, exist, în cuvinte diferite, simultan: o pildă, o piatră, o oaie neagră, o smerită, o iubită, „cine-i fufa?” (o oarecare adică) etc. În funcție de interesul material, neutru sau spiritual. Al meu, al lor, pe rând. Când nu sunt în cuvinte, sunt numai gând, singura legiune morală pe care o pot păstra nealterată. Un timp!

Închid ochii, sunt un om obișnuit, cine-mi dă (un) credit? Istoria de adineauri?

image

Cred într-Unul! Câteodată într-una! Un crez și o părere, o carte, pe care încă o mai joc. Unde-i încrederea de început? Exact, în mijloc! Mijloacele sunt scuzabile? Eu nu cred asta. Mă revolt? Poate! Dar, dacă eu sunt o lume și tu ești o lume, atunci această lume alcătuibilă din posibile lumi mai mici, aidoma ei, e prinsă, până la urmă, în propria-i hârțogăraie, iar Omul de la ghișeul lumii doarme în post, veșnic.

Închid ochii, sunt un om obișnuit, cine-mi dă (un) credit rapid? Istoria de adineauri?

image

Într-o lume care și-a pierdut creditul, oamenii ei încă vor, încă se zbat întru credit individual. În fața cui? În fața unui gol, pe care speră să-l umple. Eu sunt azi o imagine. Animată. În mare parte de dorința de a rămâne „eu”. O umbră, fiindcă mă reflect în neputință. O secantă, fiindcă (c)analizez, interpretez… Care-i prima mea grijă dimineața? Unii se leagănă, alții se îneacă. Eu mă așez. Când icoană, când pentru pipi, imediat ce mă trezesc. Dar știm deja că acolo,  în eliberare, se pot naște vorbe dumnezeiești, nu? De-acolo începe dimineața lui „pot”.

Închid ochii, sunt un om obișnuit, cine-mi dă (un) credit bancar? Istoria de adineauri?

image

Nu! Dacă unele credite sunt pe vorbe și voci— unele au puf, altele pene —, celelalte nu mai sunt atât de plutitoare. De-aici încolo intervin alte umbre! Mai serioase și legate strâns, cu nod, de adâncile bătrâneți.

Până mai adineauri mi-ați cercetat, poate, originea limbii. Rădăcini, flori, semințe… În fond, toate nu reprezintă altceva decât construcția unei armuri cu care mă avânt în lume și-n demersul acesta mai culeg de pe drum și câte-o sperietoare, un leu, un om de tinichea…

image

Ce faci cu un cuvânt atunci când te desprinde? Uite, cuvântul „advertorial”, de pildă.

Când sunt restanțieră viselor, poemelor, chiar și teatrului de umbre*, pe care astăzi l-am luat cu mine, sunt, de fapt, în alt plan. Unul în care plătesc apa, curentul, gazele, lumina. Cât e distanța până la iluzie? Păi, întinde o mână! Ce e dincolo de degete? Uneori nu e nimic. Dar dacă e o altă mână? Cu un cuvânt mă mobilez, mă zugrăvesc… Din ce respir?!

Închid ochii, sunt un om obișnuit, cine-mi dă (un) credit de nevoi personale?

image

Nișe, acte, trape secrete… Brokeraj. Ca să ating, astăzi, acum, prin acest spectacol, esența a ceea ce mi-am propus, o să mă slujesc eu de celălalt, și nu inversA(nghel) V(alentin) B(roker) S(oluțion). O afacere dar și un OM.* *Din care s-au francizat și alții. Din acest moment, undeva sus, printre etichetele acestui blog veți găsi una nouă, cea de ADVERTORIAL CREATIV. Nu țip! Așa va apărea ea acolo, sus, cu majuscule. Această etichetă o poate adăuga oricine va voi, în franciză. Gratis, ca și franciza AVBS Credit. Mi-am zis că poate fac din asta un eveniment.
 
image

Dincolo de eveniment, mai adaug câteva imagini, încă 22 de cuvinte și vă las să meditați asupra lor.

Ce e plinul? E ceva greu? Ce e golul? E ceva ușor? Am o mână întinsă și o mână închisă-n pumn…

00181

*O placă de polistiren, pânză albă, figurine (care îmi aparțin).

* * Valentin sau Omul-Credit, cum l-am numit eu mai demult, e un om care știe să vorbească despre afacerea sa (la) cald, zâmbind, fără să trădeze lumea rece și serioasă a vocației sale.

