alma nahe

Când totul se întoarce

In dicţionar de mişcare on Martie 28, 2015 at 6:47 AM

E câte-o zi când florile-mi
pictate pe perete
sar pe fereastră
să-și caute pământul în care au încolțit
și eu mă uit după ele,
năucele,
cum se aruncă de pe primul pod,
că nu-și amintesc.
Le-aș striga,
să vină înapoi și
să le spun adevărul
că nu vor mirosi niciodată,
că nici măcar nu seamănă cu florile adevărate,
că sunt doar niște desene care astupă găuri de cuie,
de care-am atârnat cândva,
demult,
nimicuri
și că altfel nici nu ar fi existat vreodată,
dar până să le chem,
pereții sar și ei pe ferestre,
ferestrele sar și ele una prin alta,
până la ultima,
nici podeaua n-ar rămâne,
dar se sperie de câte o frunză,
lângă ea mereu m-așteaptă un câine,
ca să i-o tai.
E câte-un câine care
știe exact unde e mai bine,
gândesc
și, de îndată totul se întoarce
ca și cum n-ar fi plecat nicăieri,
niciodată.

Anunțuri
  1. Bine că s-a inchis cantina de la SB ca să pot citi și săracul din mine ceva frumos! Și aș cumpăra textul, pe o țigară (după autoevaluarea autoarei) numai ca să arunc pe geam banalul „nimicuri” și să înțep fila virtuală cu altul, după ce memorez DEX.
    Mă duc la poartă să cerșesc „țigarea”!

    • Adevărat, ca(ra)ntina s-a încheiat. Am două anotimpuri la dispoziție ca să te îndestulez cu frumos, că în toamnă se redeschide și mie îmi place ca(ra)ntina. Pauzele de la frumos nu strică. Și nici nu strigă! Că așa îmi veni să scriu. În ca(ra)ntină înveți să te scuturi de balast. Da’ ce spun eu?! Ți-l vezi, mai întâi și întâi. Sunt idei, pe care nu le-aș fi accesat niciodată. Măcar și pentru atâta lucru, pentru ideile alea, adicătelea, îmi place să bat la porți(i)le SB. Pentru mine nu e energie irosită și nici nu contaminez cine știe ce trecătorii. Unii mai strănută, ce-i drept. Așa că pune mâna și strânge țigară cu țigară, ca să ai cu ce! Uite, dintre toate câte dau, cel mai greu dau țigările când e vorba de cerșit.

      • Da, eram sigur! Toate ca toate, până la țigări. Cred că de-asta ne-nțelegem bine, că n-avem rivalități. Uite, eu ți-aș cere o gaură de cui, c-am vorbit cu Pepelea, avem un plan. ”Cuiele” alea de le-aprinzi tu, poți să le păstrezi.

        • :))))))))))))))))))))))))))
          Mi-e ciudă că nu știu să aduc aci grafia râsului cu care m-am ales citind comentariul tău. Dar dacă aș încerca, ar fi așa :}, oare, Pepeleo? Sau așa :] ? Nu, nu pătrat, că aș părea prea serioasă în chicotelile-mi. Rămâne râsul-acoladă, clar! Ce mă mai cauți la găuri, măi Arșitecte, uof! Nici în gaură de cui nu mă pot ascunde.

          • Trebuia să mă suni, să pui râsul pe speaker, pe vaza de flori sau pe televizor și îl desenam eu. N-au ăștia zâmbărici câte nuanțe are omu-n zâmbet; de râs, ce să mai vorbim, că e de râs!

            • Nici nu știu cum să te mai sun, măi clopoțel! 😛 De unde să te-aduc cu râsul? Înspre ce? Poate în rouă… Poate din rouă. Că-mi ești un fel de zânu’ râsu-plânsu’ azi.

  2. frumoasă primăvară interioară, Almanahe

    • Când și Arhitectul se întoarce… 😛

      Arhitecte, când îmi mai vizitezi interiorul, nu mi-l mai lăuda, că mi-e să nu-l destabilizezi și să-i pice frunzele de tot. Fă-i cu ochiul sau grăiește-i și despre alte interioare, ca să nu-și mai amintească de iernile lui.

      Altminteri, tot așa, exteriorul ține pisica în brațe și ascultă ploaia.

      • Eu nu mă întorc. Nimic nu se întoarce și, dimpreună cu lucrurile, nimeni. Nu era vorba că nici râul nu e niciodată același? Se-ntâmplă să trec prin locuri care-mi par cunoscute sau, când plec – că doar plec – să ajung lângă oameni pe care i-am mai întâlnit și atunci par că port haina întoarcerii, dar e-o haină întoarsă, ea, pe dos. Un truc vechi.
        Altfel, tocmai mă pregăteam să mă plâng că mi-ai furat interiorul. Pe urmă mi-am dat seama că doar ai trecut și tu printr-un interior prin care-oi fi trecut și eu, așa că te las să-ți păstrezi poezia – frumoasă poezie, să nu uit… – gândindu-mă că, de fapt, îmi port și eu interiorul mai departe, tocmai m-am uitat să-i număr florile (al meu are și niște personaje ciudate desenate pe perele curb, un interior ca un exterior orb de altar).
        Cât despre laudă, mi-a scăpat, asta e; a fost, de fapt, o onomatopee ceva mai colorată, ca un oftat îmbogățit vocal-armonic și articulat în câteva consoane, nimic mai mult, dar asta doar după ce făcusem deja cu ochiul – n-ai văzut? e ochiul încă acolo, sus, special mi-am luat nume de ochi care-ncepe cu A, să stea în capul mesei; am vrut eu unul care să-nceapă cu o aspirație, ca orice lucru, dar alfa-betul a pierdut unele subtilități. M-am mulțumit cu ”a”.

        • Ei, uite-așa știi tu să! Omului. Mai întâi îi dai asta :}, de nu mai aude nici ploaia și nici nu mai deslușește care acoperiș ține mai tare isonul ploii. Și pe urmă… pe urmă umbli cu haina pe dos. Sigur că da, am văzut ochiul, dar cel mai probabil e că nu am mai înțeles eu jocul, „a”-ule(i)!

  3. Pentru *intoarcere* am contribuit . Ea m-a agatat de suflet ,asa, *camino dolce*

    • Ce sentiment am!… Greu de declarat. Greu de așezat pe curat. Da’ și gândul ajunge, uneori mai repede decât o face filtrul cuvântului, Întoarcă-se toate, atunci, precum am zis. Eu știu că le pot duce, altminteri nu le-aș fi chemat.

  4. Florile pictate sunt geloase, vor să aparțină și ele primăverii :))

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: