alma nahe

Archive for martie 2015|Monthly archive page

În ce să mai caute ochii

In Cartea în care se tace on martie 31, 2015 at 1:10 AM

În sus.

Căutase ramură cu ramură,
cuib cu cuib,
ou cu ou.

Jos.

în bucăți de pământ,
în casă cu casă,
în om cu om.

A ocolit cu privirea multe,
A ocolit cu mâinile multe
Și cu picioarele a ocolit,
dar n-a putut ocoli cu gândul.

Ei, și pe urmă ochii i-au căzut
pe-o pungă albă,
rotundă,
umflată de vânt,
pe o creangă.

Unde s-ar fi dus,
dacă n-ar fi fost prinsă?
Unde-ar fi zburat?

N-a întrebat pe nimeni,
s-a așezat pe trepte
și s-a uitat acolo mult.

Punga răbda.
Aștepta să mai scadă în greutate copacul
ca apoi, într-o bună zi,
când i-ar fi fost ușor,
să-l smulgă din rădăcini și
să dispară împreună,
în zbor,
legați,
dincolo de pământ,
dincolo de cer.

Reclame

Când totul se întoarce

In dicţionar de mişcare on martie 28, 2015 at 6:47 AM

E câte-o zi când florile-mi
pictate pe perete
sar pe fereastră
să-și caute pământul în care au încolțit
și eu mă uit după ele,
năucele,
cum se aruncă de pe primul pod,
că nu-și amintesc.
Le-aș striga,
să vină înapoi și
să le spun adevărul
că nu vor mirosi niciodată,
că nici măcar nu seamănă cu florile adevărate,
că sunt doar niște desene care astupă găuri de cuie,
de care-am atârnat cândva,
demult,
nimicuri
și că altfel nici nu ar fi existat vreodată,
dar până să le chem,
pereții sar și ei pe ferestre,
ferestrele sar și ele una prin alta,
până la ultima,
nici podeaua n-ar rămâne,
dar se sperie de câte o frunză,
lângă ea mereu m-așteaptă un câine,
ca să i-o tai.
E câte-un câine care
știe exact unde e mai bine,
gândesc
și, de îndată totul se întoarce
ca și cum n-ar fi plecat nicăieri,
niciodată.

Ploile

In Cartea în care se tace on martie 27, 2015 at 5:19 PM

Era într-o zi de vineri,
oamenii își ascultau, ca de obicei,
ploile.
Unii o auzeau pe cea de pe acoperișuri,
zgomotoasă,
repezită,
alții pe cea căzând pe firul de iarbă,
tăcută,
lină.
Tablele se îndoiau sub greutatea lor,
firul de iarbă le înfrunta și
se ridica din ce în ce mai semeț,
gata-gata să străpungă cerul.
După un timp,
fiecare om își scotea paharul de cristal
și-i verifica clinchetul,
apoi își fugărea ploaia
ca s-o ia acasă
și s-o asculte bând lapte cald,
ceai,
cafea.
În cafea,
zahărul nu îndulcea amarul,
notele se hârjoneau una de alta
și se aruncau de pe portativ
în gol,
sâmbetele își aranjau apele, iar
duminicile se trudeau ca să-și mute drumurile
din calea pisicilor negre,
care adormiseră zgribulite,
visând cum se lăfăie sub descântecul a mii de raze de soare.

Cu prins(elea)

In SpringSuperBlog 2015 on martie 25, 2015 at 12:45 AM

Știți povestea celor doi pescari, pe care i-a prins furtuna pe mare?
“Ar trebui să ne propunem sau ar trebui să vâslim?” întreabă unul dintre cei doi pescari pe celălalt și partenerul său, înțelept, răspunde: „Să le facem pe amândouă!”

Cam așa înțeleg Eu partenerul de orice fel. În mare!
Că, pe uscat, e discutabil și merge numai (cu) propunerea. Dar, firește, asta ar fi (despre) „Noaptea Partenerului SuperBlog”

În ce privește „Ziua Partenerului Superblog”, căci asta cere tema de față, pe care-o (mal)tratez eu acu’ (cum ar zice nenea Iancu) e alta povestea.
Dar, ca să înțelegem pe deplin ce, pe cine și de ce (să) sărbătorim, o să ju(de)căm mai întâi Cuprinselea.

Cuprinselea:

A. Povestea partenerului concurent sau Povestea Întâi și întâi
1. Expediția
Ceea ce nouă ni se întâmplă nu e musai să fie ceea ce cu adevărat e adevărat. 🙂
Rugăciune: Să chem duhuri să vrăjesc! (Furtuna)

2. Încercarea mării (cu degetul)
Să fie precum vrei! Așterne-ți pat,
Eu dorm aci, -n frunzișu-nmiresmat
. (Visul unei nopți de vară)

3. Oceanul pasiunii sau Catacombele lui „am”:
Să ai mai mult decât arăți,
Fă mai puține decât poți, (…)
Atunci câștig, pe legea mea,
Tot sută-n sută vei avea.
(Regele Lear)

4. Confortul
Un om care poate să-și reazeme capul de un scaun, la o vreme ca asta, ăla-i un om cu scaun la cap.(Regele Lear)

5. Nespusele în ceea ce privește sponsorul sau Decalajul informațional
(fără citat)

6. Măreția primului, a secundului etc sau Excursia până la mal.

Ce caut eu aci-n Iliria asta? (A douăsprezecea noapte)

7. Moartea egoului sau balastul a tot ceea ce a fost super…ficial. Desigur, privind lumea cu un alt soi de înțelegere.
Fumuri, v-am lăsat!(Mult zgomot pentru nimic)

Despre SuperBlog sunt multe de zis, dar cum nu asta e tema, ci aceea de a inventa o zi în care să sărbătorim partenerul SB, încerc să structurez, cât mai succint, câteva informații pentru cei care nu știu despre SuperBlog decât că pe niște bloguri se scriu advertoriale și cam atât și care, nimerind ei în paginile mele nu prea ar înțelege la ce mă refer.
Nu că s-ar înțelege prea bine ce scriu în rest, dar pentru asta nu am vreo recomandare, decât aceea că poate că e vorba despre acel decalaj informațional pomenit mai sus.

Notă (de interior): Admit că în acest joc (al meu) de-a cuprinselea au și pot avea loc erorile. Dacă nu ar exista erorile, nu ar exista nici Comedia Erorilor și nici sorții de izbândă!

B. Povestea blog(ger)ului partener

Nu știu dacă știți (și aici, iarăși mă adresez strict celor care citesc almanahe-ul meu sau nimeresc întâmplător în foile lui), dar dacă iei locul unu, atât la SuperBlog – ediția de toamnă, cât și cea de primăvară, devii, automat, blog(ger) partener SuperBlog.
Sunt cazuri când și locurile doi, trei, zece devin, asta însemnând că nu mai participă în concurs în edițiile ce urmează, dar nu e obligatoriu, din câte știu, ei singuri alegând retragerea de cealaltă parte a baricadei. Poți deveni partener și dacă ai câștigat o probă care avea drept premiu acest lucru, cum este cazul Matildei. Și în acest caz, Matilda a avut de ales dacă să mai participe sau nu și a ales să nu.

Ca blog(er) partener, scrii un articol că a început o nouă ediție SuperBlog și încă unul că s-a terminat și cam ăsta e parteneriatul, nu ai alte obligații, decât bunul tău simț. Sunt însă și unii mai harnici, care fac parte din juriul câte unei probe – și aici o să-i numesc doar pe cei din această ediție, de primăvară — cum sunt Bianca Bîzîiac, Raluca Gabriela Cincu, Cristina Lincu, Alina Gheorghe. Ba, mai mult de-atât, ultimele două, Alina și Cristina au adus și doi noi sponsori. Dacă am omis pe cineva, să grăiască, căci nu cunosc chiar toate dedesubturile.

C. Povestea partenerului media

Spre deosebire de partenerul blog(ger), aceștia nu au câștigat nicio ediție, ci s-au lipit de acest concurs fiindcă le e drag sau din alte motive și aici aș aminti doar de Radiolynx,
care își merită, din punctul meu de vedere, statutul de partener pe bună dreptate, căci, pe durata concursului (o lună-ediția de primăvară și, respectiv, două luni- ediția de toamnă) o dată pe săptămână, Claudia Pătrașcu (organizator SB) are la ei o emisiune în care se vorbește despre probele lansate, având ca invitați sponsori, foști participanți etc.

Așadar, avem de-a face cu trei tipuri distincte clare de partener SuperBlog. Consider că și cei care participă la acest concurs pot fi considerați parteneri, nu numai cei care sunt prezentați în cadrul probei drept parteneri, căci 10-20 de articole (de fiecare cap de participant) cu emblema SuperBlog sunt răsunătoare, zic eu, în Blogosferă. Dar mai am un motiv, pe care-l voi expune sub formă de gând intermediar între povești chiar acum.

Meditând la această temă (ușa nr. 10), la cum s-o abordez, de unde s-o apuc și citind 2-3 articole, în care se vehicula o dată exactă de sărbătorire a acestei Zile a Partenerului SB, fără precizarea că e doar o propunere, am realizat că se propagă o „știre falsă”.

Așa că, ce să facă Alma Nahe, a hotărât ca articolul de față să fie cel mai lung articol al ei, ca să nu cadă în același păcat al temei, de a împrăștia o informație falsă despre o zi care nu există încă.

Și, cu siguranță, și cel mai nepoetic text, căci se gândi ea și la acel „inedit” din baremul de notare. Și, na, pentru ea, inedit ar fi fost să scrie așa, pe înțelesul oamenilor.

D. Ultima poveste sau (Mal)Tratarea temei

Concluzie: Ziua Partenerului SB (propusă de mine) se va putea desfășura pe trei secțiuni, cărora le-am căutat un ceva în comun și acest ceva m-a condus îndată către un singur gând. Ea ar fi posibilă doar atunci când cei propuși spre a avea o zi a lor — o zi precum e Ziua Fericirii, a Nefumătorului, a Regelui etc — scriu, vorbesc la radio sau la TV despre celălalt partener. Când nu se face asta, e ziua altcuiva, firește!
Dacă o fac în fiecare zi, renunțăm la celelalte sărbători!

Asta ar însemna în mintea-mi că își aduce fiecare contribuția cu mult mai mult decât o face acum, întru dezvoltarea conceptului SuperBlog, care-i un concept drag mie, de ce să nu recunosc. 😛

Însă, eu propun ca această zi să se amâne deocamdată, fiindcă consider că nu e nimic de sărbătorit încă, ci de-abia de-acum încolo, poate, deschizând eu subiectul. 😉

Și, când s-o întâmpla asta, promit să consemnez și să consimț la (a)facerea ei.

Totuși, cum poziția mea în clasament în acest moment, al scrierii acestui articol, e bună (sunt pe locul doi) și cum nu mai sunt de notat decât 3 probe, printre care și aceasta de față, asta mă face să mă gândesc la mine ca la un posibil viitor partener SuperBlog. Deși, să fiu sinceră, nu mă încântă deloc să părăsesc puntea concurentului și să trec în zona pe care am descris-o atât de detaliat.

Acest aspect, m-a făcut să gândesc în perspectivă la această zi, când o fi ea (sau o voi aproba) și am decis că mi-aș dori să fie într-o zi de vară, să fie ca visul unei nopți de vară (fără furtună), în a douăsprezecea noapte (de vară), să nu fie mult zgomot (pentru nimic), iar cel sărbătorit să nu se simtă chiar un rege, ci un responsabil (și cu propunerea, dar și cu vâsla în mână). Nu, nu vor fi defilări, stegulețe și nici grătare cu mici! Fiecare va fi liber s-o sărbătorească și s-o spună lumii cum îl va tăia capul sau cum știe el că-i mai bine, întru libertatea și frumusețea cuvântului scris, dat, jucat etc.

Dar, l-aș invita pe acest Partener, în primul rând, să îi fie SB-ului, cu tot ce-ul aferent. Și cum-ul.
Căci, nu există nici măcar un partener care să consemneze întrecerea în chiar toiul ei! Ca la fotbal, da! De ce nu?!

Apoi, dacă acest partener ar trage de limbă pe sponsor, cam cum își dorește să îi fie promovat produsul și n-ar mai vorbi în cimilituri, cum o face în baremul expus, poate că această competiție ar câștiga și mai mulți participanți și nu s-ar mai rătăci atâția pe drumul spre inima juraților, iar notele n-ar mai părea o loterie.

Cred că celor care ne citesc (părtinitori) și se bucură de rezultatele noastre sau se supără pe sponsori când punctajul nostru e mic le-ar plăcea un loc în care să citească despre verva noastră pe grupul SuperBlog de pe Facebook, spre exemplu.

Uite, dacă eu o să devin partener SB cândva, când voi fi mare, adicătelea, voi consemna și partea de „întrecere”, nu numai cea a „rezultatului”. Nu e o promisiune! E un gând și sper să-i pot da o formă, un curs, cândva, curând.

Încă o precizare aș mai face și apoi dansul și masa. L-am ales întâmplător pe Shakespeare (Scuturăspadă) să-mi fie partener în această „dizertație” (nu dezertație!), prin aruncarea în eter(n) a acelor citate de la începutul articolului. Nu am vrut să tai ceva și nici să provoc. Pur și simplu se întâmplă că imaginația (mea) merge uneori mână în mână cu advertorialul și că alteori nu, fiindcă se lovește de niscaiva realități.

Am de gând să și închei, cumva, dar nu oricum, astfel că am ales monologul de final al lui Puck, din „Visul unei nopți de vară”, căruia i-am schimbat un pic câteva semne de punctuație, ca să fie potrivit cu contextul.

Suntem umbre călătoare.
De-am adus vreo supărare
Să gândiţi că aţi visat
Tot ce vi s-a-nfăţişat,
Iară searbăda poveste
Ce în visurile-acestea
Am istorisit aici,
A fost vis, veţi spune.
Oameni buni,
Nu ne-osândiţi,
Ingăduitori să fiţi,
Că vom drege altădată
Tot ce-acuma am stricat,
Iar eu, Puck, cinstit vă spun:
Dacă am scăpat acum
De sudălmi, fluierături
Voi aduce, uite, jur,
Altceva, mult mai frumos.
Şi Puck nu e mincinos!
Tuturora, noapte bună,
Daţi-mi toţi câte o mână.
Şi prieteni buni vom fi…
Într-o altă bună zi.
Vom plăti cum se cuvine
Gândul voitor de bine.

P.S.: Primii trei clasați la această probă devin Parteneri SB. 🙂
Acestea (din urmă sau din umbră) fiind zise, mă declar nesărbătorită acum, ci în perspectivă. 😉 Și, când o fi, se va povesti (mai bine). Cu masă și dans, adicătelea. A, și să știți că eu aș numi-o Ziua Partenerului SuperZBlog. 🙂
00181

Ușa nr. 10 (ultima), SpringSuperBlog 2015, image

Punctaj obținut: 97

Mic îndrumar comic întru curățenie lună

In SpringSuperBlog 2015 on martie 22, 2015 at 11:48 PM

image
Curățenia Nufăr

Sufăr.
Ce de praf pe cufăr!
Și ce pardoseli!
Nu mai sunt ca ieri,
zice madam Soare,
cu glasu-i de floare.
Mâinile-s cochete.
Număr.
Ce de pete, maldăr,
măi poete!
Pe mochete,
pe chiuvete,
pe closete,
pe tapițerii,
duete.
Scapăr!
Șlagăr:
Nu-i burete-n lume
să le scoată spume.
Dapăr!
Parc-aș fi în lagăr.
Să mă uit afară,
nu mai văd prin geam.
Pete-pete-pete!
Înfloresc buchete,
în mijlocu’ casei
ca un steajăr stau.
Licăr,
pe vesele nu-i!
Mătura e-n cui.
Pânze de păianjen,
mucegai. Nenică,
ca să fiu furnică,
n-aș fi coana Soare.
Doamne, ce putoare!
Șabăr!
Pentru țevi.
Îmi trebuie pufăr,
ca să nu alunec
și să fac cucui.
Pfui-pfui-pfui,
Nimic nu făcui!

Îndrumar național:
Cumpăr
Nufăr Universal

image

Curățenia Triumf

Damf
în frigidere,
pe-aragaz grăsime,
în cuptor e oare?
Nu deschid, ce-unsoare!
Pfumf, trumf, humf!
Spume-spume, spune
cin’ să mă îndrume?
Dumnezeu, cu mila!
Și de-o fi așa,
foc în șeminee,
doamne, ce idee:
Lună-n casa mea!
Lună-n Casa Soare!

Îndrumar: Colosal!
Triumf universal.

ANUNȚ: Caut menajeră!

Curățenie Farmec

MENAJERA: Împreună facem casa lună!
(Eu cu Farmec, nu cu doamna Soare!)

Îndrumar antilene nu-i!

00181
Ușa nr. 9, SpringSuperBlog 2015, image

Mic dicționar:
1.DĂPĂRÁ, dápăr, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) 1. A-și smulge părul din cap (de jale, de desperare etc.). 2. (Fam.) a (se) părui.
2. STEÁJĂR, steajăre, s. n. (Pop.) Par înfipt în pământ în mijlocul unei arii de treierat cu cai, în jurul căruia se înfășoară funia în timpul treieratului.
3. PÚFĂR, pufere, s. n. Rondelă de cauciuc, material plastic etc, pe care se sprijină unele aparate pentru a preveni alunecarea lor.
4. ȘÁBĂR, șabăre, s. n. Răzuitor folosit pentru curățirea de parafină a interiorului țevilor de extracție ale sondelor. ♦ Creion de răzuit.

