Transfer © K E V I N • C O R R A D O
Unii îi spun răspuns, alții îi zic ceas,
dar mai bine i s-ar zice ora de murit.
O cutie în pământ, un transfer…
în lumină…
și e ciudat că în lumină,
fiindcă sufletul știe corpul tău de când s-a născut și,
imaginează-ți cum face față trierii:
Hei, tu corpule, în întuneric cu tine!
Iar corpul, ascultând, fără sentiment — normal,
fără suflet! — păstrează distanța
și poziția.
Nu știu a cui e vocea,
dar nu e a unui moș, căruia îi spunem Dumnezeu,
puțin răgușită de la tutun
sau fiindcă a răcit stând la nesfârșit pe un nor.
Poate e mâna destinului,
o mână vopsită în alb, care dă norii la o parte,
o mână vorbitoare.
Nu e un picior vopsit în alb,
nu te simți ocrotit?
Cineva stă
cu pământul în cap
și picioarele în cer pentru tine,
îți așteaptă oricând ultimul suflu.
Iar tu, ce să faci,
viețuind,
înveți să mori la nesfârșit,
scrii scenarii peste scenarii,
cauți definiția morții în mări,
munți, dealuri,
pe câmpii,
într-o floare
sau frunză,
când, de fapt, moartea e ultimul suflu.
Nicio altă inspirație.
Treci pe minus, cum s-ar zice.
Cum să o treci pe plus?
Doar muzica poate…
alb intr-adevar. inventarul ala…in schimb muzica da, poate si de ultimul suflu trece, iar cand viata i-a fost dedicata, odihna sferelor ajuta urcarea pe note! alb, dureros, injust, dar adevarat in ciuda oricaror alte cuvinte. albul ramane dupa si demn, caci e alb!
multumesc
Ivon, și eu mulțumesc!
„De îmi mai e permis sa scriu
Si nu-s închis într-un sicriu
De ceară, căci am îndrăznit
In stupul tău un bâzâit
As vrea sa-ți spun că-s bucătar
Gătesc un suflet în altar
Găteala însă-i lucru greu
Îmi spune bunul Dumnezeu
Eu te-am făcut fără vesmânt
Să-ți fie trupul ars de vânt,
Si suflet nud ți-am dăruit
Mai dă-l în colo de gătit!
Asa făcut-am pân-acum
Si singur am rămas în drum
Căci cine astăzi mai dorește
Un suflet ce nu se gătește?
Privește Doamne și la Alma!
Cum și-a umplut cu suflet palma
Si el nu vine să se-adape
Ajut-o Doamne! e artistă
Dar totuși este mult prea tristă.”(1.12.2013 -G.O.)
Ce figură mai era, Doamne! 😆
😦
Am trecut…am citit…am lăsat semn…dar nu înțelesesem.. 😦
🙂 s-a stins discret, așa am încercat și eu să „anunț”.
Cineva sta cu pamantul in cap? Da. Eu, caci imi port radacinile la vedere!
Imi pui toti neuronii in functie… 🙂
Nu, deloc. 🙂 S-a (mai) dus un duzinar dintre noi dincolo, cu discreție, și eu doar am consemnat. Atâta tot.
Dumnezeu să-l ierte. 😦 și să mă ierte că nu am știut cum să ne înțelegem în scurta lui trecere printre cuvinte.
„Toate le înțeleg pe dos
Lumina e un pom umbros
Rămân în mână cu săgeata
Iar arcul pleacă spre o țintă
Inima roșie-i… de pică
Învăț să zbor mai mult de frică
Curajul cuibărit în piept
Se zbate ca o turturică
Un șoricel ce botu-și linge,
Sătul. Mâncată-i o pisică.
Pe coala neagră de hârtie
Sunt desenate albe fonduri
Ca niște hărți desfășurate
Acoperind întreg pământul
Doar niște litere-s lăsate
Vârfuri de gânduri, inundate.”(31.10.2014, G.O.)
da, o știu… cumva o știu… 😦 inutile ne mai sunt cuvintele…. viețile, rândurile.
și mă înspăimântă aproape ceea ce am scris eu, deși din alt gând, alt context, fără să fi știut….
Nu sunt de acord cu inutilitatea despre care spui, Albul ăsta mi-e martor (și o să-mi fie) că am fost cândva. 🙂 Și nu numai mie. Și, da, pe undeva, gândul ajunge întotdeauna înainte de…știu ce spui.
cumva da, ne lăsăm rămânerile în cuvânt… ai putea să spui că da. creația este o luptă cu moartea. și totuși: cui îi pasă? cui îi pasă de tine? de mine?…. de el… ea… ce rămâne când tace un blog? de câte ori ai mai intrat la virusache de când s-a dus? de câte ori ne-am mai gândit la el, la alții?
Eu? 🙂 Întâmplarea face (sau poate firea mea) că, de câte ori îmi recitesc articole mai vechi, recitesc și comentariile. Și, atunci, implicit, îmi amintesc și de acei oameni, care au tăcut pentru totdeauna. Și la Virusache mă gândeam când am scris Alb. Nu știu să îmi amintesc zilnic, dar știu cuvintele cum să facă să îmi amintesc. 🙂
pe virusache îl chema… gabriel. 😦 ieri m-a obsedat toată ziua imaginea îngerului cu 140 de perechi de aripi…
știu cum ești tu, cum sunt eu… ziceam așa, în general…
Știu, eu sunt Mihail. 😉 De aceea am venit în completare la tine cu acel „cine este ca D-zeu”.
Și știu că ziceai în general. Eu aș vrea să vină ziua aia când să mă gândesc numai la viață, fără să îmi apară albul acela fără contur, din camera de-alături…s-au adunat cu toții acolo. Nu trag pragul, nu mă înspăimântă…dar rămân acolo și nu știu cum să îi ajut să treacă mai departe. Mai departe de oglinzi…
uite, trebuie să studiez dacă există și mihael în islam. 🙂
probabil că într-o zi vei ști. așa cum am descoperit și eu despre mine că știu unele, altele… dă-ți răbdare.
Ora de murit e trecută în ora de naştere,
iar între ele e un du-te vino,
mă strâng dimineţile-n facere
mă doare durerea, divino,
şi chiar de îmi rânjesti frivol,
din timp în timp în când în când,
nu-i astăzi vremea mea să mor
e noaptea-n care vreau să cant.
Cândva, toţi vom trece dincolo…
Foarte bine scris!