alma nahe

Există o pânză de păianjen pe care mă legăn, dar nu se rupe

In dicţionar de mişcare on Noiembrie 11, 2014 at 2:23 AM
image

Erika Kuhn

M-am oprit în dreptul felinarului de lângă bloc şi-am privit pânza de păianjen croşetată artistic în jurul lui, dantelă în armonie cu liniştea, pe care numai înserarea ştie să o dăruiască câteodată în sufletul unui om, dar și în inima orașului. Am privit un timp legănatul ei în bătaia vântului, care n-o rupea sau ea i se opunea, ori poate că ajunseseră la o înțelegere și conviețuiau acum în bună pace şi eu, furată de priveliște, mi-am închipuit dintr-o dată că poate şuşotesc împreună despre oameni. Sau chiar despre mine. Şi-am închis ochii, ca să aud mai bine ce-şi zic.
Doamna, ce frumos v-ați acoperit azi! se iți o zână pitică, blondă cu ochi albaștri de nicăieri și mă apucă de mână, apoi se lipi de mine, toată.
„M-am acoperit”, adică cum m-am îmbrăcat? cerui eu o lămurire suplimentară, fiindcă copiii au un limbaj al lor, nealterat de ticurile verbale pe care le căpătăm de-a lungul vieții și, de cele mai multe ori, poți înțelege altceva decât au vrut a spune.
Da, și asta! și își scufundă albastrul din ochi în podea, după care, imediat mă străpunse cu privirea licărind și eu m-am simțit înaintând cu greu prin oceanul de emoții ce…cling-vrumm, cling-vrumm. Ce naiba? Deschid ochii. Clinchetul însoțit de vibrații nu marca apariția vreunei zâne reale(?), ci sunetul se auzise dinspre buzunarul hainei, unde-mi țin telefonul, sunet pe care l-am setat pentru notificările de pe Facebook. O intervenție inoportună, care m-a scuipat brusc înapoi, în timpul meu, o întâlnire cu Zâna Realitate.

Primul impuls a fost să închid telefonul și să continui să rămân captivă în pânza de păianjen (spyder web)care îmi scotea la iveală amintiri dragi din trecut. Fiindcă, da, acea conversație a existat cândva, nu demult, iar ceea ce voia să spună acea micuță copilă, era că „mă acoperisem” în acea zi cu prospețimea, naivitatea și cheful lor de joacă (eu fiindu-le profesoară și predându-le un opțional de actorie).

Dar, în loc să-l închid, mi-am zis totuși să văd cine m-a scos din visare și m-am uitat în fereastra unei alte pânze(web). Era mama unuia dintre copiii cu care, de mai bine de trei ani mă joc de-a teatrul și care-mi zicea pe chat-ul facebook că nu îl lasă pe puștiul ei să vină la cursul de teatru, a doua zi. Pentru că e pedepsit, că stă prea mult pe internet și că vrea, în felul acesta, să îl învețe minte, luându-i ce îi e lui mai drag, adică cele 4 ore săptămânale ale cursului pe care-l susțin și-n particular (și nu numai în Școala Generală de unde s-a rupt acel fragment de realitate dintru început), că una, că alta…etc.

Mama copilului era un uragan și m-a suflat departe de locul în care „navigam”, dar era de înțeles neliniștea ei. Pericolul de a fi captiv într-o lume „imaginară”, pentru un copil, dar și pentru un adult — o lume care se dovedește de cele mai multe ori falsă prin oamenii și comunitățile pe care îi întâlnesc sau le „construiesc”, navigând pe internent, e iminent. Dar asta se întâmplă și în lumea reală, eu n-aș fi atât de radicală, în ce privește internetul, totuși. Viața e și ea, la rându-i o infinită pânză de păianjen. Sigur, ca orice lucru în exces, Lumea în Vid( adică Internetul) poate dăuna, și aici sunt de acord. Dar e un subiect inepuizabil și sucit și răsucit pe mii de părți, până unde dăunează, cum, de ce nu ș.a.m.d.