Punctaj obținut: 89

Solaria

In SpringSuperBlog 2015 on martie 20, 2015 at 5:20 PM

image
(Capitolul 1 – Omertà)
Capitolul 2
Într-o seară ploioasă…

Avacuum plecase de acasă cu acea presiune în ceafă pe care ți-o dă fabrica de gânduri și orice e ireversibil în viață. Și, deși se simțea de parcă tocmai se jucase pe linia frontierei, căutând dinadins bătaia pușcoacelor grănicerilor, încălcând-o, dacă ai fi dat timpul înapoi în urmă cu câteva minute l-ai fi văzut fluierând o melodie veselă, de parcă ducea cu sine un om fericit. De parcă ar fi fost un răsfățat al soarelui.

Dar afară era un întuneric apos, care-ți înlătura orice element rațional, o beznă care-ți ștergea orice gând și doar câteva umbre roz — asemeni celor care se ivesc atunci când închizi pleoapele brusc, apoi, pe rând, aurii, albastre, mov — se împleteau ca într-o pânză de păianjen în fața ochilor săi deschiși.

Se opri, fără să știe unde, scoase din buzunarele hainei de ploaie Intel Ect-ul și pendula, de pe un picior pe altul, ca sub un cadran care-și pierduse de prea multă vreme acele, ghicind ce se întâmpla deasupra capului său fără să-și ridice privirea.

Intel Ect-ul era doar o componentă întâmplătoare a invenției sale (deocamdată doar o schiță timidă a unui gând) — Solaria —, o fereastră cu memorie, funcționabilă, cu precădere, în infinitul nebănuit al nopților în care lesne ai fi putut crede că întreaga lume s-a transformat într-un pustiu nemărginit doar fiindcă, să zicem, iubirea (vieții tale) a fugit în lume cu o balerină. O numise ca pe soția sa, într-o zi cu soare, când sprijinea peretele și visa, deoarece, într-un fel, fereastra aceea îi semăna. Și nu era vorba numai de acel ” în trecere”- observație sau de o anume îndemânare iluzionistă specifică femeilor.

Neapărat trebuie să-i dau posibilitatea de a vedea în întuneric! gândise el vag, fără prezența de moment a unor stâlpi de iluminat ai minții, care să-i fi arătat cum să-și definitiveze invenția sa ce ar fi combătut, pentru totdeauna, singurătatea, dar ceea ce știa în mod cert era că ar fi vrut să nu depindă doar de viziunea pe care razele infraroșii oricum o aduseseră în viețile oamenilor.

Sigur că, oamenii întâmpinau noaptea ca pe o enigmă, ca pe o extensie fantastică a lumii reale și-și puteau imagina, de după geamul ferestrei, absolut tot ce își doreau, dar toate astea îi păreau un joc crud și se simțea prins ca sub un clopot de sticlă.

image

Așa că, fereastra lui avea să surprindă nu numai sunete — care și acestea erau pe cale de dispariție, odată cu invenția termopanelor —, ci și imagini clare a ceea ce numea el ” lumea de dincolo de noapte”, în culori cât mai vii cu putință, pe care o noapte obișnuită le ascunde de obicei sub vălul ei întunecat, opac, indiferent.

Înainte să iasă din casă, proiectase din nou — pentru a câta oară nici nu mai ținea minte — pe una din ferestrele casei lui, imaginea Solariei, a lui Ati și a Nvidiei, singurele lui motive de a definitiva orice, imagini surprinse de Solaria, cu obiectivul camerei video, cu puțin înainte de dispariția lor într-o lume pe care nu numai că o bănuia ca fiind o hoață de fericire, un tâlhar la drumul mare, cauza tuturor nenorocirilor sale, ci și o prozolume a căror începuturi îi erau foarte cunoscute, fiindcă era un vizionar al timpurilor sale (de acum).

Că erau începuturi sau sfârșituri, el nu știa, fiindcă cine poate spune unde începe ceva și unde se sfârșește acel ceva, cu acea exactitate rece, calculată, mai mult decât matematică, fizică, chimică.

Fără să înțeleagă când ajunse și când răsări înaintea lui Gardul, numără douăzeci și doi de pași de-a lungul lui și sări pârleazul șubred și erodat, de teamă să nu se rupă sub greutatea lui, se împiedică și se rostogoli prin frunzișul umed, până în dreptul unei căsuțe, ascunsă intenționat, până și de ochiul Lunii. Nu îi era teamă, simți totul ca pe o ultimă îmbrățișare a pământului.

Pe singura fereastră a căsuței scria „vedeți aici„, dar întunericul camuflase bine mesajul, astfel că ciocăni ușor într-un colț al geamului ferestrei în care se oglindea brâul lui Orion și ascultă. Ușa se deschise, clasic, cu un scârțâit neuns și el pătrunse din întunericul cu care deja se familiarizase, în inima unui alt întuneric, cu totul și cu totul necunoscut, dar care avea să-l urmeze în tainica lui existență de-acum înainte.
00181

Istorioară inspirată de magazinul MediaDOT.ro, fără de care aceast Capitol 2 nu s-ar fi născut. Și nici capitolul 1! Cine știe, poate iese un roman de-aici. 😉

Pentru cei care n-au avut răbdarea să citească și Capitolul 1, iată câteva precizări:
Solaria- soția sa
Ati- băiețelul lui
Nvidia- numele fetiţei mai mari
00181

Ușa nr. 8, SpringSuperBlog 2015, image
În „spatele” fiecărei fotografii e un drum care duce căre locul de unde le-am cules.

Punctajul obținut: 90

Memoriile unei foste mirese

In dicţionar de mişcare, SpringSuperBlog 2015 on martie 18, 2015 at 11:22 AM

image

Nu-mi amintesc nimic din ceea ce urmează să spun. Doar felul în care se uitau oamenii.

image

 

Primul stejar.

Nu știu dacă știi cum e să te simți ca o mare plutitoare deasupra întregii lumi a munților, dar povestea asta a mea așa începe. Povestea unei nunți în Brașov. Din dorința evenimentelor perfecte. Și-ar mai fi ceaţa palidă care se gudură nesătulă, fumul galben al ţigării, gudurîndu-se şi el, trecând uşor cu limba peste ungherele răsăritului.
Bunloc să vă scrieți memoriile!
Nu, nu începe încă! Nici răsărit, nici apus și nici nu urmează un dialog. Sunt tot eu, în afara mea. Cumva suntem toţi în afara noastră şi de-acolo interpretăm.

Să vorbești lumii despre lume e din ce în ce mai greu. Mie îmi plac vocile care aduc ploaia. Lui, cele care însoresc. Nimic mai mult nu vrem pe lumea asta decât ne trăim povestea. Să n-o murim!

Va mai dura până ajungem la un loc sigur, aveți răbdare!
O să ating câteva pietre, poate cu cântecul, poate cu vocea. Dar ele nu se vor transforma în nestemate.
Păstraţi, totuși, rândurile pe care vi le scrieţi! Fac ca străinul de-alături să devină cunoscut, în timp ce cunoscutul, devine din ce în ce mai necunoscut. Lespezile de Piatră Scrisă.

image

Al doilea stejar.

Înainte cerul nu era despărţit de pământ. Însă un bătrân fumând şi visând, a despărțit stejarii, a luat pământul gol şi l-a bătătorit cu picioarele, până a devenit un pământ moale. L-a numit cer. Și l-a aruncat în sus. Când s-a uitat în jos, rămăseseră trei.

— Dacă suntem trei o să fie mai vesel!

A venit momentul să-i întâlnesc. Pe ei doi și cu încă Unul. Fără minute, fără grade. Minutele sunt uleioase, gradele sunt pentru pescuitul la copcă. În dreptul inimii apar forme noi.
Ei doi, oameni, dar cu atitudine de ponei. El, al treilea? Un duh.
Pe cel (în) alb și trist înainte, l-aș scrie cum coboară de pe deal. Cer cenuşiu. Pe celălalt, (în) negru, l-aș să urce dealul la trap vesel. Am vrut să-i întâlnesc. Le-am aliniat imaginile.

Mi i-am închipuit intenționat altceva. Mi i-am închipuit și primitivi, căci omul primitiv nu ştie ce este timpul. Mi i-am închipuit în codru, fiindcă nimeni, în codru, nu vine niciodată prea târziu.

Sunteţi pregătiţi? Ea își pieptănă părul în formă de fluture.

image
Al treilea stejar.

Peștera de gheață. A fost odată un mare viteaz, pe nume Găsire.

Un cuvânt în aşteptarea următorului. Cu umbre diferite. În lumini diferite. În nuanţe diferite. În aceeaşi limbă. Un corp în aşteptarea următorului.

Le (a)mânăm până unde e cu putinţă. Şi corp, şi cuvânt. Până înspre (con)topire.

****

Pentru orientare, câteva săgeți.

De fapt, lucrurile s-au petrecut. Astfel: cazare în Brașov, Complexul Turistic 3 Stejari, 4 stele, 55 de locuri de cazare în 14 camere duble, 4 camere triple și 3 apartamente, Restaurant Stejarii de 60 locuri (cu acces la o terasă situată în curtea interioară a complexului, lângă iazul cu păstrăvi). O ceremonie în aer liber, la umbra stejarilor seculari, foc de tabără, doi ponei. Nunta perfectă!
image
str. Col. Kiss Sandor 102
Timișul de Jos – Dâmbu Morii
GPS: N 45.5932989; E 25.6411873
Tel.:+4 0758 111 016
+4 0757 042 274
+4 0757 042 275
+4 0268 340 050
Fax: +4 0268 340 090
Email: office@stejariibrasov.ro

Câteodată pun săgeţile invers. E ca şi cum timpul mi s-ar înapoia, nu? Sper, numai, să prindă cineva buchetul!
00181

Prima fotografie(arhiva personală). Celelalte din arhiva sponsorului.
Ușa nr.7, SpringSuperBlog 2015, image

Punctaj obținut: 90

Femeia care spunea „te iubesc” în prea multe cuvinte

In Cartea în care se tace, SpringSuperBlog 2015 on martie 15, 2015 at 3:00 PM

Mai întâi, și-a zis că o să adune toate cuvintele din lume,
de la Marco Polo,
Vasco da Gama,
Cristofor Columb și
Magellan încoace.
A scos din sertar setul de scris „OLD WRITING”
image
(îl cumpărase de pe MyMan.ro, primul magazin online,
din lumea ei, exclusiv, cu cadouri pentru bărbați),
s-a aplecat asupra foii,
și-a potrivit lumina,
s-a așezat și
a așteptat,
cu privirea fixată pe
harta lumii,
perioada marilor explorări.
image
Nu știa dacă are spațiul potrivit să le depoziteze,
nu luase în calcul nimic.
Auzise de-atâtea ori că
prea multe cuvinte strică, dar
ei îi stricaseră deja și când erau puține,
așa că nu-și bătea capul,
la urma-urmei își explora tăcerea
și tăcerile nu au cum să aibă cuvinte puține.

Prima dată când și-a ascultat cu adevărat tăcerea
lumea nu avansa pe mai multe voci, ci
era vorba, spre surprinderea ei,
de o singură voce
și atunci i-a și venit ideea că,
dacă ar aduna toate cuvintele din lume
și le-ar fereca
în ideograme,
cadouri decorative,
pentru totdeauna,
celor care încearcă mai mereu să-și găsească cuvintele
le-ar fi fost(de-acum încolo) mai ușor
în fața celor care le așteaptă.

Nu era supărată pe cuvintele rostite,
deși, observase că în spatele lor se putea ascunde oricine,
ci o mâhneau cele nerostite,
dar, cu toate astea, considera că gesturile,
cadourile și desenele
pe pereți,
pe asfalt,
sunt cu mult mai grăitoare și mai adevărate.
Își aminti că mai încercase o dată
sau de două ori să cuprindă
toate cuvintele lumii,
le căutase și cu lupa,
în cameră mirosea a Grafton,
image
parfumul lui oceanic,
dar sfârși prin a le explora,
iar și iar,
fugărindu-le până-n soare,
până-n lună,
fără să le prindă.

Dar nu era de mirare,
doar ea era fata care spunea „te iubesc”
în prea multe cuvinte,
care spera că într-o bună zi
să nu mai fie aidoma legiunilor de sonetiști
care gângăviseră despre ochii de tăciune ai celui iubit,
făcând iubirea să devină atât de abstractă
și să dea un singur dar (acelui iubit), dar
care ar fi ținut locul tuturor cuvintelor din lume.

Și atunci, în încercarea ei de-a pune o perdea
între inimă și suflet,
și fără să realizeze că fusese atât de aproape
de izbânda încercării ei — oricare din cele trei obiecte,
pe care și le cumpărase pentru sine (avea un fix cu sinea)
ar fi fost de-ajuns să exprime acel
„te iubesc” scurt,
dinamic,
plin de istorie — se aplecă din nou asupra foii
și cu vocea aproape stinsă rosti:

— Ah, poeții, cu instinctul lor de făuritori,
dac-ar putea învăța de la greieri:
e-atâta liniștire și magie în sunetul lor
pătrunzând o stâncă.

Realiză că tocmai ce asistă la nașterea unui poem
în altul în derulare
un poem în poem, cum i-ar spune Omul Nou,
și atunci, cu ochii încețoșați, chicoti,
pe urmă căscă,
se ridică și se îndreptă spre oglindă zâmbind
spre ființa cu părul ciufulit
cât mai abstract cu putință,
unde un greiere își făcuse cuib,
deturnându-i încă o dată mica ei expansiune de seară către Lumea Nouă
și care o trimise la culcare la fel de veche
precum se știuse dintotdeauna.

00181Ilustrările sunt preluate de pe site-ul sponsorului, incursiune printre rafturile și sertarele magazinului său, explorate, de altfel, și mai demult, fără de care acest poem nu ar fi fost posibil.

