Ploile

Era într-o zi de vineri,
oamenii își ascultau, ca de obicei,
ploile.
Unii o auzeau pe cea de pe acoperișuri,
zgomotoasă,
repezită,
alții pe cea căzând pe firul de iarbă,
tăcută,
lină.
Tablele se îndoiau sub greutatea lor,
firul de iarbă le înfrunta și
se ridica din ce în ce mai semeț,
gata-gata să străpungă cerul.
După un timp,
fiecare om își scotea paharul de cristal
și-i verifica clinchetul,
apoi își fugărea ploaia
ca s-o ia acasă
și s-o asculte bând lapte cald,
ceai,
cafea.
În cafea,
zahărul nu îndulcea amarul,
notele se hârjoneau una de alta
și se aruncau de pe portativ
în gol,
sâmbetele își aranjau apele, iar
duminicile se trudeau ca să-și mute drumurile
din calea pisicilor negre,
care adormiseră zgribulite,
visând cum se lăfăie sub descântecul a mii de raze de soare.