Da’ ce nu făcu, ca să-și păstreze căldura!
A pus termopane, acoperi gaura,
c-avea pierderi consistente
și, din anumite considerente
a încălzit și casa scării,
era un curent, de-ți îngheța(uuu)…
urcătorii.
Apoi s-a gândit la polistiren
ca la o ninsoare.
Brr, o luă iar cu frig
și-și orientă gândul spre soare.
Gândul, deh, nu un pitic,
un tren
cu aburi
și așa își aminti de praguri,
le mai ridică — se micșorase ușa.
Am uitat să vă spun,
pe ea o cheamă Catiușa.
Apoi convocă ședință pe casa scării
în privința anvelopării,
că acum era cald și ea spera
să o susțină vecinii — la patru locuia,
polistiren și sus, și jos,
le-a zis ea, repede, ton ambițios.
Aveau nevoie de ceferticat,
certificat pentru viitor,
certificat energetic
în cazul în care s-ar fi mutat.
Și mai voia și să treacă de la clasa D,
la clasa A.
Aoleuuu, câte de spus avea!
Toate se terminau în „ez”:
informez, izolez, avizez,
cedez!
Era atât de simplu, clasa A, consum puțin,
clasa D, uriaș!
Vecinii se uitau la ea ca la un chiriaș,
că hârrr,
că mârrr,
că nu e ușor deloc,
că nu-și permit nici măcar o centrală pe loc
(centrală termică, adică),
dar Catiușa încă spera
să îi convingă a se muta
cu toții, într-un loc mai bun,
așa că le zise, răsunet de tun:
Hai să dăm blocul,
cu totul!
Îl vindem și ne-ncercăm norocu’
pe pământ.
În jur se făcu liniște,
de mormânt.
Oamenii se uitau la Catiușa
ca la un sfânt
și dacă le făceai o termografie
ai fi văzut pe unde pierdeau căldura.
— Ura! au strigat vecinii în cor.
C-acum vedeau albastru,
și nu e ușor
să vezi albastru!
E uneori un dezastru.
Iar ei mai aveau de lucru…
Ei, și de azi înainte Catiușa munci!
Munci cu vecinii și îi struni.
Îi puse să schimbe becu’
cu unu’ eco,
să izoleze podu’,
de nu mai aveau aer,
povestea mai departe s-o spun e un caier…
Toate-acuma sunt cuprinse
De lungi fire ce lucesc.
Unele s-adună-n caier,
Altele, pierdute-n aer,
Tainic, lin, călătoresc. (Alecsandri)
Nu știu cum s-a infiltrat,
acest poet.
Pare-se că ceva pierderi tot vor fi,
cri, cri, cri, toamnă gri…
Și, în sfârșit,
după ce-au terminat de astupat
(le-a luat ceva!),
au sunat.
Să-și ia certificat(energetic, ieftin)
pentru albastru,
albastru rimează și el cu cadastru,
da’ nu mă întind.
Cum au reușit,
cu ce venit?
Nu mai spune povestea,
s-a-potolit undeva pe la fonduri
(europene),
deși poate că era mai bine să scriu „împotmolit”,
că vecinii au vrut să declare un venit mic,
da’ Catiușa i-a chibzuit
și în fiecare lună s-au reabilitat
din ușă în ușă,
din regat în regat,
pe mâna lor!
Și așa au crescut prețul blocului lor,
dar acum le era mai scump
și vorbeau de dor,
că le-o fi.
Catiușa zâmbi! Și le oferi un contract.
Bravo ei, ce act!
Nu ați înțeles, normal!
Catiușa avea un soț excepțional
și era…domnul primar.
El cumpără blocul cu”prima casă”,
(la prețul corect,
nu intrăm în conflict!).
Pe vecini îi mută în suburbie,
pe o câmpie,
adică unde și-au dorit.
Și acolo au trăit.
În povestea asta nu contează cine a vândut,
cine-a cumpărat,
ci faptul că e obligatoriu acest ceferticat,
chiar și pentru o-nchiriere.
Hai, că v-am zis destule,
LA REVEDERE!
Alma Nahe(r) 