Ușa nr.6, SpringSuperBlog 2015, image

Punctaj obținut: 92

Cugetare, fumând o țigare

In dicţionar de mişcare on martie 13, 2015 at 2:22 PM

Am fumat sute de pachete de țigări
scriind o carte de poezii,
dar ea o să coste cât un pachet în librării.

Polistiren și jos, și sus

In cinema fabulat on martie 12, 2015 at 3:25 PM

Da’ ce nu făcu, ca să-și păstreze căldura!
A pus termopane, acoperi gaura,
c-avea pierderi consistente
și, din anumite considerente
a încălzit și casa scării,
era un curent, de-ți îngheța(uuu)…
urcătorii.
Apoi s-a gândit la polistiren
ca la o ninsoare.
Brr, o luă iar cu frig
și-și orientă gândul spre soare.

Gândul, deh, nu un pitic,
un tren
cu aburi
și așa își aminti de praguri,
le mai ridică — se micșorase ușa.
Am uitat să vă spun,
pe ea o cheamă Catiușa.

Apoi convocă ședință pe casa scării
în privința anvelopării,
că acum era cald și ea spera
să o susțină vecinii — la patru locuia,
polistiren și sus, și jos,
le-a zis ea, repede, ton ambițios.

Aveau nevoie de ceferticat,
certificat pentru viitor,
certificat energetic
în cazul în care s-ar fi mutat.
Și mai voia și să treacă de la clasa D,
la clasa A.

Aoleuuu, câte de spus avea!
Toate se terminau în „ez”:
informez, izolez, avizez,
cedez!

Era atât de simplu, clasa A, consum puțin,
clasa D, uriaș!
Vecinii se uitau la ea ca la un chiriaș,
că hârrr,
că mârrr,
că nu e ușor deloc,
că nu-și permit nici măcar o centrală pe loc
(centrală termică, adică),
dar Catiușa încă spera
să îi convingă a se muta
cu toții, într-un loc mai bun,
așa că le zise, răsunet de tun:
Hai să dăm blocul,
cu totul!
Îl vindem și ne-ncercăm norocu’
pe pământ.

În jur se făcu liniște,
de mormânt.
Oamenii se uitau la Catiușa
ca la un sfânt
și dacă le făceai o termografie
ai fi văzut pe unde pierdeau căldura.

Ura! au strigat vecinii în cor.
C-acum vedeau albastru,

și nu e ușor
să vezi albastru!
E uneori un dezastru.
Iar ei mai aveau de lucru…

Ei, și de azi înainte Catiușa munci!
Munci cu vecinii și îi struni.
Îi puse să schimbe becu’
cu unu’ eco,
să izoleze podu’,
de nu mai aveau aer,
povestea mai departe s-o spun e un caier…

Toate-acuma sunt cuprinse
De lungi fire ce lucesc.
Unele s-adună-n caier,
Altele, pierdute-n aer,
Tainic, lin, călătoresc.
(Alecsandri)
Nu știu cum s-a infiltrat,
acest poet.
Pare-se că ceva pierderi tot vor fi,
cri, cri, cri, toamnă gri…

Și, în sfârșit,
după ce-au terminat de astupat
(le-a luat ceva!),
au sunat.
Să-și ia certificat(energetic, ieftin)
pentru albastru,
albastru rimează și el cu cadastru,

da’ nu mă întind.

Cum au reușit,
cu ce venit?
Nu mai spune povestea,
s-a-potolit undeva pe la fonduri
(europene),
deși poate că era mai bine să scriu „împotmolit”,
că vecinii au vrut să declare un venit mic,
da’ Catiușa i-a chibzuit
și în fiecare lună s-au reabilitat
din ușă în ușă,
din regat în regat,
pe mâna lor!
Și așa au crescut prețul blocului lor,
dar acum le era mai scump
și vorbeau de dor,
că le-o fi.

Catiușa zâmbi! Și le oferi un contract.
Bravo ei, ce act!
Nu ați înțeles, normal!
Catiușa avea un soț excepțional
și era…domnul primar.

El cumpără blocul cu”prima casă”,
(la prețul corect,
nu intrăm în conflict!).
Pe vecini îi mută în suburbie,
pe o câmpie,
adică unde și-au dorit.
Și acolo au trăit.

În povestea asta nu contează cine a vândut,
cine-a cumpărat,
ci faptul că e obligatoriu acest ceferticat,
chiar și pentru o-nchiriere.
Hai, că v-am zis destule,
LA REVEDERE!00181