alma nahe

Archive for noiembrie 2015|Monthly archive page

Piruete

In dicţionar de mişcare on noiembrie 27, 2015 at 2:11 PM

Sunt momente în care mă trezesc că nu fac nimic, dar, de fapt, în acele momente pun la cale stratageme ca să nu fac nimic și altă dată. Banalitățile sunt întotdeauna dulci sau e vorba de vreun amestec dulce-amărui? Poate și un pic sărate. Acrelor!

Filisofia asta scurtă mă poartă cu gândul la aparatele electrocasnice profesionale. Cum? Păi, la ce-s bune piruetele? Întotdeauna m-am întrebat de ce baletul se bazează pe învârtelile astea. Te uiți la o balerină cum se rotește și toată ființa ei în acel moment pare că îți face în ciudă. Uite cât mă învârt de mult și n-amețesc! Nici nu există măreție mai mare! Mă uit apoi la spectatori și le aștern deloc forțat un gând: Asta n-o fi având treabă acasă? Tot așa s-o învârti și-n bucătărie?

Nu e prima dată când descopăr că am reacții de spectator, chiar acolo pe scenă. În timp ce piruetez dinspre culise către rol. Cred că este vorba despre tot ce este facil și e de înțeles până la urmă că îi cedez nimicului, cu tot cu artisticul meu de care dau dovadă.

Cred că tot omul e cuprins de obsesia piruetei la nivel spiritual. Pirueta e un truc. Servește trecerii din ceva în altceva fără o legătură clară, liniară. Dar e o trecere spectaculoasă? E! De la un furnicar de gânduri, la alt furnicar de gânduri.

A, că tot am ajuns aici! Ați observat că până și furnicile și gândacii, când e să aleagă un loc călduț, aleg un robot de bucătărie? De când bunica

Trebuie că te obișnuiești ușor-ușor cu gândul că poți fi uitat. Bunică-mea îmi tot spunea că omul nu poate fi înlocuit nicicând cu un robot. Aiurea! Nici nu se merită să mai rămâi om cu atâția roboți în jurul tău! Roboții sunt esența vizibilă a lumii acesteia. Ajutorul lor e de neprețuit.

Uite, de dimineață, ca să creez un spațiu prielnic creării acestui text pentru magazinul MarketOnline.ro, mi-am mutat locul de meditație de mai multe ori, dintr-o cameră într-alta. Am decis să rămân în bucătărie printre roboții mei. Însă, în fiecare dintre spațiile unde-am poposit am scris câte un rând-două. Dar… m-am învârtit atâta când puteam să decid de la bun început că bucătăria e cel mai bun loc să scriu despre electrocasnice. Aș fi economisit timpul de cel puțin două ori, pe care oricum mi-l economisește, din start tehnologia. Dar eu mi l-am ocupat cu foiala.

Poftim! Sunt uimită de resursele mele strălucite în materie de piruete. Când mă fascinează anumite aparaturi, trebuie să scriu despre ele, să nuanțez ceea ce sunt ele și să intru și eu în propriul meu joc. Să fiu un negustor de cuvinte cu alte cuvinte… Cam așa!

Stupoare! Nu m-am așteptat să scriu ce urmează să scriu acum, în continuare. Simt iluzia unei promovări ad-hoc de câte ori scriu despre un obiect pus în vânzare de alții. Ad-vertorialul e și el o învârteală, o piruetă. Am încredere deplină că va fi înțeles exact așa. Da, da! Iau ideea, păstrează restul! Și hoc-us/poc-us, promovează altă balerină.

Secretul unei piruete perfecte e să nu privești nici înapoi, nici înainte. Eu am nevoi atât fizice cât și spirituale. Cele spirituale ies întotdeauna învingătoare, chiar dacă asta înseamnă să nu fac nimic întru nevoile fizice. Uite, spre exemplu, mi-am propus un eseu despre aparatura electrocasnică de care nu mă pot lipsi și am ajuns să scriu un eseu despre piruete. Mă comport ca o poezie, știu! Poezia nu lingușește. Ea crede că vinde o idee și atât.

Cică femeile n-au acel coeficient poetic! După unii ar trebui să scrie ca niște gospodine. Fiindcă gospodinele cumpără, nu poetesele. A contorizat cineva câte bloguri de gospodine sunt? Prin profesia mea — cea de actriță, care scrie poezii, dar care trăiește din vânzarea de lucru manual (handmade-uri, adică) — am căpătat o experiență vastă în ceea ce privește comportamentul uman și obiectele. Cu toate astea, în viața practică trag foloase doar de pe urma obiectelor.

Sunt o furnică tragi-comică, știu și asta. Am scris cu ochii pe blenderu’ ăsta, sperând că mă pot lipsi de el.

image

blender Philips Viva Collection

Dar apoi mi-am dat seama că îi semăn de minune. Bine, eu nu am un buton supra-profilat pentru prindere uşoară, dar am acel impuls pentru amestecare ușoară. Rezultatul? Un text ca un smoothie.

Ce este până la urmă scrisul? Un duh care a trecut prin tine și nu se mai întoarce niciodată la fel. De aceea te poți lipsi de el. Tehnologia e și ea un soi de duh… Dar nu te poți lipsi de ea așa de ușor într-o lume invadată de tehnologie. Poate voi! Mie dați-mi câți mai mulți roboți! Mai am de lucru până depășesc stadiul ispitei.

Sunt ironică, desigur! Eu scriu despre obiecte, dar nu sunt un obiect! Ridic în slăvi doar utilitatea lor, a obiectelor și nu obiectele în sine.

„Norocul vieții mele e că niciodată n-am avut nevoie de un lucru înainte de a-l avea.”(Povestiri hasidice despre minunile lui Rabbi Israel — Levin Meyer). Citind povestirile astea înțelegi că fiecare act al vieții, respirația, mâncatul, mersul, trebuie îndeplinit cu ardoare, bucurie, extaz. Aș adăuga și pirueta, de ce să vă mint?!

Tehnologia Philips e la picioarele mele, cică… Așa o fi! Atunci, nu-mi rămânea de scris decât despre pirueta întru posesie, o imperceptibilă vibrație a spiritului, dar care macină în blenderu’ vieții…

Nicio grijă, n-am amețit! Și nici n-am vreo treabă acasă. Atâta timp cât roboții mi-s acasă. Aproape toți roboții!
00181

Piruetă scriitoricească cu numărul 23 pentru SuperBlog, image și image

În filmul meu aproape mut

In dicţionar de mişcare on noiembrie 26, 2015 at 12:55 AM

image
image
image
image
image
image

În filmul meu aproape (că) mut lumea, căci multe există în ea, fie numai ca număr, fie numai ca metaforă. O mut de colo-colo, nu am un spațiu clar. Uneori mă trezesc, cu tot cu mine, în filmele altora. Un număr. Un umăr. Un măr.

Câteodată stau pe un scaun plastic, într-un cerc de oameni plastici, ne preparăm fiecare, în muțenie, spumele, în ziua baloanelor de săpun. Ne-acoperim, chipurile, dar nu știu exact momentul când se trece în iluzie, fiindcă nu e ca și când ți s-ar rupe filmul. În spațiul ăsta plastic, cu toții avem câte o lamă la îndemână și săpuniți bine, ne radem la unison, câteodată și unii pe alții. La sfârșit, ieșim fini, dar nu ne ține mult. Devenim iar și iar aspri.

Mut lumea mea fiindcă numai în felul acesta eu pot proba gândul mai înainte să ia forma cuvântului următor, fiindcă altminteri, prinsă în jocul gândurilor de tot felul, construiesc altora și nu mie, de-a fir a păr.

În lumina asta plastică, te și miri cum de vrem să stăm fiecare cât mai în același trup, căutând mângâierea, cu variantele ei cu tot. Când vine cum îi e chemarea, mă poți căuta în lună, când îmi mut acolo și toate neajunsurile, și neatinsurile. Desigur, plecată în lună, ai crede că nu-mi mut acolo tot, că pot pleca libera de orice balast, dar ți-ai găsit! Până la urmă, mă gravez, ca orișice femeie, în vârful degetelor altora. Adevărul e că fără simțul pipăitului am putea deveni blocuri de lemn.

Cad din lună când îmi întind pământenii mei scară: Daţi-ne femei! Faceţi-le înalte, nu le faceți urâte, nu le faceți mici, nici late! Nu le împuținați, lăsați-le multe! Nu spune niciunul ” epilate definitiv, chiar și desenate”, dar eu îi aud și de-asta mă trimit forțat uneori în bungalouri hollywoodiene, ca să învăț cum să rămân o „des… frânată” a secolului meu.

image
00181

Când mut ceva, totul devine roz*. Mie, cel mai mult îmi place să mut atenția. Uitați-vă din nou la desene, uitați-vă apoi în cutia roz și spuneți-mi dacă mai era nevoie de cuvinte. Fiindcă, în filmul meu, degetele ţes în fugă minarete, chicotind și vorbind în alfabete secrete…

Povestea cu nr. 22 pentru SuperBlog2015 și image

*image

Desene: Rachel Goodyear

Cuvintele care se termină-n „ânză” nu se mănâncă toate

In dicţionar de mişcare on noiembrie 23, 2015 at 4:04 PM

Brânză
Mânză
Rânză
Osânză
Pânză

Pe o pânză se leagănă o… mânză. Prin pânză trec laptele, rămâne brânză…Nu!

Se leagă(nă) câteva indicii, dar niciunul nu mă conduce spre firul bun. Ca să fii un detectiv bun, trebuie să ai fire bune! L-am urmărit pe Toni Delaco 5 ani. A plecat după brânză, am plecat și eu după brânză. Am fost umbra lui. S-a făcut el alb ca varul(sau ca laptele) că nu vinde în Buzău mai multă brânză, m-am făcut și eu! În tot timpul ăsta am uitat cum e să plângi. Plânsul acela izvorât dintr-un sentiment. Că, în rest, am avut lacrimi, dar toate provocate de mirosul înțepător de brânză. Nici nu știu cum a trecut timpul, dar într-o noapte, m-am trezit acasă, în patul meu. Se terminase călătoria sau era doar un popas? Găsise Toni brânza cea mai bună din lume, de s-a întors? Dacă el o găsise, eu unde eram? Gânduri, frământându-mă! Ca brânza albă frământată până la osânză de degete de negru. Ah, ce amintire! Dar nu e momentul ei acum.

Trebuie să vă spun că o amintire de-a mea din primul meu an de viață începe cu mine râzând. Refuzam să îmi scot rânjetul de pe față, orice ar fi făcut bunica, mama sau tata. Bunicul era neutru. Pe el nu-l deranja rânjetu’ meu.

O să se umfle rânza-n tine într-o bună zi de-atâta râs! Lupta lor cu rânjetul meu nu s-a încheiat atunci și acolo. A continuat an de an. De câte ori voiau să mă facă să plâng, deschideam frigiderul, rupeam o bucățică de brânză și o puneam într-o cutie veche, de halva din timpul războiului, pe care mi-o dăruise bunica. Din primul război mondial era cutia și supraviețuise și celui de-al doilea.
image

Cuvântul brânză era expresia întruchipată a rânjetului. O bucățică de brânză pusă în cutie însemna un moment de plâns amânat sau (cu) o smiorcăială mai puțin. Sigur că, pe-atunci nu mă gândeam că acest demers îmi va marca destinul. Așa a început drumul meu spre casă. Casa brânzei!

Mă întorc din nou în patul meu. Frământările nu se sfârșesc cu una, cu două. În expediția asta de 5 ani, pe urmele lui Toni, am ajuns ori un ucenic neisprăvit Delaco, ori o aventurieră încercată, care are în mână(în cutie, de fapt) brânza perfectă, dar nu știe încă. Mă ridic din pat, desfac pânza în care am înfășurat cutia cu bucățele de brânză și ezit să desfac capacul. Știu că dacă o s-o deschid, voi plânge. Dar trebuie să fac asta! Trebuie!

Cutia cu bucățele de brânză e jurnalul călătoriei mele. În ea zac (întru aduceri aminte) bucățelele de: pule (oficialitatea spusului, față de cea a scrisului, mă îndepărtează suficient încât să nu zăresc alt sens, că nu-s măgăriță), murătură împuțită, tempura, byaslag, halumi, Vacherin du Mont d`Or, fondue (brânza corupților), brânză verde Sap Sago…

Nici nu am gândit bine această din ultimă amintire, Sap Sago, că mi-am și amintit rânjetul lui Toni la vederea, mirosirea, gustarea și textura ei: „odă lui Dumnezeu brânza asta. O troiță de lapte de vacă. O capelă Sixtină a creației brânzești. Amin!”
imageDe la o brânză inventată de călugări, la ce să te aștepți? Să fie un bordel al simțurilor?

image

Cantonul Glarus

Recunosc, din toată călătoria asta, cantonul brânzei verzi m-a fermecat cel mai mult. E singurul loc unde nu m-am îmbătat. (Nu vă uitați urât, ca la o femeie beată!) Am băut numai când Toni a băut! Aș fi rămas acolo pentru totdeauna, dar printre călugări, o femeie e cam ca brânza pentru fanii brânză care nu mai au voie brânză. Când văd zăpadă, nu-mi mai trebuie nimic de îmbătat, că mă îmbată priveliștea.

Atât de mult m-am amețit, încât am uitat de misiunea mea și am dat nas în nas cu Toni. Și, cum stăteam nas în nas — că am stat câteva secunde bune —, mi-a zis:
— Trebuie să-mi promiți că nu vei spune nimănui! Vorbesc foarte serios, asta nu e o joacă!
Eu am vrut să râd, dar atunci m-am trezit gură în gură cu Toni, de parcă nasurile noastre se topiseră sau parcă erau „de morcov”, ca ale unui om de zăpadă și ni le mâncase cineva. Un iepure sau cine știe ce altă rozătoare, oricum, nu contează. Noroc că m-am dezmeticit repede, mi-am dezlipit repede buzele de ale lui (Alelui?!) și i-am zis repede, să nu uit:

— Promit! chiar dacă habar n-aveam ce îi promit. Numai dacă…
Aici mi-au venit mai multe idei, dar am ales-o pe cea cu un om de zăpadă.
— Numai dacă facem un om de zăpadă împreună!

Nu știu cum m-a mirosit că eram pe urmele lui. Poate miroseam prea tare a brânză. Oricum ar fi, e încă o enigmă pentru mine. Îmi amintesc că la un moment dat, a zărit la subrațul meu cutia-artefact, cutia-enigmă și-a zâmbit.

— Mișto ambalaj! Ce-ai acolo? Brânză?
— Zăpadă! Nu am decât zăpadă!

Într-un fel, îl invidiez pentru „izolarea” lui. Împachetat la adăpost sigur în… brânză. Căutând-o la perfecțiune.

Cine sunt eu în povestea asta, nu v-am lămurit, cel mai probabil. Dar pot să vă dau un indiciu. Toni Delaco e doar un personaj, imaginea unei campanii sau chiar există și e un om atât de pasionat de brânză, încât trăiește doar pentru asta?

Sunt încă tensionată, dar m-am mai liniștit. În conturile mele, în tot timpul ăsta, au intrat bani, sponsorizând curiozitatea. Nu a mea, eu nu sunt decât o unealtă. Prin mine urmau să afle unii — nu știu cine, plățile sunt anonime — care e brânza cu cel mai bun gust din lume.

O să le spun doar că seamănă cu… un ceai verde băut într-o încăpere cu sobă, cu un om pasionat de căutările lui, într-o zi de iarnă. E tot ce am aflat. Știu că în cutie e secretul, dar nu le voi povesti niciodată despre ea. Sau, poate le voi spune la sfârșit de decembrie, după ce se va fi lansat deja un nou sortiment, marca Delaco…

00181

Poveste enigmatică (cu numărul 21) pentru SuperBlog2015 și image

Nu plânge, aeriano!

In dicţionar de mişcare on noiembrie 19, 2015 at 3:22 PM

Nu plânge pentru mine, aeriano! Dacă te duci,
dă-mi voie să te conduc, dar jură că te vei întoarce.
Te voi aștepta ca și cum aș fi îndrăgostit pentru întâia oară
de picăturile de ploaie atingând încheietura mâinii.
Și, chiar de-o să le simt uneori ca pe o ruletă rusească,
sunt un erou, voi supraviețui norilor.

Fugi! Rupe-mă, scutură-mă! Dar nu stinge încă lumina nopții.
Năruie-mi lumea în zori, când o să mă trezesc și o să mă uit în tavan
și, din el se va revărsa, albastră, marea.
Luat de val, o să mă mint că sunt încă al tău, sireno,
căci am acest ultim sărut pentru totdeauna!

Dacă voi muri, totuși, să nu porți negru!
Consideră-l un experiment religios,
în viață, am trăit și-am murit, nu? Acolo, în moarte poate că e la fel.
Deși, în lume va fi cu o dragoste mai puțin.

Ca să nu mă uiți, nu-ți asculta inima! Fă o revoluție
sau inventează-mă din nou, folositor altei iubiri și
pune în mine nopți, speranță și ritmul acesta divin.

Rătăcit din dragoste, nu mă vei pierde, fată de aer!
Voi veghea iubirii, pentru totdeauna, pulverizat pe gâtul tău:

Deeply Yours fragrances.

image
00181

În cântec, l-am închis parfum. Pe Enrique. Am încapsulat magnetismu-i irezistibil. În realitate, l-am închis în baie. Fiindcă mă ignora.

Intru de două ori pe zi la el, dimineața și seara, ca să îl învăț cuvintele cântecului în limba română și, sub duș — baloane de săpun — să-mi cânte. De ce să lași pe unul să te cânte puțin câte puțin? Nu mai bine îi scrii tu versurile, ca să auzi ce voiai și să te cânte toată odată? Chiar și fals!

Ca să nu îmi reproșeze că nu-s cuvintele lui, că nu se recunoaște în versurile mele etc (e cam plângăcios!), am adunat titlu cu titlu (recunosc, am mai sărit câteva!) de-aici și… Cântă-mi-l, Enrique acu!