N-am răspuns imediat femeii, pentru că primul meu impuls a fost să-i contest metoda, dar, la urma urmei piciul ei era doar un „partener de joacă”, nu copilul meu. Dar i-aș fi spus că există și un soi de hai să-i zic „pedeapsă pozitivă”, trimițându-l la curs. Însă, fiecare cu dreptul lui de-a judeca…

Mie copiii, și la școală, dar și la cursul particular de actorie, îmi zic pe nume. Nu „doamna”, cum zâna blondină cu ochi albaștri mi se adresase, aceea fiind doar o scăpare, pe care, însă, le-o corectez mereu și altor pici, fiindcă consider că asta ne apropie și astfel îmi pot desfășura cursul în condiții cu totul aparte și nerigide. Mai ales că ” materia” pe care le-o predau își are larghețea și lejeritatea ei și nu e înregimentată în sistemul de învățământ. Lecțiile mele sunt, de fapt, o înșiruire de joculețe cu aplicabilitate în realitate, și care țin de actorie într-o măsură acceptabilă și ajustabilă vârstei lor prin care își pot descoperi personalitatea lor, dar și a celor din jur prin gesturi, comportament, vorbire. Poate suna un pic pompos, detaliind, dar, este vorba mai degrabă de o incursiune în culisele muncii de actor, care nu ține numai de talent, ci presupune o muncă cu sine, întreținută prin tot soiul de exerciții: de improvizație, de mișcare etc.

Nu am ales eu această „tinerețe fără bătrânețe”, ci m-a ales ea pe mine, astfel că fac parte și dintr-o comunitate de puști. Exceptând-o pe cea în care „puști” sunt arme de foc. De fapt, mă joc acum, evident că nu locuiesc în America, slavă cerului, ci în România, unde încă nu se umblă cu pistolul la purtător.

Dar nu vreau să deviez, ceea ce voiam a zice e că trăiesc mai multe vieți, simultan în mai multe comunități, pe care le împletesc întru rodirea (și rotirea) mea pe acest pământ.

Prima comunitate ar fi cea în care mă regăsesc ca adult, cu responsabilități, cu ambiții de adult, cu aspirații, cu opreliști ș.a.m.d, dar eu fiind actriță, nu resimt atât de acut niște realități. Dacă mai adaug și faptul că sunt păpușăreasă și marionetistă…se ghicesc ceva complicații.

Ar mai fi cea în care copilăresc, un soi de realitate prin intermediul căreia mă „acopăr” cu altfel de vibrații decât le-ar avea un adult de vârsta mea, cursul de teatru. Aș adăuga că nu lucrez numai cu puști, ci și cu adolescenți într-o stagiune teatrală a elevilor, precum și cu adulți, dar m-aș lungi prea tare dacă aș intra în amănunte.

Și ar mai fi și o a treia comunitate, evident, cea prin intermediul căreia vin eu cu această poveste din realitate și o „urc” aici, în „casa” Alma Nahe, cea online.

Mă opresc la ultima, ca să reflectăm împreună un pic, fiindcă astăzi am întâlnit Komunomo. Un nume cu rezonanță, și o felicit pe Silvia Iordache, Marketing Manager, Indevra Software (dezvoltatorul platformei Komunomo), care, de altfel e și ea, la rându-i o fostă participantă a Superblog-ului.

KOMUNOMO este o platformă încă în faza „beta”, dar înțeleg că își propune să fie gazda unor comunități de oameni care doresc să trăiască, să împărtășească, să se reîntoarcă la emoțiile de bază (suprimate de cele mai multe ori de viteza dezvoltării societății moderne).

Adică, un fel de chemare înapoi, înspre offline. Dar online. Un fel de „cling-vrum”, dacă e să mă joc puțin, sortit să ne reamintească că internetul e și poate fi nociv și că ne poate îndepărta de la emoțiile firești, fiindcă în on-line porți o mască.

Acuma, prin prisma meseriei mele, nu mă tem de măști și nici de faptul că purtarea lor mă modifică ca OM. Sigur că, orice personaj pe care îl aprofundez, modifică. Sigur că, din cauza meseriei mi se zice uneori că „joc teatru”. Desigur că ascunzându-mă într-o păpușă sau o marionetă, mi s-ar putea reproșa câte și mai câte, dar…nu despre această mască e vorba! Ci despre faptul că socializarea pe internet nu-i totuna cu cea în real, căci se modifică niște vibrații care duc cu timpul înspre însingurare, angoase, alienări etc, asta fiindcă scena online poate fi comparabilă cu o scenă de teatru, pe scândurile căreia se perindă tot soiul de personaje negative precum și pozitive. Aș putea scrie un tratat despre asta, dar o să mă rezum în acest articol doar la 0,0000…1% aspecte.