Un demers întors (ca o oglindă) înspre om by Alma Nahe(r) & imageîntru Credit Creativ și Imaginație în Publicitatea Online prin Spring SuperBlog2016,

sămânța cu numărul 16(ultima!) în primăvara mea.

image

3 minute

In Spring SuperBlog 2016 on aprilie 8, 2016 at 4:44 PM

INTERVIU SIMULTAN CU O FEMEIE NORMALĂ, O FEMEIE DESHIDRATATĂ, O FEMEIE SENSIBILĂ, O ADOLESCENTĂ  ȘI UN BĂRBAT

(Respondenții au fost aleși în funcție de tipurile de piele. Au fost aduși legați la ochi, așadar nu știu unde se află, cum au fost selectați și de ce se află în acest loc. Adolescenta va primi întrebările pe WhatsApp, are căști în urechi. Numai ei i se dă legătura de la ochi jos.)

ĂCe știți să faceți în trei minute?
1. Ăăă… 2. ăăă… 3. ăăă… 4. ăăă… 5. ăăă.
ACe ați face?
Aaa…, eu știu?!  1. Lucruri normale… 2. Lucruri sensibile… 3. Ah, ce sete îmi e! Pot să beau apă? Un pahar, vă rog, dar să fie rece apa… 4. Ce nebunii aș face! Hahaha, sunt tânără, doamnă, tânără! Odată, un prieten m-a condus acasă, adolescent și el, ca mine și i-a luat trei minute ca să mă pupe pe obraz… 5. Să stau în aceeași încăpere cu încă trei femei… Sigur nu aude adolescenta ce vorbim?
EÎn trei minute. Ce ați face în trei minute?
Eee! 1. Poate în unsprezece, așa ar fi normal… 2. Mă tem că 3 minute sunt prea puține! Altfel, mă doare! Trebuie s-o fac încet… 3. Ce sete îmi e! Puteți să lăsați să curgă apa trei minute la robinet, ca să fie mai rece?... 4. În trei minute?! Ascult un hit! Haha!… 5. Trei minute sunt rezonabile! 3X3=9minute.
I. (sau punctul pe i) ? Vreți să faceți ceva în trei minute acum?
Iii, firește! 1. Dacă o fac normal, da!… 2. Dacă o fac sensibil!…  3. Dacă mă hidratează!… 4. Dansez, cânt, deschid caietu’ de mate și îl închid? Ce?… 5. Lasă-mi trei minute să mă… concentrez!
O.  O să o faceți acum! Rezumați într-un singur cuvânt la ce vă gândiți acum.
Ooo… 1. Orhidee. 2. Argan. 3. Vanilie. 4. Zmeură. 5. Boswellia Serrata.

(Fiecare dintre respondenți primește mostre de creme depilatoare Farmec, specifice fiecărui tip de piele: cremă depilatoare piele normală, cremă depilatoare piele sensibilă, cremă depilatoare piele deshidratată, cremă depilatoare TEENager, cremă depilatoare bărbați.

image

Sunt lăsați fix trei minute să facă ceva, orice vor, la alegere, după ce aplică cremele. Li se scoate legătura de la ochi care-i împiedica să vadă. Ceilalți își scot și ei smartphon-ul — vă reamintesc că adolescenta l-a avut scos pe tot parcursul interviului și a fost singura care nu a avut ochii acoperiți — , și-și fac selfie-uri apoi își verifică pagina de Facebook.)

image

 

U. În ce an suntem? Cât timp a trecut?
(Toți, în cor) 2016. Trei minute!

(Sunt un picuț ofticați că nu au avut mai mult timp la dispoziție ca să se bucure de repeziciunea cu care vin like-urile. Sunt trimiși să facă un duș, pentru a îndepărta crema.)

Efectul WOW: (pentru piele, în urma epilării și încă un wow de nedumerire). În ce an credeați că sunteți înainte să încercați?
Wow! (Toți, în cor, mai puțin bărbatul) În 2012! (Pe-atunci epilarea se făcea în 11 minute) 5. În numai 11 minute? Wow! Și-atunci ce făcea prietena mea în restul timpului când îmi zicea „Azi nu mă aștepta, e ziua de epilare!” ?

00181

Bonus la text: Mi-a luat trei minute să gândesc articolul(în timp ce foloseam un șampon Farmec) și provocarea mea a fost să parcurgeți un text despre epilare rapidă (cu tot cu descrierile produselor din print screen) tot în trei minute. (Textul se parcurge în 2 minute și 20 de secunde. Pentru a citi descrierile produselor, măriți fotografia. Nu ar trebui să vă ia mai mult de 40 de secunde.) Textul nu conține nici fir de…?

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 15 în primăvara lui image

 

Când îți cade tavanul

In Spring SuperBlog 2016 on aprilie 5, 2016 at 9:10 PM

A existat vreodată vreun moment când ți-ai fi dorit, în cutia de chibrituri, iarbă? La mine, da! Când mi-a căzut tavanul de la bucătărie. Ați observat? Tavanele nu cad niciodată în timpul zilei. Numai după miezul nopții, ca să nu te simți singură! Vecinii aleargă imediat la tine. Desigur, să îi vezi adunați pe toți la ușa ta în izmene, în cămăși de noapte, transpirați, ciufuliți și pe jumătate adormiți, nu e priveliștea cea mai înfloritoare, dar aproape că te înduioșează îngrijorarea lor. Pentru bunurile lor, desigur!

Nu, n-am pus o bombă, nu a explodat nimic, decât că a căzut jumătate din tavanul de la bucătărie. Cum ce fac dacă plouă? O să cred că sunt la mare, o să înot în casă, apoi apa o să se infiltreze și la voi, o să vă cadă și vouă tavanele și atunci o să avem un puț interior cu acces la smiorcăielile lui Dumnezeu. 

Cum stau la ultimul etaj, fără tavan înseamnă că am acces direct spre cer. Nu mă invidiați, știu câți își doresc o scară la cer și eu, chiar dacă îl văd acum direct din casă, scara îmi lipsește cu desăvârșire. Și, oricum, mai folositor mi-ar fi un card de fidelitate (Diego!)*, că îmi pot lua, chiar și la jumătate de preț pardoseală rezistentă la apă  (Diego!) Pe urmă îmi iau iarbă, iarbă artificială  (Diego!) că, dacă îmi iau iarbă naturală trebuie să îmi iau și-un aparat de tuns iarba sau să tocmesc un grădinar, iar galeria și șina pentru perdea (Diego!) ar deveni palatul gândacilor de bucătărie. Îmi plac greierii totuși… Mmmm… La toate astea nu îmi mai rămâne să adaug decât un tapet  (Diego!) veselie (Joy).

image

Poate o să vă întrebați unde a căzut tavanul mai exact, nu cumva ți-a căzut în cap? Ce tot atâta Diego?! Aflați că nu, capul meu era în siguranță, în alt compartiment al cutiei de chibrituri în care locuiesc. Dacă însă mă întrebați de Jora, pisică-mea, ei bine, aflați că ea chiar atunci intra în bucătărie. A ieșit după câteva minute, ceva mai prăfuită, spre stupoarea și paralizia mea de moment, căci asta nu a împiedicat-o să își schimbe traiectoria, să-și servească cina, adică. Foamea îți dă curaj să faci lucruri nebănuite și în lumea felinelor, pare-se! Dând semne de sănătate mintală, cred că, totuși, a ocolit-o și pe ea bucata de tavan.

Motivul pentru care îl tot pomenesc pe Diego  e că în curând se va deschide un nou magazin amenajări interioare  (Diego!) la Focșani, pe 16 aprilie (azi suntem în 05 aprilie) și mie îmi stă gândul numai la asta, focșăneancă cum îs, fiindcă nu mai pot de bucurie că o să beau o cafea la ei (v-am mai zis că ei dau cafeaua, cât unul dintre specialiștii lor, vrăjitori de stil, vă ajută să vă lămuriți cam ce vă doriți) dar și de tristețe, totodată, că nu m-am înscris încă în concursul lor (premiul e un covor Tulipo, plus 100 de preșuri cadou) cu ocazia inaugurării magazinului. Cum ce-am păzit? Am stat să îmi pice ceva noroc din cer, dar ale naibii păsări, nici că văd gaura din tavan prin care le pândesc eu. Ori se prefac că nu o văd?!

Ce am mai observat în timp, până să mi se întâmple mie, e că, dacă ți-a picat tavanul, sigur îți pică și cerul pe tine, la distanță de o zi, când te gândești, totuși, și la reparații.

Adio curcubeu, văd negru deocamdată în fața ochilor! Deși, înțeleg că e în trend curcubeul — Cum de unde? De pe pagina de facebook Diego România!

image

și eu, cum aud de curcubeie uite-așa mă imaginez în bucătăria mea cu deschidere spre cer. Somewhere over the rainbow

image

Și nu atât la achiziționarea de materiale mă gândesc eu cu ochii în stele, cât la mâna de lucru. Dincolo de curcubeul meu, nu prea am la ce să mă aștept, fiindcă îmi permit, financiar vorbind, numai un aspect, materialele adică, și nici alea toate, că numai cu mâna de lucru nu am ce să fac. Almanaho, DIY (do it yourself) scrie pe tine! mi-am zis eu atunci, să mă îmbărbătez. Cum îs handmade-istă (dincolo de faptul că sunt actriță și sunt obișnuită cu decor minimalist) mâinile mele sunt deja obișnuite cu materiale care-ți strică manichiura și care fac să îți cadă (și) statutul de madamă, și pielea, dar nu mă dau înapoi de la asta, ba dimpotrivă! Pe hol, în bucătărie și într-o debara, pe care am transformat-o în dressing am pus chiar eu chitul de finisare după ce altcineva mi-a pus gresia, dar m-a lăsat cu șanțurile în drum că nu a mai avut timp să îmi și finiseze lucrarea.