Desigur că, încă nu mi-l cântă, duc muncă de lămurire cu el. Că, ce nevoie am eu de cântecul lui? Că parfumul lui, că lasă-te sedusă, aeriano, dar nu îi merge! Când intru la el, nu respir! Deloc!

Deunăzi, când să ies din baie, a cedat un pic și mi-a cerut să îi fac rost de sonorizare. I-am îndeplinit dorința. Credea că m-a păcălit, că o să-l audă vecinii și că va fi salvat. S-o creadă el, volumul e pe mute!

Și, chiar și-așa, cine să-l creadă închis în baia mea?

Ce urmează? Pai, o să mă închid și eu cu el în baie! Prinși ca într-un cântec, două parfumuri. O să sting lumina (e cântecul meu, o sting când vreau eu!)…

image

O mai aprind un pic, că mie întunericul îmi dă idei. Dacă ar fi după mine, îndrăgostiții ar trebui să folosească același parfum, ca să fie vorba de aceeași chimie. Păi, de ce se chinuie parfumierii să vină cu variante EL, EA, dacă nu din acest motiv? În plus, nu riști ca ingredientele să se combine ciudat și să rezulte ceva de… neamușinat. Într-o relație, nasul e foarte important!

Ca să-l țin cu mine (în baie) pentru totdeauna, dar și ca să nu îi lipsească lumii, l-am pus pe Enrique să (vă) scrie un comunicat:

„Pentru mine, parfumul constituie un rol esenţial în jocul pasiunii. Sunt multe moduri în care pasiunea poate să aducă oamenii împreună. Există pasiunea dintre doi indivizi, dar există, de asemenea, şi pasiunea profundă care mă apropie de fanii mei și de muzica mea. Aceste conexiuni emoţionale au devenit o sursă de inspirație pentru noile mele parfumuri, Deeply Yours pentru El şi pentru Ea.” – Enrique Iglesias

Acum e mai liniștit, că dacă nu mai vă este (el) vouă, fanelor și bărbaților care-l divinizați, măcar să vă fie parfum!

Așadar, pentru voi parfumul Enrique Iglesias (sau parfum Deeply Yours, cum vreți să îi ziceți!), cu variantele lui, în funcție de orientările voastre! Pentru mine nu vă faceți griji! Vine ea și vremea cântecului! Și-o să ne auziți, împreună și atunci(ca acum), dincolo de mări, dincolo de nori sau numai dincolo de baie.

00181

Poveste cu parfum, proba cu numărul 20, pentru SuperBlog și image

Între mână și talpă

In dicţionar de mişcare on noiembrie 18, 2015 at 5:24 PM

image
imageÎți simt gândurile,  undeva între mână și talpă
se derulează pe pielea mea, cadru cu cadru,
film într-o apă micelară
și-atunci simt că soarele poate fi atins
și nu îmi mai amintesc că aș fi vrut să o lepăd vreodată.

Nu vreau necazuri!, îmi spun mâinile tale.
Deși pielea ta e un oraș liniștit,
nu mă pot muta definitiv în ea,
fiindcă ar trebui să îmi car acolo și poveștile
în care îmi fumez nopțile și cred că
lumea nici măcar n-a început,
că încă își așteaptă facerea.

Îți știu sufletul,
l-am văzut gol în fața camerei
într-o peliculă de viață.
Tălpile lui lăsau dâre albastre…

Nu-s în pădurile mele, îmi arată tălpile tale.
Dacă mi-aș asculta copacul în care tot cioplesc,
prea m-aș pierde în cântecul lui,
iar eu abia de-mi mai simt scoarța fermă!

Nu ești decât un alt fel în care aș muri,
fără să îmi mai simt ridurile, adevărat,
un gând albastru,
dar în câte feluri mai poți scrie despre pielea ta,
atunci când nu poți trece de oglindă dincolo de vis?

Am scris pagini de lună,
dar încă nu pot să scriu paginile de soare.
Între mână și talpă sunt atât de multe taine!

imageM-am trezit din vis brusc, m-am îndreptat către oglindă și te-am căutat în fiecare por. M-am uitat pe urmă la vers. Te-am căutat pân’ la luminișul din obraz. Nu știu când am așternut cuvintele sau când s-au așezat pe tărâmul ăsta al plăsmuirii. Întrebarea „Tu în câte feluri mai poți scrie despre pielea ta?” era singura care stăruia în a-mi aminti care e și de unde începe realitatea. Pierdută în poemul visului, cine știe ce aș mai fi scris?

image

Însă, iată-mă, prinsă între oglindă și perete, cu o cutie de cremă antirid și fermitate în față.

image

Despachetez, desfac capacul și mă ung. Când nu îmi ung sufletul cu un poem, îmi bucur pielea. Visul n-are pereți și nici oglinzi, îmi zic îmbufnată. Când pielea mea e bolnavă, și eu sunt nefericită! Apoi, tot eu, dar cea din oglindă, îmi zic: Până azi! Uite ce scrie aici: Gerovital H3 Derma+, prima linie de produse dermatocosmetice de la Farmec. După ce am scris asta, se schimbă rândul scris mai înainte: Când pielea mea e sănătoasă, și eu sunt fericită!

Sunt seri când sufletul mi-e în ger și îmi vine să strig „Ger! O, vital!”, fiindcă aș vrea să îngheț orice război hate&love cu pielea mea întru frumusețe. Noroc că unii sunt specialiști și în suflete, atunci când vine vorba de piele, unde nu încape metafora decât ca mijloc, fiindcă o cremă poate fi și un unguient al sufletului. Eu am ales de multă vreme specialiștii Gerovital, cumva, o peniță care îmi rescrie pielea (!), prin produsele lor (românești!) de calitate, unde raportul calitate – preț nu e invizibil, fiindcă sunt produse ieftine, produse de tradiție, mandrie românească.

În vis, am ales lacrima în folosul unui zâmbet. Dar, nu întâmplător,
image
căci apa micelară Gerovital H3 DERMA+ este formulată la un pH apropiat de cel natural al lacrimii, cu agenți de curățare blânzi care menajează bariera protectoare a pielii, curăță delicat, respectând echilibrul natural al pielii.

Produsele sunt hipoalergenice, fără parabeni, alcool, coloranți și sunt testate sub control dermatologic.
00181

Așa cum schimbi cuvintele, întru frumusețe, așa poți și schimba crema cu una care să îți readucă zâmbetul la trezire. Am curățat și eu delicat, respectând echilibrul natural dintre femeia-poet și cea care nu-și ascunde cremele în proba cu numărul 19 pentru SuperBlog și image

Nu m-ai rugat niciodată să îmi uit iubirea

In dicţionar de mişcare on noiembrie 16, 2015 at 3:51 PM


Nu m-ai rugat niciodată să nu te mai iubesc.
Știai că, dacă faci asta aș fi devenit
o spărgătoare de florării,
ca să pot trimite buchete de trandafiri tuturor femeilor kamikaze,
înainte să explodeze
sau aș fi inventat ceva mai nebunesc de-atât:
codul rutier pentru femei.

Dacă m-ai fi rugat să nu te mai iubesc,
aș fi văzut că și unele flori se mușcă între ele,
iar eu mi-aș fi astupat urechile,
ca să nu le mai aud țipetele.
Pe urmă aș fi spart toate sticlele de vin,
aș fi ascuns toate cutiile de bomboane de ciocolată și
aș fi distrus toți ursuleții de pluș din lume.

Dacă într-o zi aș fi nevoită să nu te mai iubesc
din cauza unui te rog,
atunci roagă-te la dumnezeul tău să fie în acel moment când
n-ar mai fi nimic de omorât
sau când florăresele n-ar mai ști
că oamenii au nevoie de poeme la cutie sau în coș*
ca să meargă pe sub pământ sau
pe ape,
căci, mai înainte de metaforă au fost florile.

Nu m-ai rugat niciodată să îmi uit iubirea,
chiar dacă mai demult, cadou de ziua mea,
singura floare pe care mi-ai dăruit-o vreodată — un trandafir
în balconul de la etajul 9 — a ținut-o tot drumul altcineva,
poate fiindcă nu voiai să îi simți ghimpii,
poate fiindcă un bărbat cu o floare în mână
nu mai poate fi copil sau poate fiindcă habar nu aveai
că pentru o mie alte motive ori ca să livrezi zâmbete,
te poți folosi
de o florărie online.

Dar gata,
înnoptarea e a gunoierilor,
pe care i-aș plăti suplimentar să-mi arunce amintirile care nu încap în iubire
numai și numai pentru că
știu că nu m-ai ruga niciodată să nu te mai iubesc
cât încă pe umărul trandafirului primit atunci
un greiere își va spune, luminos, rugăciunea de noapte.

image

tablou cu trandafiri – o joacă mai veche de-a mea

00181

* trandafiri la cutie, coș cu flori

00181

Povestea cu numărul 18, pentru SuperBlog2015 șiimage

O visătoare într-un elefant de piatră

In Cartea în care se tace on noiembrie 14, 2015 at 8:58 PM

Din spate vor să pornească mâinile,
vor să întoarcă arcul înspre cel ce l-a pornit.
Corpul se caută acum de uși și ferestre,
ca avântul creației înspre sublim.
Cândva am luat zânele din păduri și le-am ascuns
într-un buzunar cu fermoar
ca să ne închipuim că trăim într-o lume fantastică.
Cândva ne nășteam din iubire,
dar astăzi o sculptăm.
Cândva o să colorăm deșertul.
Care-o fi rostul inimii în război?

00181

Și pentru tine, suflete!

Curieri

In Proba de foc, teatru on noiembrie 14, 2015 at 2:34 PM

MOTTO: Sufletul își descarcă patimile asupra unor obiecte false atunci când cele adevărate îi lipsesc.

Montaigne

PERSONAJE:

CU OCHII ÎN PATRU, curier manager
ADOR MITUL, curier clasic

Câteva caracteristici ale personajelor:

CU OCHII ÎN PATRU

ADOR MITUL are ochi, dar îi ține mai mult închiși.

( O ușă de intrare în spațiul de joc. Un pat improvizat din foarte multe colete și teancuri de scrisori. Spațiul în care se desfășoară acțiunea e incert, dar e timpul ca unii să își dea seama că dorm prea mult pentru secolul 21)

ADOR MITUL: (așezat pe marginea patului se descalță și scutură o pietricică din pantoful stâng) Unde am greșit? Unde? (ridică din umeri; nu știe)
CU OCHII ÎN PATRU: Tot în culcătoare ești? (Ador Mitul oftează, refuză să-și mai încalțe pantoful; se întinde în pat, gânditor) La ce te gândești?
ADOR MITUL: La geografie. Câte piscuri… Câte prăpăstii! Simt așa, ceva… cum că mă dizolv.
CU OCHII ÎN PATRU: Mai bine ai dizolva lenea!
ADOR MITUL: Și ce să pun în loc? A, gata! Știu! (alege un colet, îl scutură, scoate din el un pistol; se împușcă)
CU OCHII ÎN PATRU: (mișcat) Biet netot! Puteai să pui în loc o aplicație Android pentru curierat . Dar n-ai trăit suficient cât să afli asta.

(Ușa de la intrarea în spațiu se deschide. Dacă ar fi fost un perete, s-ar fi auzit izbitura, dar nu e niciun perete. Se simte aerul închis. Intră ADOR MITUL, împovărat de colete)

ADOR MITUL: (dă cu ochii de Cu Ochii În Patru, care e consternat la vederea lui; bodogăne, ca pentru sine) Iar o să întârzii cu livrarea, adormitule!
CU OCHII ÎN PATRU: Bine, dar…
ADOR MITUL: Sst! Pușchea pe limba ta!(așază coletele frumos, mărind patul, apoi se așază, scoate pantoful stâng, scoate o pietricică, apoi se întinde în pat; cu ochii în tavan) N-a mai rămas nimic din mine.
CU OCHII ÎN PATRU: (ironic) Nimic?!
ADOR MITUL: Se prea poate să mai fi rămas câte ceva. (vorbind despre sine ca despre colete) Dar am pierdut multe pe drum sau le-am rătăcit. M-am dus de râpă!
CU OCHII ÎN PATRU: (referindu-se la faptul că se repetă scena de mai devreme) Sigur că da, lipseau formele de relief!(pauză de privit ochi în ochi; adormitul își ține greu pleoapele deschise) Auzi, nu ți se pare că ești prea furat de jocul acestui personaj? (Ador Mitul ia un colet, îl scutură, scoate…) Gata, până aici! (îi ia coletul din mână și îl aruncă; se aude un pocnet)
ADOR MITUL : (ușurat sau descărcat) Serios? Mă omoară repetițiile. Sper să nu fi fost nimeni altcineva rănit.
CU OCHII ÎN PATRU: În acest spațiu suntem numai noi.
ADOR MITUL: Nu avem nici măcar o pisică?
CU OCHII ÎN PATRU: (exasperat) Nu avem decât această conversație!
ADOR MITUL: Uite, vezi? De-asta simt o nevoie continuă să dispar.
CU OCHII ÎN PATRU: Dar nu mai e cazul! Poți rămâne, dar ceva mai implicat!
ADOR MITUL: Unde să rămân? Nu vezi că spațiul e incert?
CU OCHII ÎN PATRU: În viață! (îi face cu ochiul)

(Ador Mitul simte nevoia unui duș rece; apare în scenă o cadă plină cu apă rece; cada, și ea improvizată din colete)

ADOR MITUL: (se descalță și de celălalt pantof, scoate altă pietricică, dar nu o aruncă, o păstrează; se așază îmbrăcat în cada cu apă) Ce trebuie să fac ca să rămân?
CU OCHII ÎN PATRU: Mai întâi aruncă-ți ochii pe acest program software firme curierat și ieși din scăldătoare.
ADOR MITUL: (cu pleoape grele) Dar n-am mijloacele necesare. (aruncă pietricica în apă) Uite, ieri am avut de livrat un colet pe str. Pierdutului. Când să dau coletul omului, ia-l de unde nu-i. Azi, când să duc unul pe str. Întârziatului, nu știu cum naiba am ajuns mai întâi în str. Încurcăturii. Să nu mori?! (desface un colet, ia un foehn, îl bagă în priză, se bagă la loc în cadă; cu foehn-ul pornit!)
CU OCHII ÎN PATRU: (întorcându-se cu spatele, nu întorcându-i spatele, la vederea foehn-ului; sens figurativ) Nu-i nevoie să te usuci. Mai bine te schimbi! Ai nevoie de un …
ADOR MITUL: (scurtcircuitat, întrerupându-l) Prea târziu.
CU OCHII ÎN PATRU: (se întoarce ca să-și continue fraza)… software pentru curierat. Mda, din nou n-ai trăit suficient de mult cât să auzi asta.

(Ia pantofii Ador Mitului și îi ascunde; Ador Mitul intră pe ușă în picioarele goale.)

ADOR MITUL: (înghețat) Am pierdut ceva? (se îndreaptă spre maldărul de colete în formă de sobă)
CU OCHII ÎN PATRU: (înflăcărat) Uite ce e, n-am de gând să stau ca să văd cum îți dai foc la valiză. Ce-am avut de zis, important, am zis! Dar tu mori de fiecare dată înainte să afli cum să ieși din acest impas. N-ai decât să încerci moartea cum vrei, sunt convins că ești destul de creativ la acest capitol. Dar eu sunt la capătul răbdării. Și al timpului alocat ție. Poți să încurci străzile sau să pierzi coletele liniștit. Poți să-ți superi clienții cum vrei! Nu-mi mai pasă! Eu trăiesc oricum în secolul 21, dar tu…
ADOR MITUL: (ceva mai treaz) Eu tot mor în secolul 21.
CU OCHII ÎN PATRU: Pur și simplu n-ai…
ADOR MITUL: Software pentru curierat?… N-am! Și, ce vrei? Să mă spânzur?
CU OCHII ÎN PATRU: Dacă nu ai fi atât de nerăbdător, ai putea aștepta 3 luni până la următoarea sinucidere. Software-ul e gratuit trei luni! Încercarea moarte…
ADOR MITUL: (tulburat) Știu ce am de făcut! (vrea să mai spună ceva, dar iese grăbit)
CU OCHII ÎN PATRU: Te pricepi mai mult la managementul expedițiilor morților tale. Fii cu ochii în patru și… expediție ușoară (monolog; spectatorilor) Mda. Să sperăm că a înțeles (că, dacă nu, de-asta sunt link-urile, ca să intre pe/prin ele). Dragii mei, în lumea asta sunt curieri și curieri. Însă, un curier trebuie să fie ceea ce este! Să ducă un gând sau ceva mai consistent acolo unde trebuie să ajungă! Rătăcirile nu îi sunt permise. Întârzierile mai sunt cum mai sunt, nu depind numai de curier. Dar, dacă există un astfel de software, nu-i păcat să nu-l folosești?! Nu-i păcat să mori ca prostul? De ce să nu fii organizat? Un software corespunzător e ca un pantof fără pietricele. Nu te încurcă la mers. Dacă ți-a plăcut personajul meu, caută-l din nou la caracteristici! Desigur, aceasta nu e decât o piesă de teatru, în care am pus niște date reale în folosul celor interesați de curierat, de îmbunătățirea serviciilor lor, dar și în folosul imaginarului proprietarei de cuvinte ale acestui blog. Toți luptăm cu timpul și cu distanțele.

VOCEA AUTORULUI: Eu lupt cu stilul de a face reclamă. Mai tot timpul.
(nu era în program să intervin, dar ce să faci când te mănâncă limba?) În altă ordine de idei (cea a scopului vădit cu care am scris această scenetă), vă doresc curierat eficient tuturor!

(Nu se stinge încă lumina, ca să vedeți link-urile mai bine; personajele se retrag la loc, în mintea autorului acestei nebunii; software-ul e și el la locul lui, la image, de unde se poate achiziționa și unde puteți beneficia de asistență.)

00181
Articol participant în campania Proba de Foc. Dacă vă mănâncă și pe voi limba, premiul acestei campanii este de 100 de euro cash și puteți scrie până mâine, inclusiv. Spor la scris!

Când te ocrotește Fecioara

In dicţionar de mişcare on noiembrie 13, 2015 at 12:12 AM

S-a oprit. Așa cum se opresc unele (somn, partidă de sex — Doamne, iartă-mă! Că oricum nu mai știu cum e cu astea!, curent, acumulatori auto etc; viață, nu!): când ți-e lumea mai dragă. Și, odată cu opritele te oprești și tu, în fond, nu ești decât un alt suflet dependent — câte suflete, atâtea lumi — care pare că și-a aruncat ancora undeva, dar s-a oprit în cu totul alt punct sau corp.

Aștepți ceasul ăla în care să-ți fie întors binele sau ceva salvări, îmbătrânind (ca între două alegeri) și, nevenind de niciunde și nici de nicăieri, nici de jos și nici de sus (că n-ai semnal), îți spui mohorât ia-o încetișor pe jos, suflete că, dacă ți-a murit bateria (auto), nu e totul numai voia celui care naște lumină, ci ai nevoie de una nouă!

Și uite cum sufletul îți rătăcește la ceas de seară și-ți obosește trupul, fix când soarele își ascunde strălucirea în flori sau după biserici — aici se cuvine să spun că sufletul ăsta nu e al meu, e al unei călugărițe, precum și întâmplarea! — năpădit de întuneric și de gânduri: De unde o s-o cumpăr? Ce s-o potrivi? Baterii auto Varta, Rombat, Bosch sau baterii auto Banner? (opțiunile par infinite) Cum o s-o transport? (o baterie are, în medie, 15-17 kg) Am eu scule, Doamne? Am eu experiența și îndemânarea? Ce fac eu cu cea veche? (conform legii, nu o pot arunca la voia întâmplării!) Garanția nu este valabilă fără o ștampilă din partea unui service autorizat care atestă că alternatorul încarcă corect (tot la service ajung!). Și în tot timpul ăsta sufletu’ ei se roagă, doar-doar o găsi calea cea bună ori îndrumarea care s-o conecteze cu soluția.

Sus, Sfântu’ Petru își dă coate-coate cu Dumnezeu : pare informată, s-o promovăm, Doamne mai târziu? Dar Dumnezeu nu întârzie să-i dea pe loc un semnal (la smartphone) sufletului rătăcind întru liniuțe dătătoare de google și net: bateriiauto.net, baterii auto cu montaj la domiciliu, 39 de lei livrarea (plus 10 lei dacă nu vrei și montaj, dar nu e cazul călugăriței noastre), că ce să-ți fac dacă te-a cazat necuratul dincolo de București? Că livrarea era gratuită dacă erai bucureșteancă! Dar ce nu (mai) știură sfântu‘ și cu ăl de sus e că putea să o coste suplimentar 150 de lei dacă montajul era mai complicat, altminteri, un montaj simplu cam cum îi fusese hărăzit ei, era 39 de lei (sunt incluse și măsurătorile necesare pentru validarea garanției pe loc!). S-o pățească dincolo de Ilfov, amin montaj, doar livrări!

Jos — voia Domnului, deh! —, în Ilfov, călugărița, cu ochii umezi, se uită în sus și o rândunică îi zbură în cruce deasupra capului (omul sfințește locul!): nu-i nimic, Doamne, au baterii auto ieftine, voi socoti totul în lumânări(ce bine că nu e sufletul meu în joc că, niciodată în rai, eu aș fi socotit totul în pachete de tutun).

Și așa ce-i mai licărea speranța în suflet: uite, Carando (că numele îi era Maica Caranda, exact ca bateria), în drumul ei viața îți așază sub picioare și chilimuri, precum și numărul de telefon salvator: 0744.482.782 (da’ numa’ între orele 10.00 și 20.00). Ce bine că e doar 19.59, am timp, unde mi-o fi fost gândul? Pe pustii! Era să nu-i mai prindă în program.

Vezi, Petre, tehnologia ne-a înlocuit cum ai zis, mai pun și alții totul în mișcare acum, dar tot mai au puțintel nevoie de noi!

Și, ce-ar mai fi de zis e că a avut ceva de așteptat, dar a aprins câteva lumânări, s-a rugat, i-a mulțumit Domnului c-a scos-o din rahat încercarea grea cu bine (nu știa că și sfântu’ Petru contribuise), că prin telefon imediat fusese identificată bateria care-i trebuia (precum bănuiți, bateria auto Caranda era! — ce potriveală, nu?) și, deși nu o aveau în ofertă, pe site, au asigurat-o că se rezolvă (necunoscute sunt cărările Domnului, la urma urmei mergea și una nemțească sau austriacă). Pe urmă s-a culcat (în mașină) și a visat frumos.

În zori, când s-a trezit, deși părea rămasă acolo ca de la potop, și-a revenit repede când l-a văzut pe băiatul de la firmă (era tânăr) și când și-a văzut bateria nou-montată, a început a mi-l pupa și îmbrățișa, de săracu’ și-a făcut cruce, însă eu mă opresc aici cu povestitu’, că trimiterile nu-s cu frică de Dumnezeu și totuși o călugăriță rămâne o călugăriță, nu-și dă cele sfinte jos numai pentru o înlocuire perfectă de baterie. Fecioara o ocrotește!

00181

Povestea cu numărul 17 pentru SuperBlog2015 și image

… ești

In dicţionar de mişcare, Drumuri&Călătorii on noiembrie 11, 2015 at 4:38 PM

#jurnaldecalatorie

Căuești (Drăgușeni, jud.Galați), 10 noiembrie, 2015

image
Cât vezi cu ochii, coline. O lume jumătate cer și jumătate pământ, parcă neatinsă de om, care îți lasă impresia că urmează să intri în sufletul tuturor gândurilor care nu și-au găsit împlinirea. Doar urmele de asfalt reușesc să te țină încă în realitate.

Am ajuns în Căuești. E ora 10 dimineața, când soarele se tocmește încă cu ceața, care să rămână, care să fie alungat. Nu ajung la o înțelegere, așa că, odată coborâtă din mașină, străbătută de un mic fior, îmi strâng haina mai bine pe lângă corp. Sunt zone dintr-astea în România, în care foarte ușor ți se poate părea că ești și nu ești. Prin contrastul lumii din care vii cu cea în care tocmai ai pătruns, pare că ești. Nu ești atunci când înțelegi că sosirea ta acolo, pentru câteva ore, nu schimbă cu nimic desfășurarea vieții. Poate că o perturbă un pic, dar nesemnificativ.

Am parcat mașina în dreptul unei case bleu cu ferestre albastru aprins, care nu dezvăluie deloc, dar absolut deloc scopul drumeției mele și al acestei zile pe care o marchez în jurnalul meu de călătorie. Doar ușa, al cărei toc e împodobit cu o fundă dintr-un material alb pe dedesubt și unul negru pe deasupra trădează că acolo cineva urmează să plece din lumea asta. Definitiv.

Că este vorba de un pictor, da, tot locul ăsta vorbește despre asta!

image

Casa e și ea cocoțată într-un vârf de colină. Zărim, de jos — nu sunt singură, sunt împreună cu mătușa mea — două femei care taie ceva pe o masă, afară, și încă una, o femeie-zvârlugă (fiecare sat românesc are una) care leagă ștergare de coroanele de flori lipite de peretele casei. Urcăm. Doi puiuți de cățel, unul alb și altul negru, ne întâmpină bucuroși și se gudură pe lângă tălpile noastre. Nu grăbesc pasul. Doar mătușa mea, fiindcă călătorul zilei e prietenul ei, pictorul Aurel Manole și simte altfel decât mine chemarea. Eu sunt numai observatorul acestei scurte vacanțe speciale, care se scrie acum aproape singură.

Am ajuns cu mult înaintea tuturor, ca să ne înfruptăm din pustnicia acestui loc. O bătrânică de 88 de ani ne taie calea rapid. Și gândurile mele! Reazemă bățul în care se sprijină de unul din stâlpii casei și vrea să urce treptele. Alerg după ea și o ajut, apoi îi las singuri, mamă plângându-și încetișor fiul.

A început să picure, cerul plânge și el ușor. Probabil soarele și ceața au ajuns în sfârșit la o înțelegere. Înmormântările, oricâte ore ar dura, aici trec repede. Mergem în urma căruței, trasă de un singur cal. Cimitirul e și el tot (pe) o colină. Ca să ajungi acolo, treci un podeț. Lângă el, o singură casă.
image

Să încerci să te sustragi acestui loc e ca și cum ai încerca să ridici o stâncă uriașă de unul singur, oricât de vânjoase ți-ar fi brațele. În locul ăsta, parcă uitat de lume, încă se stă la pomană, în ordinea în care se intră în biserică: bărbații mai întâi! Singura femeie de la masă e preoteasa. Eu și mătușă-mea ne-am așezat mai înainte să știm asta, dar nimeni nu s-a uitat urât la noi. Preoții, trei la număr — unul dintre ei foarte tânăr — ne zâmbesc necontenit, în timp ce binecuvântează bucatele. Ne poftesc apoi să ne mutăm mai lângă preoteasă, ca să nu întrerupem linia bărbătească a mesei. Și nici datina.

Urmează masa femeilor, dar deja aproape că s-a întunecat. Ne luăm rămas bun, urcăm în mașină și o pornim încetișor, în tăcere, spre casă, ca drumul să ne fie luminat și să nu ne rătăcim, iar realitatea acceptabilă să se reașeze din nou în noi fără presiune.

București, 11 noiembrie, 2015

Ne uităm (în)spre! Așteptăm! Încă avem așteptări. E foarte greu să te pregătești întru așteptare. Nu există vreo școală care să te învețe să aștepți activ. Suntem împărțiți în ministere, dar niciunul al nostru. Suntem ieșiți în stradă, ca să ne certăm pentru iresponsabilitatea noastră colectivă, dar nu mai suntem demult oameni. Câțiva suntem hipsteri! Alții mai tineri, încă studenți, visează la un job work and travel. Unii trecuți demult de vârsta plecării întru avantaje work and travel, așa, ca mine. Ne vrem binele, dar niciunuia dintre noi nu îi trece prin cap să se implice activ în această gospodărie, atât de contrastantă în imagine, dacă ar fi să-i străbați numai terminațiile, numai „ești”-i. Discuțiile noastre despre viitor se dovedesc inutile, iar rezultatul e tot o scânteie mocnind în cenușă. Sigur, contează și locul meu de unde consemnez și găsesc că lumea în care trăiesc nu e deloc una veselă. O lume din care te-ai tot duce.

Deocamdată, gândul zilei ăsteia n-a trecut de România. A circulat, purtându-mi întâmplător trupul pe distanțe scurte. Nu am beneficiat în buzunare nici de necesarul acela care alungă imposibilul. Chiar și din minte. Așa că e de înțeles această simplă călătorie.

ești, sfârșit de toamnă, 2015

image

Pe scurt, cu toții ne dorim în sufletele noastre să pornim în cărăușie. În circuite turistice care să ne schimbe conținutul actual al propriului jurnal de călătorie.

Dar, oricât aș părea de neliniștită în aceste rânduri, o zi și o noapte trec repede și mâine-le poate să mă înceapă ca nouă în ciripit de păsărele și să-mi deschidă ochii întru noi poteci. Din orice motiv. Fie el numai acela al plecării, așa, în general. Eu sunt pregătită! Deocamdată la nivel de gând și nu în faptă. Fie și numai pentru că există CND TURISM. Pentru că simt că eu am încă în față multe drumuri și multe foi nescrise.

Nu știm nicicând ce închid mințile noastre, dar eu știu întru ce ni se deschid. A mea se pierde acum în singurătatea asfințitului, tulburând cel mai probabil crengile zgribulite ale copacilor și câteva păsări care nu pleacă niciodată fiindcă sunt rezistente la frig: eu aș pleca din țară nu fiindcă nu mai suport! Visez să plec într-o bună zi de prea multă bucurie!

Cu CND TURISM! Fiindcă ei gestionează mai bine bucuria!

00181
Povestea cu nr.16 pentru SuperBlog2015 și image