Pentru mine cel puțin, nu e un pericol acest „drăcșor” (0 și 1) numit „internet”, și nu fiindcă Realitatea poate fi mai nocivă uneori decât periplul în vid( adică navigarea pe internet), ci pentru că mă regăsesc în acea comunitate de copiii, cu care lucrez și care îmi furnizează o doză de emoții pe care uneori nici nu prea pot s-o duc în „spinare”.

Spre exemplu, a doua zi, după întâmplarea cu mămica-uragan, i-am strâns pe copii la o discuție, având în vedere o temă care pune probleme și nouă, adulților, darămite lor, inspirată fiind de episodul de sub felinar: realitatea.
Ce e realitatea? îl întreb pe Sebi.
Realitatea e aici! și-mi arătă podeaua. Pe urmă aici, și-mi arătă sala de curs, întinzând brațele larg, ca într-o îmbrățișare a locului și gesticulând. Până la fereastră.
Și, de la fereastră încolo nu e realitate? îl iscodesc eu, privind pe fereastra imensă a sălii de curs, o fereastră care dă înspre un loc de joacă, amenajat într-un parc.
Nu e același lucru
Nu e aceeași realitate? Sunt copii și acolo, mămici… plusez eu.
Păi, nu e. Că eu nu bat până acolo.
Adică, fiecare cu realitatea lui?
Cam așa ceva, îmi zâmbește el și se duce la locul lui.
Deci, concluzionez eu, realitatea are multe uși.
Ba, ferestre, mă corectează el, iar ceilalți copii încep să râdă.

Acuma, nu v-am zis intenționat ce vârstă avea Sebi atunci, acum e mai mare cu 2 ani și jumătate. Avea 4 ani.
Concluzia n-o trag eu, e doar un îndemn spre Reflecții și Reflexii.

Acum, revenind la Komunomo. Fiind o platformă în formare, prin concursul SuperBlog am fost invitați să devenim „membri fondatori” și să contribuim prin aceste articole, spunându-ne părerea despre comunitățile online din care facem parte activ sau nu și dacă acțiunile se mută și în off line.

Cum nimic nu mai merge fără un „event” pe facebook, trebuie să amintesc că toate spectacolele de teatru sunt promovate prin evenimente pe facebook. Orice nouă „afacere” la fel.

Însă, o să contrazic puțin ce-am zis, pentru că atelierul meu de teatru funcționează de vreo 4 ani și fără să fac mare tam-tam, fiind o activitate pe care nu mi-o promovez în online. Nu am făcut asta, pentru că mi s-a părut că e prea mult și m-aș abandona internetului și mai mult decât o fac.

Acest blog îmi „mănâncă” suficient timp precum și mersul din „casă” în „casă”, mers care, de cele mai multe ori e și dintr-o reciprocitate (cunoscută în online, se știe asta, nu zic eu vreun secret). Să nu mai zic de acest concurs, 2 luni de maraton întru creativitate(uite că am zis, totuși)…

Așadar, fac parte dintr-o comunitate care nu e foarte rece, dar nici prea caldă. Dar e o activitate care îmi întreține pasiunea pentru scris, o a doua iubire după teatru și atunci nu resimt zona de rece. Cu câțiva dintre cei care mi-au călcat pragul virtual, m-am întâlnit și în offline. Nu mulți, să ne înțelegem, dar niciunul dintre cei întâlniți nu a fost diferit de „masca” din online. Ba, mai mult, am dezvoltat împreună „niște” prietenii trainice — care nu cred că se vor rupe vreodată — după întâlnirea în real. Aș mai avea și aici de adăugat, dar vreau să structurez cât mai succint acest final de întâlnire-incursiune într-o zonă despre care aș avea să dezvolt mii de ipoteze și cărări tot atâtea. Ferestre, uși, lacăte, zgomote, intrigi.