Și aici îmi permit un sfat, dacă vreodată veți fi nevoiți s-o faceți voi singuri, fără ajutor specializat și dacă vreți să folosiți chit colorat, înarmați-vă cu multe cârpe uscate, pe lângă buretele umed cu care trebuie să ștergeți, după ce ați lăsat un timp să se zvânte și țineți-le pe lângă voi! Eu am învățat asta pe pielea mea, a trebuit să arunc o pereche de șosete, că nu am prevăzut că iese așa greu culoarea. Nu mai zic de parchet și traversă, pe care le-am înnobilat cu urma tălpilor mele, iar parchetul e antic și lacul s-a mai dus, așa că m-am ales cu ceva pete vișinii pe el (poate îl înlocuiesc cu parchet laminat de la Diego, dacă tot o să am magazin în oraș, la botul calului, mai știi?!  ). De ce nu m-am descălțat de șosete? Eh, virtutea inerției!

Ce e mișto atunci când îți cade tavanul (da, e și o parte bună!) e că îți vin în minte proiecte mai vechi DIY pe care le-ai tot amânat. De exemplu, pe hol nu am finisat pereții cu gândul că voi pune pe post de tencuială sau tapet, hârtie făcută în casă. Procesul de facere e unul anevoios, dar, dacă ai timp și chef, se poate realiza. Vă schițez un pic cum se face.

Într-o zi cu soare sau nor, nu contează, dacă aveți nerv(i), rupeți multe coli A4 în bucățele mărunte și puneți-le la macerat, în apă. Pot fi albe sau colorate, eu le pun separat, nu amestec culorile, abia pe urmă le combin, după ce, înmuitate fiind, le transform cu mixerul de bucătărie într-o pastă. Din 4 șipci, facem o ramă și punem un material-plasă, transformându-se tabloul într-o sită, peste care vom întinde pasta, cu o lingură, în mărimea și forma pe care o dorim, ca să se scurgă apa. Pe urmă, presăm cu un burete, peste o altă bucată de plasă pe care am pus-o deasupra, ca să iasă un model frumos și uniform. După asta, fierul de călcat, nu prea încins, că arde hârtia, va fi și el o  bună presă, pentru uniformizare, dar și pentru eliminarea apei în surplus. După acest proces, ungem coala cu aracet și o lipim de perete, șmirgheluit în prealabil, dar nu exagerat de fin, ca să avem aderență. Rezultatul e foarte drăguț, dar nu o să vă încarc cu poze acum, decât cu exemplul ăsta:

image

o placă mică, cu model, tot din aceeași hârtie. Pentru hol, oițele sunt perfecte, le poți număra în drum spre pat, când nu ți-e somn, dar trebuie să te culci, totuși. Pentru aspect am folosit inserție de floare, nu e pictat nimic!

Măsurăm pereții apoi, măsurăm și placa de hârtie și astfel vedem de câte plăci avem nevoie. Eu am făcut un calcul și într-un an, reușesc, fără să fac nimic altceva, să pun tapetul ăsta din hârtie manuală pe tot holul. Deși, dacă calculez câți bani dau pe topurile de hârtie, rămân cu siguranță la un tapet clasic, cumpărat (ghici de unde?) pe care pot învăța să îl pun singură.

*Când tavanul îți cade, e clar că îți vine să renovezi în toată casa. Pentru asta ai nevoie de multe carduri, dar și unele de fidelitate și am pomenit mai pe la începutul articolului despre cardul de fidelitate Diego, prin care poți să obții produsele de amenajare interioară cu o reducere consistentă, o metodă prin care firma își fidelizează clienții. Nu trebuie să ai decât peste 18 ani, ai dreptul la un singur card și nu e transmisibil.

Eu nu mă enervez când mi se întâmplă lucruri rele. Mă comport de parcă casa mea ar fi, nu o cutie de chibrituri, ci o casă din sticlă colorată.

image

Culorile schimbă interiorul, dar mai ales cel sufletesc!

Dintre toate pasiunile pe care le-am dobândit în timp, amenajarea interiorului casei mele are prioritate, fiindcă petrec cel mai mult din timpul vieții mele aici. Dacă nu îmi permit ceva, restaurez ce am. Dacă vreau să astup o gaură pe perete, desenez o floare. Nu o să pun poze doveditoare, cei interesați de mine, de scrierile mele, știți deja asta.

