alma nahe

Archive for 16 martie 2016|Daily archive page

…ca(r) mine!

In Spring SuperBlog 2016 on martie 16, 2016 at 11:35 PM

Dacă te uiți în om, nu o să-l vezi altcumva decât căutând, mai întotdeauna, scurtătura. Uneori, căutarea ei va lungi și mai mult drumul. Alteori, scurtătura e chiar drumul care părea cel mai lung. Până la urmă, nu știu ce e important. S-o cauți, găsindu-ți astfel calea? Sau să rămâi în drumul tău, pe care ești deja, presimțindu-l și sperând că el e cea mai bună variantă?

Important, însă, în toate, și în aceste alegeri e să te țină pantofii! Și, desigur, firul poveștii către final. Și, dacă firul poveștii s-ar despica în patru? Dacă într-o zi, ajuns în Împărăția Sfârșitului, ai avea de trecut o singură probă: să-ți rescrii finalul? Și, dacă l-ai rescrie, de unde ai începe?

Nu știu de unde ar (re)începe alții, dar eu aș face-o, acum, și nu în ceasul al douăsprezecelea, de la… pantofi. Că, doar nu degeaba car mine (de creion, de pix) cu mine! Ca să-mi rescriu finalul cum vreau eu! În pantofi din piele naturală, bineînțeles!

image

Fiindcă e greu să-ți rescrii povestea și să te vezi desculț! Nu ai pantoful potrivit, nici piciorul nu te poate purta încotro ți-e chemarea. Recitiți povestea Cenușăresei și scoateți-i pantofii! Delicat sau smulgându-i! Ei sau poveștii, totuna e! Exact, dispare povestea? Dispare  și cenușa!

Să-i lăsăm totuși în picioarele ei, în poveste, până când pierde unul! Păi, de ce îl pierde? Îi era prea mare? Și-atunci cum de îi vine ei cel mai bine la sfârșitul poveștii? Apoi, de ce nu se întoarce după el?  Orice femeie s-ar întoarce după pantoful ei! Din instinct! Ea, cel mai probabil, și-a zis că oricum o să dispară vraja și, odată cu ea și pantoful? Deci, la ce bun să se întoarcă? Măcar să prindă caleașca, până să redevină dovleac! Ca să nu meargă desculță până acasă. Oricum aș suci-o și aș întoarce-o — de poveste zic — soarta îi atârnă de pantoful ăla. Care, culmea, nu dispare, așa cum era de așteptat! E mai puternic decât vraja sau frații Grimm făceau, scriind povestea, reclamă ascunsă la pantofi — marca unui pantofar renumit al acelor timpuri —, recomandându-i durabili!

Revenind în povestea mea, eu aș rescrie propriul final (implicit povestea!) de la pantoful ăsta!

Creație a unui pantofar deosebit al timpurilor mele. De la ăsta, fiindcă are tocul gros!  Și, fiindcă o poveste, fără culoare, devine gri. Și a mea e deja, tocmai ce încerc s-o colorez!

(Tu poți începe de la o pereche de pantofi stiletto Red Queen, ce știu eu?!)

image

Deh, povestitorul aceste istorisiri se sprijină și el pe ale sale. Tocuri groase, cum am zis, fiindcă eu nu suport să merg pe tocuri! Dar unde am ajuns fără ele? Exact, nicăieri!

Ia, priviți-mă! Tocmai (ce) mă în(c)ălțam, că mi-a alunecat… privirea. Pe un șobolan imens, cu umbletul nesigur, blana udă… Nu agreez șobolanii, de obicei, dar-ar ciuma-n ei! Dar acum, rescriindu-mi povestea, îmi vine să-l pup. Nu de alta, da’ un vizitiu mai bun de unde?

Are blana udă fiindcă a inceput să plouă. Chiar, dacă în povestea Cenușăresei ploua?

Se întâmplă și lucruri de-astea!

Vocea! Hmmm… De unde știu eu vocea asta? Mă răsucesc pe călcâie și, sub o umbrelă transparentă, el: un bărbat cu părul argintiu, lung, barbă tot așa, ochi negri și blânzi.

—  Hei, uite cum încep acum! În ciuda șobolanului Și-i arăt pantofii.

El încuviințează! Când îl ai pe-alături, pe El, totdeauna pare mai simplu să începi. Orice!

Gata, știu! continui eu să mă fâțâi eu  de colo-colo, fără dezechilibru, fără să-mi pese de ploaie, de nori cenușii și fără să-mi fie teamă că alunec (cine știe unde?), de parc-aș fi fost atinsă cu bagheta magică. Dacă ploua în povestea Cenușăresei, nu se mai vedea sclipiciul! El îmi face cu ochiul.

Se poate presupune ușor, că de la aceste circumstanțe în care se desfășoară noua mea poveste — ploaie, nori cenușii și adăugați și niscaiva vânt — nu se mai poate ajunge nicăieri. Nici să dai de soare! Adică, vrând să modifici cenușiul existenței tale, nimerești tot acolo. Că nu există final alternativ! Că orice ai face, tot acolo ajungi! Că, dacă, Doamne ferește(!), nu ți se potrivește pantoful nou?!

