Nu te întunerici

Nu te întunerici,
cuvintele mele
nu fac niciodată sex,
rămân dependente de „a șfichiui”,
în preludiu,
nu-și leapădă (în)cântecul și
își beau cafeaua de după
fără zahăr,
dar — întotdeauna m-am gândit — cum ar fi
să nu mai vii peste mine cu întuneric,
să aprinzi toate luminile duioșeniei
cu chibritul,
ca să vezi cum ele-s gata-gata
să-și împrăștie sămânța în uterul universului tău,
chiar înspre liniștea de dinaintea facerii,
dinainte de sfârrr-ul fosforului,
când singurul geamăt e al foiței
de hârtie,
în care scriu, de obicei, îndrăgostiții fumători
cu jar,
fără să știe,
poeme (din partea frigului)
cu aromă de tutun.

Nu te întunerici!
Sunt caldă,
timpul cuvintelor nu ne ocupă decât jumătate din ce suntem,
sfârșitul n-are pereți,
iar eu m-agăț de tine doar când mi te (mmmm) potrivești,
acum o să mai stau (în cuvinte) cât să-l termin pe „a șfichiui” în T mut,
apoi le trimit, durer-oasele naibii,
să-și facă patul
puștii.