M-am lungit destul de mult și așa, dar când te uiți ce cer… eu mă transform în același, de neurnit, zi(d) despre sine. Azi, fără perdele! Poate mâine…

image

00181

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 14, în primăvara lui image

 

 

 

Cum se cade…

In Spring SuperBlog 2016 on aprilie 4, 2016 at 8:29 PM

EL: (mestecând) Delicioasă fasole la…conservă.
EA: ?…
EL: Și ieri tot așa.
EA: Oprește-te, știu unde vrei să ajungi.
EL: Știi?!…
EA: Da. Când înveți o limbă, mai întâi trebuie să te familiarizezi cu alfabetul ei.
EL: Nici nu mai știu cum am ajuns pe drumul ăsta. Mai ții minte?
EA: De la Salon du Mariage la Saloon du…?
EL: Asta știu! Tu… (precaut) Noi am vrut așa!… Mă refeream la „toujours l’amour”. (scoate un pistol)
EA: (imitând pe cineva, un martor) Spate în spate! Porniți! Începe numărătoarea: unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, zece, unsprezece, poc! (e rănită) Uite cum se cade! (îi arată mai multe feluri în care se poate cădea) Am fost o mireasă cumsecade. Te-am lăsat să mă împuști.
EL: De parcă cumserămâneînpicioare îmi doream eu. Tu ai scris scenariul. Ai vrut să fii victimă!
EA: Cu ochii închiși! Am uitat să zic asta după „porniți”! Să cad, oare, în piscină? Și pianul, îți mai amintești? Pianul…
EL: (ieșind din personaj) Stai! Cine o să cânte la pian?
EA: (ușor iritată) Hai să repetăm fără pianist, bine? Mâine e nunta noastră și tu nu știi încă toate replicile!
EL: Nu vrei să trecem direct la scena în care eu sforăi, te rog! Totul e perfect, nu îți înțeleg grijile!
EA: Nu, nu mi-e somn! Să joci teatru nu e așa de ușor pe cât s-ar crede!
EL: Nu era mai bine să ne filmăm? Învățam replicile în funcție de ce cadre filmam, le puneam invitaților filmul și gata! Dar tu, nuuu, nuuu, nuuu, (imitând-o) eu vreau să fiu o mireasă ca-n teatru, nu ca-n filme! Dar, na, ce așteptări să am de la o actriță? De teatru!
EA: Voi fi o mireasă plastică, nu de plastic! (căzând în melancolie) Singurul film în care am jucat vreodată se numește”Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, rolul „D-na Soare”. Dar producătorul executiv a decis ca acele scene cu mine să pice la montaj, pe motiv că nu se încadrau în epocă (epoca ceaușistă). (prinsă de joc, interpretând) Una dintre scene se petrecea într-un laborator de chimie, pe o catedră, doi profesori, eu și un babalâc, făcând sex lângă bustul lui Lenin. Lenin cădea, se spărgea… Văleleu, ați spart comunismul, ce să mai! Într-adevăr, pe vremea aceea sexul era ceva plictisitor, se făcea acasă, în pat. (râde)
EL: Pat? Credeam că nu mai ajungem la asta! Pot să mă așez în pat? Te roog! Promit să nu adorm imediat…
EA: (nu îl ia în seamă, își continuă monologul) Știi cine era producătorul executiv? Dacă îți zic, mori! (alintându-se) E ceva, totuși, să fii scoasă de pe Marele Ecran de însuși Martin Scorsese în persoană.
EL: (nu prea o crede, i-ar zice ce crede, dar îi e prea somn; cască)… A-ha!
EA: Dar de apariția mea în serialul „La Bloc”, Sezonul 9, episodul 4, ți-am zis? Rolul „infirmiera”.Asta da prezență, „vocală”! ProTv reia de vreo 9 ani încoace serialul, de nu are cum să mă rateze nicio generație nouă de proteviști. Datorită lui, a serialului, sunt renumită la bloc, vecinii mei au văzut toate reluările. Și tot datorită serialului, am pagină de actor pe IMDb(The Internet Movie Database). Am pagină și pe Cinemagia. Albă. Ca o rochie de mireasă. Poți să verifici pe Google!
EL: (deloc impresionat, dar propunându-și ca dimineață să caute pe Google) Noroc că o să ne mutăm. Pistolaro, uite ce e, hai să dormim! Sunt impresionat de palmaresul tău artistic. Dar… Dacă te las să îți descarci rafalele, ești în stare să te duci acum la salonul de nuntă și să începi să le verifici bucătăria, iar mâine o să miroși, nu a praf de pușcă, ci a mâncare.
EA: (cedează, înțelegând că nu are motive de îngrijorare) Ai dreptate! Mergem la culcare. (scoate pistolul de ciocolată) Mâinile sus! Ți-ai verificat penele, indianule? (el fuge, ea îl prinde, el mușcă pistolul etc; se giugiulesc)

image

Să-i lăsăm pe acești tinerei să își caute în pene, că acuși vine nunta peste ei, iar noi — eu și voi, cei care ați asistat la această scenă — o să ne retragem încetișor într-un colțișor, ca să vă dumiresc cu privire la cele derulate. Tânăra, care-i trecută un pic de 42 de ani, a ținut morțiș ca nunta cu tânărul ei iubit (mai mic, dar nu contează acest aspect!) să se țină la Salon du Mariage, sala Toujours L’Amour, un salon de nuntă din București.