Doar n-o să-ți tai piciorul, ca să te încapă!? Sau o să tragi de el până ți se lungește, că trăiești pe picior mic? La urma urmei, orice pantof nou e inconfortabil la început!

Chiar așa, Cenușăreasa nu s-o fi ales cu bășici în urma purtării pantofilor cu toc? Că doar nu strângea cenușa cu pantofi cu toc în picioare? Și nu i s-or fi umflat picioarele? Nu neapărat de la faptul că i-a purtat la bal în seara aia (și n-a stat pe scaun, a dănțuit toată noaptea cu prințul). De la atâta muncă!

Păi, nu, că nu ar mai fi încăput-o pantoful când o căuta prințul, nu?

Și mai am o nelămurire: ce mărime purta? Chiar nu mai era nimeni în regatul ăla cu același număr la pantof? Nu, domnule, era fix mărimea ei! I se potrivea numai ei și nimeni alteia!

Poate, mai știi?! Las-o pe Cenușăreasa, ea a avut povestea ei, și i se potrivește numai ei, oricât de multe chichițe i-ai găsi poveștii. Na, schimbă și pantofarul, dacă asta îți dorești, schimbă marca pantofului… Dar…

Dar uite că, deși am pantofii în picioare — din magazinul de pantofi Carmine Shoes — încă nu m-am pornit către început. Are dreptate! Am dansat (pe loc) în ploaia asta (de întrebări), dar încă nu se întrevede schimbul. De fapt, nu schimbul, ci urmările schimbării.

Nu?! mă provoacă el. Și se pune pe zâmbit.

Mie mi se pare că orice i-ai face poveștii, pantofului din poveste nu i se întâmplă nimic! Nu i se rupe tocul, Cenușăreasa nu își rupe gâtul în cădere, totul rămâne la locul său, de parcă povestitorii (nu uitați, cei doi frați!) au pus în scris anume un pantof care să reziste în timp. Finalul e numai al ei, precum și povestea de iubire! Dar ce rețin oamenii din povestea ei? Că iubirea trece peste orice obstacol? Aiurea! Femeile, cu siguranță că s-au gândit la model. Și la marcă! Povestea parcă e scrisă ca să îți dorești pantoful și să-l încalți cel puțin o dată!

Presupunând că ai vrea să ai idee despre acea stare de spirit a omului (din mine) în care  mă regăsesc în acest ceas(e aproape miezul nopții, dar mai am timp!) ar trebui să evoc măcar o seară aurită și pulberea de sclipici ce se așterne peste orice vrăjit. Plus firișorul de salivă ce mi se prelinge printre buzele întredeschise.

Ce crezi, o să plec curând? îl întreb. Dacă tot m-am încălțat…

În orice zi și nu e musai să te-ntorci la miezul nopții! Dar ține minte, uneori se alege doar praful! Trebuie să lași totul în urmă! Nici măcar o privire! Fiindcă firul poveștii poate exploda în zece mii de variante, dar numai una ți se potrivește!

Am înțeles! În Carmine…Nu car mine după mine! Cenușăreasa, ca(r) mine. Mă joc! Orice aș face, însă, mă ajunge patima din(tre) cuvinte și-atunci redevin poetică, iar comicul se călugărește. Până și pantofii mi-i aleg așa, ați observat? De parcă le-aș scrie o poezie.

Există o singură șansă să cazi
în dragoste
de forma „Cenușăreasa în dovleac”
în dureroasa alunecare a tălpilor,
ritmată doar de inimile noastre
peste care am scris cândva „loc pentru dragoste”,
care-și așteaptă
darea înapoi, înaintea oricărei atingeri,
dar glasul cel mai adevărat și mai vesel
sau posomorât
e tot al tocului, până la urmă,
fiindcă atunci când fugi, mizezi pe hazard
și hazardul nu îți poate, niciodată, aparține.

Știți ce am înțeles eu din povestea ei, a Cenușăresei clasice?! Că, în mod vizibil, îți trebuie un complice! Frații Grimm lasă pantoful în poveste și nu îl rătăcesc și nici nu dispare fiindcă vor să transmită omenirii, prin povestea lor, că, orice s-ar întâmpla în viețile lor, trebuie să se lase în voia momentului! Cu pantoful ideal.

Din povestea mea știu exact ce poți înțelege: dacă tot e să te încalți, fă-o cu stil(etto)! Eu am probat azi alt drum, în haină de Cenușăreasă, în lung sau în scurtătură, cum mi-a venit mai bine (în Carmine), dar cu un așa complice

imageorice aș începe (sfârșind) sigur nu mă paște aceeași haină soartă ca cea de până acum ori aceeași îngri(mm)uire!

00181

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 5 în primăvara lui image