O comunitate poți fi chiar tu, până la urmă. Știți cum mă vede „internetul” pe mine? O comunitate cu multe offline-uri și cu online-uri tot atâtea. O comunitate care face parte dintr-o comunitate, care și ea, la rându-i e înglobată într-o comunitate și mai mare, un labirint până la urmă, în care te poți pierde, dacă nu îți fixezi niște repere zdravene.
Și mă mai vede într-un fel, uite-așa:
1000001- A
1101100- L
1001101- M
1000001- A(aici puteți să vă jucați și voi)
Eu una( deși sunt mai multe eu), reușesc să îmbin toate lumile în care mă regăsesc, nu simt că mă afectează în vreun fel faptul că sunt o excursionistă în spațiul ăsta virtual, care zăbovește câteodată cam prea mult într-o anumită regiune, că s-a rătăcit, dar probabil că și energia pe care o obțin în urma întâlnirilor cu picii e un soi de „carburant” pentru povârnișurile ori gropile întâlnite, precum și o hartă de a reveni înapoi, în offline.
Ei sunt felinarul sub care m-am oprit. Pânza e și ea, sper, evidentă.

„Cling-vrum-ul” pentru staționarea în online întru întoarcerea în offline ni-l setăm fiecare diferit. Că a mai apărut o comunitate care face asta, gestul e salutar și le urez succes în demersul lor celor de la Komunomo. O comunitate pe care vă invit s-o descoperiți și voi și spre care v-am lăsat cărare sub cuvântul înroșit.

Și, ca să nu vă las pe gol, numai cu vorbăraie, o să vă fac cunoștință cu Sebi, dar și cu câțiva dintre copiii cu care lucrez, într-o întâlnire la mine acasă, într-o duminică:

Și încă una în sala de curs:

A mai venit un elefant, DOi! Doi elefanți, se legănau pe o pânză de păianjen, și fiindcă ea nu se rupea…

Cam gata…probabil că n-am atins nici măcar cât îmi propusesem, dar cu siguranță am spus enorm de multe despre mine, care, după cum știți, sunt doar pseudonimul sub care îmi mai arunc pe aici câte o poezie sau vreo altă năzbâtie literară, în timp ce omul din spatele Alma Nahe rămâne în culise.

Dacă ar fi să glumesc, acum, în încheiere, ocazia întâlnirii cu Komunomo, care-și propunea să întoarcă omul din mine în offline, a produs, de fapt, o reacție adversă: l-a adus în online. Desigur că se tratează, trântesc vreo trei poezii din care n-o să înțelegeți chiar tot sau poate nimic și redevin aceeași Alma Nahe. 🙂
Acestea fiind zise…

0018

SuperBlog 2014, proba de „Prietenie, contribuție, COMUNITATE” cu image

Punctaj obținut: 98

Anunțuri
  1. Am văzut filmuleţele – minunat! 🙂
    Construieşti şi menţii o comunitate de copii talentaţi! 🙂

  2. foarte frumos Olimpia, multumesc. copiii sunt viitorul si este minunat ca ii inveti sa isi exprime emotiile de mici. e o generatie norocoasa cea care creste asa.

  3. Imi place cum scrii, stilul tau e atat de cursiv si lejer iar cuvintele vin usor fara sa se ingramadeasca. Ce mi se pare ciudat e ca te citesc cu mare placere desi nu inteleg tot ce vrei sa transmiți 🙂 Si totusi revin mereu…

  4. Cât din noi rămâne în culise după ani de scris pe blog, după comentarii şi răspunsuri la comentarii? Mie mi se pare că ne îmbunătăţim „masca” până când se estompează toate trăsăturile închipuite şi faţa pe care o purtăm online devine foarte asemănătoare cu faţa pe care o purtăm pe stradă sau acasă. Uneori răzbat la suprafaţă online lucruri pe care nu le arătăm altora decât din greşeală sau gânduri pe care nu avem curajul să le rostim cu voce tare. Le trecem în scrierile noastre şi ne spunem: „Înţeleagă fiecare ce-o vrea!”… pentru că eu cred că cititorii noştri nu înţeleg neapărat ceea ce vrem noi să transmitem, ci se înţeleg pe ei înşişi în cuvintele noastre. Mi s-a întâmplat să-mi recitesc câte o poezie după un comentariu care m-a lăsat nedumerită şi să constat că da, ceea ce am scris putea fi interpretat foarte bine şi altfel decât am gândit eu… 🙂

    • Sigur că da, Carmen! Semănăm cu imaginea pe care ne-am propus-o. Cumva, blogul ăsta mă trage de mânecă și îmi amintește ce îmi doresc de la mine. „Fii asta, fii asta!” îmi tot strigă. Când realizez că sunt în stagnare, că nu mi se mai întâmplă nimic remarcabil, revin aici și îmi reamintesc pașii…

      Ai văzut cum se scrie „Alma”…m-am gândit și la tine. 🙂

  5. Frumoasa, curajoasa si reusita descindere din Alma-Nahé in Alma. Acum sunt curioasa cum va fi din Alma in… Nahé. Dar imagineaza-ti cum ar fi din Nahé in Alma!

  6. hm… se pare că ai spus tot, ce-mi rămâne mie???. 🙂
    chiar dacă este prima oară când povesteşti aici, direct, despre „la copii” deşi eu ştiu toate acestea şi chiar mai mult…. când vorbeşti despre copii „tăi” ţi se luminează întreg chipul! luminezi de bucurie!

    uneori, când îmi amintesc cum ne-am întâlnit noi două (tu voiai să faci parte dintr-o comunitate online din care eu am ales să mă retrag de curând- culmea, unul dintre motive este tocmai realul, dar şi asta ştii deja- cuvintele ne-ar fi putut fi potrivnice atunci, ştiu, ştiu că îţi aminteşti) îmi vine să râd. apărusei ca un taifun şi mă distram copios când ceilalţi se întrebau- şi mă întrebau- ce ai vrut să scrii.

    şi-apoi a venit primăvara aceea când am lăsat deoparte tastele ca să vorbim. ca o continuare. ca un gest firesc de a da valoare timpului petrecut în online printr-o îmbrăţişare în offline, de a certifica o prietenie care există şi astăzi, este la fel chiar dacă eu am ales să mă întorc mai mult în real de un timp.

    uneori îmi amintesc de un balans pe marginea unei prăpăstii. şi ştiu că tu ai fost acolo. dintre toţi oamenii, tu. pe fragilul pânzei noastre de păianjen, tu. pentru că internetul acesta, o mare bibliotecă în esenţă, ne poate ajuta să ne cunoaştem, pe noi ne-a ajutat. cine credea că sloganul acelui club psi a fost ales întâmplător, greşeşte: eu chiar cred că dincolo de cuvinte sunt oameni. dar ca să îi cunoşti trebuie să mergi, să faci acei paşi în offline.

    îţi mulţumesc pentru că eşti prietena mea. uneori mă enervezi, dar şi asta ştii deja. 🙂

      • :))))

        ştii tu! ajungi la vorba mea… cândva. 🙂 este bine să tastăm, dar este lipsit de valoare, dacă refuzăm să ne îmbrăţişăm.

        • A, sigur că…! Adică, tu din Brașov și eu din Focșani ne-am putut îmbrățișa și dincolo de cuvinte, dar fiindcă am vrut și una, și alta. 😉
          Comunitatea te „crește” sau te poate „pica”…fie ea on sau off line. Aș fi putut să dezvolt acest subiect, căci aveam material…hăhăăă…mult! Dar am ales să las să vorbească comunitatea care se dezvoltă cu și datorită intervenției mele în offline și nu în online, unde trebuie să umbli în vârful picioarelor, ca să nu deranjezi sau să pupi, ceea ce mi se pare cel mai scârbos. Și eu nu prea le am.
          Îți mulțumesc și eu pentru prietenia ta, care se reflectă atât în on cât și în off. Știu că vei rămâne aici și acolo, indiferent dacă uneori punctele noastre de vedere nu coincid.

        • geniala fraza aceasta: „este bine să tastăm, dar este lipsit de valoare, dacă refuzăm să ne îmbrăţişăm” – imi permiti sa te citez pe facebook?
          multumesc,
          silvia

  7. Acum că ţi-am citit dezvăluirile, îmi pare rău că nu trăiesc în Focşani, că să te întâlnesc în acel real de care vorbeşti. Ce coincidenţă, puştiul meu îşi doreşte mult să facă teatru, iar eu nu găsesc aici pe nimeni care să rezoneze cu sufletul lui de adolescent înflăcărat şi sensibil, lipsit de inhibiţii şi plin de imaginaţie. Acest lucru mă umple de frustrare, de van şi lehamite. „Şi ce-o să faci în legătură cu asta? Nimic? ” m-a întrebat el, deunăzi; şi da, probabil că n-o să fac altceva decât să-mi pun masca impasibilă şi aproape asexuată, de cuvânt, şi să scriu alte versuri pe care am să le postez pe blog. Ha, ciudat simţ al umorului mai are şi viața asta!