Ea a vrut o petrecere memorabilă, cu stil. În stilul ei! El, mirele, va fi un indian „piele roșie”, iar ea, mireasa, va fi un șerif. Invitații se vor costuma conform perioadei vestului sălbatic și, înainte să înceapă distracția, vor fi nevoiți să fie martorii scenei de mai sus, un fel de „torturile miresei”, în loc de „dansul mirilor”, deasupra piscinei. Mirele s-a supus dorințelor ei, dar i-a și plăcut ideea, trebuie să recunoaștem. De mic a fost fascinat de filmele western și de saloon-uri. Și are o colecție impresionantă de indieni de plastic. Ea e actriță, și-a dorit ca nunta să fie un spectacol de teatru și așa o să și fie. Invitații vor primi ca mărturii de nuntă, pistoale, cai, indieni, trenulețe, pene, lingouri etc de ciocolată.

Pe când era în pregătiri de nuntă, i-a trecut prin minte să organizeze o bătaie cu sticle, (spărgându-se în cap, obiecte de recuzită, desigur, din zahăr) jefuiri de trenuri, bănci. S-a temperat totuși, slavă Domnului!

Înainte să mă retrag și eu, căci și povestitorul trebuie să adoarmă, vă provoc să vă imaginați într-un comentariu, cum ar arăta nunta voastră (chiar dacă unii ați trecut deja de acest prag și ați ajuns la partea cu conserva de fasole) știind următoarele facilități ale locului, de care ați dispune, în paralel adăugând și eu argumentele care i-au determinat pe cei doi iubăreți să aleagă acest loc:

  1. salon spațios, fără stâlpi (invitați mulți, niciunul nu se va simți figurant, toată lumea vede pe toată lumea)
  2. amenajare în stil neoromantic, cu posibilitatea de a asorta amenajarea la culorile/tematica dorite (motivul principal, tematica nunții nefiind una foarte ortodoxă)
  3. toaletă numai pentru mireasă (un aspect important, tuturor mireselor le place intimitatea, mai ales celor în rochie; costumul de șerif e o rochie, de fapt)
  4. ring de dans (Știți cum se dansa în vestul sălbatic? Mireasa le-a trimis tuturor dvd-uri cu filme western clasice să ia lecții)
  5. posibilitatea de a organiza dansul mirilor la piscină, deasupra apei, cu pian (spațiul va fi folosit, în cazul lor, pentru desfășurarea piesei de teatru)
  6. organizarea cununiei civile și/sau a celei religioase lângă piscină ( ținutele, cea a mirelui și cea a miresei, nu mai spun de cele ale invitaților nu sunt conforme cu canoanele bisericii ortodoxe)
  7. spațiu verde în fața salonului (Fără cai, cheltuieli prea mari! Poate un căluț de lemn…)
  8. piscină, fabuloasă pe timp de noapte și zonă de lounge, disponibile exclusiv pentru participanții la nuntă; lângă piscină este amenajată și o zonă pentru fotografiere ( locul unde, cel mai probabil veți găsi musafirii, furați de peisaj; mireasa nu se fură, are pistol!)
  9. bucătărie proprie (nu e cazul să fac completări aici)
  10. ofertă completă ultra all-inclusive, care-i scapă pe miri de grija altor furnizori (Exact!)
  11. focuri de artificii deasupra piscinei( efectele speciale fac deliciul filmelor, deci…)
  12. jonglerii cu sticle și shakere realizate de barmani, și alte surprize (un înlocuitor bun pentru bătaia cu sticle proiectată de mireasă)
  13. organizarea unui cocktail-bar ultra all-inclusive, cu spectacol de barmani (saloon-ul, nu?)
  14. posibilitate de a pregăti berbecuț la proțap (un moment bun pentru dansul indienilor)
  15. organizarea unei “ciorbe de potroace” clasice sau la piscină, a doua zi după nuntă (cu siguranță un moment binevenit după o nebunie ca a lor)
  16. spațiu de cazare în incinta Săftica Resort (niciun invitat la nuntă nu e de prin părțile locului)
  17. parcare generoasă pentru invitați (caii putere îi lăsăm în parcare)
  18. transport gratuit sau taxi-uri pentru invitați ( pe post de trăsuri, că trebuie să mai și revenim la realitate)

image

Ai prins ideea? Ți s-a aprins becu’? The place to be! Bineînțeles, poți să nu ai nevoie de toate astea și să îți alegi doar câteva dintre facilități. Salon du Marige dispune de încă un salon care păstrează, la scară redusă, amenajarea sălii Toujours L’Amour, cu capacitate mai mică, deci, salonul Ad’or.

Se spune că, dacă cazi într-o zi, mergând pe stradă și te lovești, măritișul îți e pe-aproape. Dacă ai căzut azi și se nimerește să citești articolul meu, sper că ți-am fost de folos, pomenind despre acest loc, unde orice film, oricât de nerealizat ar părea, este posibil. Chiar și o piesă de teatru. Numai să îndrăzniți!

Să te măriți pare ușor, doar că nu e ca și cum ți-ai căuta perechea de ochelari, spre exemplu, pe care o cauți fiindcă știi că îți va servi, găsind-o.

00181

 

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 13 în primăvara lui image

De la X la HyperX

In Spring SuperBlog 2016 on aprilie 1, 2016 at 8:10 PM

Capitolul 1 — Omertà
Capitolul 2 — Solaria

Apariția acestui roman SF în curs o datorez aceluiași Magazin online, image

Făr’ de probele sale, lansate-n concursul SuperBlog, am certitudinea că nu s-ar fi brodat primele două capitole și nici acesta, work in progress. Sper să mă țină! Această  chimie! Și calculatorul! Iar pe voi, răbdarea de a parcurge și celelalte capitole. Oricum, nu e obligatoriu, capitolul 3 va fi, ca și celelalte două, unul cu o acțiune independentă. Desigur, cu legătură!

Bine, nu neg că am avut și eu un aport, cum ar fi instinctul de a salva aceste rânduri, fiindcă știți, uneori, din prea multă pasiune pentru scris, uit să salvez proiectul (care chiar mi-e drag) la care lucrez și îl scap pe apele Sâmbetei (azi e Vineri).

Dacă mai particip vreo 10 ani la SuperBlog, un viitor care se conturează încă de pe acum, îl și termin. 🙂 Chiar dacă va trebui să fac niște schimbări care țin de IT — și mai puțin de IQ, spre exemplu, fiindcă e greu să scrii sefeistic (nu safeistic!) — (dacă nu te ține hard-ul, na?!), dar și pentru că nu aștept schimbări decât de la mine. 🙂

Acum, acestea fiind zise, lecturare plăcută vouă, cititorilor de almanahe și găsire (sub link-uri) a ceea ce îți dorești, cititorule în gugăl! 

00181

Capitolul 3

Oare sunt într-adevăr pe călcâiele mele? Înaintez sau stau? Avacuum se simțea prins între două timpuri, proprii, din care unul, cel în care tocmai pășise îi trezea un sentiment straniu de spațiu, de deschidere și transferare aproape instantanee, ce îi cuprindea întreg sufletul. De parcă dorințele sale reclădeau într-un alt individ o altă identitate decât cea cu care intrase, trecând de pragul acelei (car)case. De parcă el, un simplu X devenea HyperXDesigur, în astfel de momente, s-ar fi panicat, în mod normal, dar acum, străbătut de noul fior, simțea un soi de funcționare în siguranță simultan cu încă un sentiment, de parcă avea să se zguduie lumea în curând, însă nu era unul de neliniște, ci de rezistență la șoc.

Măcinat de această întunericire întru netimp, văzu singura rază de lună ce străpungea cu unul din colțurile sale o sticluță așezată pe pervazul ferestrei, imediat lângă ușă, pe stânga.

image

Nu-i aparținea! Atunci de ce simțea că-i aparține? Nu o utilizase, în niciun caz. Atunci cum de…? Începu să suspecteze că ceața care îi învăluia demersul și urmele lăsate de el pe nisipul timpului aparțineau acelei încăperi. Resursa de energie, noua putere nu o putea asocia decât unui Para-Univers a cărei viteză n-o puteai contoriza imediat.

Zâmbi. Zâmbi, deoarece îi veni în gând sintagma”secolul vitezei” — gândul îi fugise (și nu putea fi fugărit!) taman în Universul din care fusese transferat aici, în necunoscut — și la ce însemna ea, sintagma, pentru PC-urile acelui timp, îndepărtat acum. Așa se simțea și el, de altfel, tot atunci, în acel trecut, tot un împiedicat în gândire, în viteză de reacție, un încetinit, un mărginit, un restartat din senin (spre nor?) fără să apuce să-și dea măcar un „save file”, chestii care-i coborau punctul de fuziune cu mediul înconjurător la temperaturi de ‘nșpe mii de ori mai mici decât temperatura normală a corpului.

În acele vremuri se identifica cu o siguranță volubilă cu PC-ul său tocmai pentru că îi era singura sursă decentă de existență în acea lume, care devenea din ce în ce mai materială. O lume care avea în cele din urmă să-i absoarbă și soția, pe Solaria, precum și cei doi copii: Ati și Nvidia. Și pe care îi căuta acum în acest puzzle al unei rețele străine de orice intuiție sau fler.

Scoase din buzunar un pachet de gumă, despături o tabletă și începu să o mestece. Știa un singur lucru ca fiind cert, și poate cel mai crucial, că poate efectua schimbul între cele două universuri oricând, activ, în vreme ce pasivitatea cine știe ce ravagii făcea prin textele lumii, nesalvân…du-le.

Nu X…”…….jjjjhghjml..,..,mbvhhhfsuc……jggh……..HyperX!…h….y…p…e…r…X…”

Ce dracu! gândi. Plescăi guma din ce în ce mai tare și o împinse cu vârful limbii în afara gurii, sub formă de balon și suflă în el până simți că i se termină aerul, apoi se auzi o „hurrrjbumșpacjdrim”… o huruială. Și o pocnitură. O diagramă de neînțeles îl agita întru progres, dar să vrei nu înseamnă să și poți pe moment.

Se simțea întrerupt din misiunea sa și nu înțelegea cauza. Unui calculator, dacă îi resimți blocajul atunci când ți-e lumea mai dragă, îi cauți Oferte SSD până la urmă (bineînțeles, nu orice fel de oferte, ci promoții SSD Kingston) după ce ai scrâșnit ce-ai scrâșnit din dinți, până la tocire, după ce pumnii tăi au întâlnit de nenumărate ori carcasa unității de bază, până la învinețire, după ce ți-ai băgat p…u…l…”iuuuhuuuuuu….au…XXX…HyperX……….A-…-” până la…..P…C…(c)ire.

Dar când un om se simte melc, ce să îi faci? Un melc care mestecă gumă. Pesemne că așa se simt melcii, cărând o casă în spate: ca și cum ar vrea să le fie înlocuită inima.

Casa în care se afla, imobilitatea, incomoditatea fizică, precum și una fiziologică, atât de necesară unui om, îl ajută să gândească, totuși, și întinse imediat mâna după sticluță, ridicându-se pe vârfuri, scoase dopul și… și se felicită în gând pentru găselniță. Mai mult o diferență între grade de inteligență, decât o superioritate tehnică, dar nu era decât el pe-acolo, deci de unde să aștepte alte felicitări? Se simțea, însă, urmărit, dar nu se lăsă împotmolit în acest gând.

Conținutul sticluței îi alunecă ușor pe gât, cu aceeași ușurință ca cea a unei căutări pe GOOGLE a unui magazin online, capabil să-ți livreze rapid o componentă lipsă, prin curier — un SSD cu TRIM * compatibil cu sisteme noi de operare, spre exemplu — dar Avacuum simți totul ca pe o simplă restartare, își simți X-ul ca pe-o prelungire a vieții, iar HyperX-ul începu să i se administreze precum un text definitiv, un text hyperclar ca lumina zilei, din cap, până în călcâie, unui cititor obișnuit (cu cititul) și ieși din casă, pe aceeași ușă care-i adusese această nouă componentă, dar care nu mai scârțâi, nici hurui, nici altceva cu zgomot, ci se mișcă în balamalele ei ca unsă. Luna lumina și ea mai tare.

Abia atunci zări indiciul scris pe fereastră, „vezi aici”, aceeași fereastră a casei pe pervazul căreia găsise sticluța, singura, dar al cărei exterior îl ratase încă de la sosire. Chiar și-așa, dacă l-ar fi văzut, n-ar fi priceput imediat că ceea ce trebuia să găsească în acest drum al lui se găsea în interior, nicidecum într-o expunere de suprafață.

Luna, având o nouă strălucire, era calmă, nu mai străpungea nimic, dar cele întâmplate aici, de-acum înainte chiar aveau să zguduie, infinit mai de necuprins, lumea. Numai că, dacă ești dotat cu puterea lui HyperX, nu-ți mai pasă!

00181*Spre funcția TRIM nu voi face o trimitere. Dar e de reținut că un SSD bun ar trebui s-o aibă, ca să nu pierdeți definitiv datele de pe el, prin înlocuire (a datelor mai vechi). Ori, din ce-am citit, pe site-ul Kingstone, toate SSD-urile lor noi o au.

Spring SuperBlog2016, sămânța cu numărul 12 în primăvara lor: