Alb

Transfer © K E V I N • C O R R A D O

Unii îi spun răspuns, alții îi zic ceas,
dar mai bine i s-ar zice ora de murit.
O cutie în pământ, un transfer…
în lumină…
și e ciudat că în lumină,
fiindcă sufletul știe corpul tău de când s-a născut și,
imaginează-ți cum face față trierii:
Hei, tu corpule, în întuneric cu tine!
Iar corpul, ascultând, fără sentiment — normal,
fără suflet! — păstrează distanța
și poziția.
Nu știu a cui e vocea,
dar nu e a unui moș, căruia îi spunem Dumnezeu,
puțin răgușită de la tutun
sau fiindcă a răcit stând la nesfârșit pe un nor.
Poate e mâna destinului,
o mână vopsită în alb, care dă norii la o parte,
o mână vorbitoare.
Nu e un picior vopsit în alb,
nu te simți ocrotit?
Cineva stă
cu pământul în cap
și picioarele în cer pentru tine,
îți așteaptă oricând ultimul suflu.
Iar tu, ce să faci,
viețuind,
înveți să mori la nesfârșit,
scrii scenarii peste scenarii,
cauți definiția morții în mări,
munți, dealuri,
pe câmpii,
într-o floare
sau frunză,
când, de fapt, moartea e ultimul suflu.
Nicio altă inspirație.
Treci pe minus, cum s-ar zice.
Cum să o treci pe plus?
Doar muzica poate…