  8. Pentru mine, cât am stat în Praga, online-ul a fost singura legătură cu țara. Atunci cred că m-am abandonat online-ului mai mult ca oricând, prin blogul pe care mi l-am făcut (inspirat de blogul tău, dacă e să fiu sincer, fiindcă îmi ziceai tot timpul: „scrie, scrie-te, doar așa o să îți amintești cum ești și cum vrei să fii”
    Și, cum eu sunt unul din „elevii” tăi, care mai târziu ți-a devenit coleg și partener de scenă, și asta trebuie să marchez. Diferența de 11 ani între noi n-a contat niciodată. Te-am simțit ca fiind altceva din clipa când te-am întâlnit. Bine, și tu….Mai ții minte?
    Eu lucram cu Valentin pe-atunci și fiindcă ne-am apucat târziu de repetiții, ai venit și tu să ne ajuți la spectacol. Și, fiindcă eram îmbrăcat cu o fustă, și eram cu spatele, ai crezut că-s o gagică. :)))))
    Apoi, îmi amintesc cum ne adunam la tine acasă toți, ca să coasem costumele pentru spectacol.
    Sau cum cântam eu fals, dar tu mă încurajai, chiar dacă n-aveam ureche muzicală. :)) Acum cânt ceva mai bine fiindcă n-am simțit faptul că nu pot cânta ca pe o frustrare.

    Ce vremuri! Bine, eu am rămas lângă tine și nu ne lipsesc amintirile, căci ele încă se construiesc. Atunci eram un copil și acum, la rându-mi am eu unul de numai câteva zile.
    Sper să îți rămân alături și de-acum înainte, cât pot, cât ne-o fi timpul…

      • Într-adevăr zâmbesc şi asta doar pentru că tocmai am citit pe ecran: „acest videoclip este privat”. 😉

        • Verifică acum, că i-am dat drumul. E nelistat în căutări, dar ar trebui să se vadă din link-ul pe care l-am pus.

          • Ai dreptate. Râd în hohote şi, în final chiar… zâmbesc. 🙂

            • Nu știu câți ani are puștiul tău, dar ăsta „al meu” avea 15 când l-am filmat. Acu’ are 16. Când a venit la curs era timid rău. Acum e cu mult mai dezinhibat. 🙂

              • Are treişpe’ şi dintr-o dată arată de cinşpe’ şi lumea lui de copil s-a prăbuşit peste noapte, şi este cătrănit şi veşnic nemulţumit. Nu vrea să renunţe încă. Dar în acelaşi timp este foarte matur în gândire. Nici mie nu-mi vine să cred că nu mai are cinci ani.

                • Știu ce spui, am și eu câteva bucăți de 13, care-aveau 9 când au venit și mutrișoare de 6 ani și acum zici că au 16. Mie îmi povestesc foarte multe chestii, iar eu pot să îi țin la curent pe părinți, ceea ce le ușurează relația cu propriul copil. La 13 ani încep să dea cu nasu’ de fete…hehe…de-aici cele mai multe frustrări. Spre exemplu, unul dintre băieți mi-a zis că el nu înțelege de ce colegele lui se lasă ciupite de fund de băieți, iar el, care i-a dus o floare de mărțișor, nici nu a fost luat în seamă. Ba, dimpotrivă, l-a luat fata respectivă peste picior. 🙂 Și atunci, na, stau să le explic ce și cum…e de muncă cu ei, dar îmi place să o fac. Așa că, știu ce zici.

  9. sa inteleg ca nu fct. comenturile mele?

    • Nu înțeleg „fct.”-ul, dar am înțeles îngrijorarea. 🙂 Comentariile tale su fost considerate spam de wordpress și acolo ar fi stat mult și bine, dacă n-aș verifica periodic spam-ul, fiindcă mai dă și erori.

  10. Eu sunt dezamagita de comunitate in general.

  11. Eu mi-am scos Internetul de vreo luna, am ramas doar cu cel de pe telefon. Fac un experiment. Sunt curioasa cat rezist. Interesanta ideea de comunitate pe internet, care sa te intoarca in viata ta cea de toate zilele.

  12. […] Săpunaru – Există o pânză de păianjen pe care mă legăn, dar nu se rupe – 98 […]

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: