alma nahe

Archive for noiembrie 2014|Monthly archive page

În care există e un sfârșit și nu un început

In dicţionar de mişcare on noiembrie 28, 2014 at 5:41 PM

100_5511

Am citit undeva: închiriez păsări.
Poate e ceva experimental, mi-am zis,
ultima plăcere, de vânzare, inventată de oameni
și-am vrut să rămân fără niciun cuvânt,
atunci, pe loc,
să ajung acasă fără niciun cuvânt,
dar deja era prea târziu,
gândul își făcuse cuib:
în ce zi ai închiria o pasăre, i-ai cumpăra o cușcă,
ai s-o-nchiriezi mereu pe aceeași ?

Et cætera.
Se întâmplă că, dacă mă duc în oraș,
la cumpărături,
mă întorc acasă cu sacoșa ușoară,
dar plină de cuvinte.
Sunt unii care nu dau un ban pe cuvinte,
nici nu le aleg.
Eu, când văd legătura,
așezată pe tejgheaua precupeților de vorbe,
în soare sau în ninsoare,
o iau și o bag în traistă
plătind prețul.
Cuvintele costă, dar le poți închiria pe urmă
și te scoți:
în lume,
în oraș,
într-un cadru intim.
Așa e de când lumea,
iar lumea asta e și ea
un obiect fără formă, cu o scară la cer,
iar dedesubt un bloc de beton.
Într-o zi, la etajul IV(patru) al blocului,
cineva a tras de toarta sacoșei,
ea s-a rupt și câteva cuvinte au coborât treptele,
altele s-au dat de-a dura pe balustradă.
Unele voiau să se facă (când vor fi mari) poezie
și mi-a părut rău după acestea,
că s-au ascuns sub preș.
M-am trezit întrebându-mă de ce ar trage cineva de
plasa cuvintelor — o răsturnare de situație de moment —
altcuiva. Și-atunci,
ce să vezi?( Pe tavan, cum unde?!)
Un afiș,
pe care scria:
SuperBlog, Președinte în căutare de cuvinte!
Pe mine m-a distrat întotdeauna alipirea
dintre aceste cuvinte:
preș e dinte.
Uneori, cuvintele sunt grații,
alteori sunt gratii.

Am bătut palma cu răsturnătorul de cuvinte — că
m-am prins că asta căuta
și de-asta trăsese de plasticul meu:
căuta cuvinte pentru președinte — și
m-am închiriat pe două luni.
Toate discursurile pe care i le-am scris
au început cu „există”(e un cuvânt publicitar puternic),
ăsta e ultimul,
în care „există” e un sfârșit și nu un început.
Deocamdată conduc ministerul cu numărul 14,
timp în care am fost recompensată cu un stick(sss…),
un tricou, un hanorac, o șapcă și 50 de euro,
dar nu sunt singura care i le scrie,
așa că mă aștept la orice
(și în același timp la nimic),
mai sunt patru note de cântat
(inclusiv asta!)
și cam atât am avut eu de declarat,
mă apropii de finalul campaniei,
iată, se zvântă ultimele cuvinte!
În 24 de texte m-am apropiat
mai mult sau mai puțin
de programul muzical,
dar, cu siguranță nu m-am îndepărtat de cuvânt
și de mișcările lui.
Unul a fulguit,
altul a viscolit,
altul a făcut focul,
altul l-a stins,
decorul în care se desfășoară orice campanie
e același,
e monoton,
de ieșit iese cine trebuie
(adică eu, din decor),
din cor de păsărele pe-o ramură șubredă,
rămân voluntarul din public
și ce-ar mai fi de spus e că pentru mine
acest candidat e tot un străin,
nu ne-am apropiat decât în cuvinte,
nu e nicio afacere la mijloc,
vocea mea e tot aceeași,
eu n-am modificat cântecul,
e același(verifică!)
,
lutul tot în străchini se preschimbă în lumea asta,
cu vântul se surpă,
cuvântul se surpă.

100_5510

00187
SuperBlog 2014, proba de urnă.
Premiul probei e că devii partener media blog(ger) partener. 🙂

Mai jos, în comentarii, urna e deschisă. Dacă simțiți nevoia(de cântare,  în toate sensurile) acum e momentul.

Punctaj obținut: 95

Există un anume farmec în ierni

In dicţionar de mişcare on noiembrie 27, 2014 at 1:21 AM
Erika Kuhn

Erika Kuhn

Încă urs polar, luni,
încruntându-se,
bucuria mi-o livrează încet
din flori de fum
lichid:
lacuri Farmec.
Mor(-mor) după gri
discret.

IT'S FREEZING OUT THERE

IT’S FREEZING OUT THERE

Înșelătorie-n mișcare, marți,
din tambur descurajat de ceasuri,
3!
Contra bass,
vis de sirene amețitoare cu
flori de gheață-n priviri,
unghii în negru,
cântare.
Clipocind(de la clipă),
greiere-n (capu’ meu) bucătărie cri-criind:
ojă farmec, ojă farmec…
de la vapori.

ENJOY YOUR DARK SIDE

ENJOY YOUR DARK SIDE

Lemn, un pitic miercuri.
Rece — ambulant gratuit — dăruind pietre,
dispare în reflecții scurte, timid,
printre brazi:
„Mă dau…pe brazdă azi!”
Și-așa și lunecă-n verde închis,
se tot pierde-n aprinderi,
sclipiri…
Iubiri-chilipir.

TREE' ROCK

TREE’ ROCK

Poet dezechilibrat
în vârf de munte
învârte cu pasiune, extrem de beat
o perlă de zăpadă,
aer curat, ieftin,
somnoros joi,
coruri imaginează ingenuu:
„Cer albastru regal!”
Pe la refren,
imagini-bruiaj:
mașini zgâriind asfaltul.
Ah, de ce-s treaz?

YOUR HIGHNESS

YOUR HIGHNESS

Vineri îmbâcsit, suflare multă,
concertul ierbii, hârtia
în slabă poticnire de lună,
ca o lampă legănându-se-amețitor
dezintegrând alb în verde.
În față!
Deținute în gălăgie,
îmbrățișări captive
din prietenii lichide
împrăștie ceața.
Dar viața?

GO GET THEM, GIRL

GO GET THEM, GIRL

Portărel, îmi face semn sâmbătă, moale:
capturi de arțar.
Se cațără mândru, mut.
Gemete, bicicletă în dans,
cling-cling…
un mesaj răgușit.
Jalnic dor!
Într-o ureche, simțindu-se ca acasă,
puricii joacă Scrabble.
În contrast,
unghii pe piele,
orange…ușor.

HONEY, I'M HOME

HONEY, I’M HOME

Prin țevi, sforăind, duminică
amabil.
Nou-născut, primul fulg
mizerii trăgînd,
mere coapte așteaptă,
bucurie în stare proaspătă,
dar…horn îngust.
Pe sus, vulturi
din păcate curate
șchiopătând prin văzduh.
Pe jos, un biscuite-n paharul cu lapte.
Prin troiene de nea,
mouse-ul sângerează în foaie,
nerușinat.
Vine iar luni,
o iau de la cap!

SANTA'S HERE

SANTA’S HERE

Când Lacurile Farmec Collection 2014 pot fi stări…

Colecția Farmec Toamnă-Iarnă 2014

Colecția Farmec Toamnă-Iarnă 2014

00188

SuperBlog 2014, proba de unghii date cu  image

Punctaj obținut: 91

Există întotdeauna o șansă să îți continui drumul liniștit

In dicţionar de mişcare on noiembrie 25, 2014 at 5:59 PM
image

André Kertész – „Chairs on the Champs Elysées”

În goana noastră după nimicuri-scânteie furăm cu ochiul stânga-dreapta, înapoi-înainte, căutând drumul cel mai bun, fără gropi, fără crăpături, fără prea multe obstacole, luându-ne după semne, linii de demarcație, faruri sau urmându-l instinctual, știind deja drumul, fiindcă l-am mai făcut. Dintotdeauna am fost — fie pe jos, fie călare pe cal, fie în căruță, tren ori în mașină — privitori dincolo de ochi ca printr-o fereastră în verde, ruginiu sau alb pufos, căutând în pietre, copaci, nori, dar mai ales căutând în oameni nemaivăzutul, nemaiîntâlnitul, nemaitrăitul.

Pe unii i-am păstrat în fața ochilor, dorindu-ne să ne rescrie sau să aducă un plus în povestea noastră personală, pe alții i-am mutat cu degetul dintr-o parte în alta, fiindcă am învățat între timp cum să schimbăm imaginile și mai repede, tactil, și, mai ales, variațiunile cuvântului „mobil”.

Unii ne-am încăpățânat și am rămas blocați în traficul de sentimente, al meu, al tău, al altora sau surprinși de un semafor care nu mai vrea să afișeze culoarea așteptărilor pe scaunul din stânga.

Ieșim din case la treburile noastre, unii dintre noi ne decapotăm, alții ne ambalăm mai greu, când nu ni se îneacă corăbiile, ni se îneacă motorul și uităm că poate fi periculos să nu fii atent o secundă, că orice moment de neatenție se poate converti într-un posibil accident, oricât de antrenați ne-am considera.

Între toate astea sau pe deasupra ori dedesubtul lor, ne alcătuim din sentimente-întrecere pe care le donăm rețelei de socializare, cea mai rezistentă „prefață” a vieții din ultimul deceniu, Facebook, în orice timp al zilei și, fie că mergem pe jos, fie că ne găsim în traficul urban și accelerat al orașului, deși furați de ecran, ne mai aruncăm totuși câteva ocheade, o grimasă, un scâncet, semn că nu ne-am lăsat furați de tot de cristale lichide.

Nu mai așteptăm răspunsuri de sus care să ude plăntuța speranței, ne-am mutat zeul pe pământ, iar el…el știe tot despre noi, fiindcă e tot timpul cu noi. Fiecare ceas împreună cu el e un mare eveniment. Îi atingem ecranul și, ca și cum viața noastră s-ar putea derula cu aceeași ușurință, ne prindem mâinile sub fereastră, intenționat.

Habar n-ai unde sunt, nu? De unde îți vin…Dar eu știu, am o hartă. Uite-mă, un punct înroșit în mișcare, pulsând, pulsând, pulsând…Vin către tine. Din stânga, din dreapta, de nicăieri, de oriunde. Încă îți apar sub formă de text și de-asta nu-mi simți încă răsuflarea. Dar te ajung în curând. Astăzi, doar sub formă de experiment*!

Ia-ți telefonul în mână și scrie un SMS oricui dorești și în timpul ăsta plimbă-te prin toată casa. Nu-ți ridica privirea, ai parcurs kilometri întregi dintr-o cameră într-alta de-a lungul timpului. Te-ai ridicat din scaun? Hai, curaj, șansele să te lovești sunt mici! Crezi că te-aș fi pus să faci asta dacă eu însămi n-aș fi încercat înainte?

Dintotdeauna omul, trăind între soare și lună, s-a considerat înconjurat de duhuri pentru atunci când viața se preface într-o aventură primejdioasă. Să zicem că…sunt duhul tău azi. Acum, că sunt aici, ceartă masa de care te-ai lovit ori scaunul „rău” sau atârnă de filosofia după care se călăuzește fiecare: împăcarea cu gândul că murim într-o zi.

La revedere, cailor! Zbor mai iute ca voi…

Sau nu mă asculta! Dar nu arunca încă lampa din care m-ai scăpat, frecând-o! Fiindcă te-aș mai coborî scările, etaj cu etaj și te-aș arunca în necunoscut. Te-aș urca într-o Toyota și te-aș lăsa în viață cât să urăști piatra care ți-a sărit în parbriz ori prietenul care tocmai îți dădea un like pe Facebook și peste care tu ai dat, căci am făcut (din condei) în așa fel încât să îl omori la trecerea de pietoni, fiindcă îți numărai like-urile la un selfie cu tine la volan.

Sigur, acum sunt doar covorul fermecat care te-a silit în poveste să te urci fără regrete, dar care, pe urmă te-a îngropat în ele, fiindcă n-ai știut să te oprești!

Te-ai lăsat în voia textului, nici o clipă n-ai crezut că te voi aduce aici, în acest punct. Te-am așezat pe unul din scaunele goale dintru început și aș fi putut rândui în fața ochilor tăi perechi-perechi de păsărele care să danseze în văzduh sau stele verzi, în jurul capului, iar culoarea lor să fie atât de minunată încât să-ți vină să pui mâna pe ele, să vezi dacă-s adevărate.

Prilejuri pentru a da un semnal de alarmă sunt destule. De pe lumea asta sau de pe cealaltă. Din orice idee ți-aș fi putut naște un punct culminant, pregătit minuțios, în care multe alte vietăți apar și dispar în calea ta, un exemplu ușurat în plâns sau disperare, eu fiind acum cea liberă de orice cenzură întru durere, iar tu, cel prins pe un drum fără întoarcere. Te-aș fi putut transforma într-o fantomă speriată care nu înțelege ce i s-a întâmplat și de unde i se trage și atunci aș fi apărut eu, un duh enervant, care să te mustre și să te pedepsească cu eternitatea, timp în care îți mor toți cunoscuții din pricina unui telefon mobil și a tentației de a-l folosi în trafic ca pe singura legătură din viața lor.

Dar de ce să fac asta? De ce să te transcriu ca pe un greiere prins într-o pildă de zile mari, care nu și-a ascultat furnica și-a pierdut, rând pe rând, fiecare anotimp? De ce să îți scriu(ironia sorții!) un mesaj de „la revedere” pe Facebook întru speranța că ne vom întâlni mai buni și mai atenți pe lumea cealaltă? De ce să nu îți atrag atenția încă o dată cum să pui preț pe acest ritm, mai felurit decât cel al veșnicelor simfonii, care oricum te-ar plictisi.

Pentru că eu azi nu sunt decât un duh pornit din înțelepciunea vieții și nu din negurile ei, cuprins de rânduiala împărțirii teritoriului care nu se încheie niciodată cu moartea cuiva. Trecerea hotarului nu e azi, fiindcă vreau să cred că n-ai citit acest text în timp ce erai la volan, că pământul pe care calci acum nu este o stare, ci un fapt și că cealaltă cale e aceea în care te-ai oprit pe marginea drumului când ai pătruns în lumea magiei telefonului deștept.

Că legătura dintre pricină și urmare este o realitate concretă, poate că știi sau nu știi, dar vreau să îți spun că 23% din numărul total de accidente dintr-un an sunt cauzate de utilizarea telefonului la volan.

Scaunele din imaginea de mai sus pot fi un loc de relaxare, în care poți utiliza telefonul mobil cât poftești sau până te lasă bateria. Dar pot fi și-o ilustrare (atipică poate) a unui priveghi.

Nu scrie mesaje pe telefonul mobil când conduci! Nu moare nimeni fără mesajul ăla. Dar tu poți muri, scriindu-l sau poți omorî un trecător întâmplător prin viețile noastre, ale tuturora, dar care pentru tine va deveni veșnica remușcare, veșnica pomenire.

Nu deveni un text pe o piatră mortuară! Există întotdeauna o șansă să îți continui drumul (în viață) liniștit! N-o irosi!
00187

SuperBlog2014, proba de atenție în trafic cu image

* pe 11 iunie 2014 a avut loc un experiment, menit să atragă atenția celor care folosesc în trafic telefonul mobil, pe care-l puteți urmări integral dând click pe cuvântul „experiment” (mai sus, în text!), o campanie Toyota “Don’t Text and Drive!”

Punctaj obținut: 97(nota maxima- adică am câștigat proba) 🙂

Există o scuză a erorii

In dicţionar de mişcare on noiembrie 21, 2014 at 5:54 AM
image

Erika Kuhn

Inspiră! Închide ochii! Din închipuiri apare un ținut.
Expiră! Gândul, în stare pură.
Inspiră! Ținutul își așteaptă cunoașterea. Din cunoaştere apar piroanele. Și impuritatea.
Expiră! Urmărește construcția! Bate fierul cât e cald! Câteva decizii te vor face să crezi că eşti un om al locului. Un om al locului, nu un manufacturier!
Inspiră! Ca om al locului, vei vrea să simți măreţia gurii: sâmburii. Nu și prăpăstiile ei.
Expiră! Scuipă sâmburii, dar nu uita, anotimpurile sunt și ele niște biete emoții. Cheamă-ți apele în căutarea soarelui…
Inspiră: Creierul e un nor, ochiul plouă. Boarea din nas. Seceta gurii și cuvintele, fulgi de nea.
Expiră! Gândul venit din nimic s-a așternut, dar se va topi și tot într-acolo se va duce! Expiră la un moment dat. Tot făcutul are scuza erorii! Dar tot ce întâlnești în drumul până la ea te inspiră. Fâșii de paradis și iad. Te uiți în ferestrele altora, dar nu reții chiar tot. Memoria are și ea favoriți.

O comunitate de sentimente străbate largul tău. Un univers într-un univers. Nemărginire în nemărginire, acum poate că sunt un sentiment al universului. Poate că sunt teama lui. Furia lui. Sau tristețea? Nu știu dacă sunt iubirea. Dar, dacă aș fi, poate c-aș fi bucuria lui.

Într-un fel sau altul, eu sunt cea în fața căreia mă repet în emoție. Și câte gânduri trec acum, în acest moment, înot, întru spuma bucuriei…sau întru dezgust.

Când sunt toată numai un gând, n-am nume. De câte ori nu mi-am înțepat degetele și, de câte ori nu m-am ciupit doar ca să văd dacă mai sunt!

Acu sunt carne, acu o narațiune. Între astea două nu pot să-mi dau seama dacă mă înțelege cineva cu adevărat. Sunt perna umplută cu fulgi de gâscă, sfâșitată de cuțit pe acoperiș. Fulgii zboară care-ncotro…O narațiune întreruptă, fiindcă mi-am imaginat sfârșitul gâștii. Sfârșitul poate veni în cursul oricărei guri de aer. În timpul acestui cuvânt. Un cuvânt în care am trăit.

Să închizi universul într-un cuvânt, ei uite, asta da, nebunie!

— Nu te duce mai departe! Acest mesager vine de sub alte stele. Străine. Cuvintele lui au călătorit mii de ani lumină.

Hmm…Câteodată se observă în textura foii așchiile lemnului din care a fost fabricată.

— Habar n-am cine ești și nici eu nu-ți pot spune cine sunt. Înainte de acest ținut, știam. Mi-am lăsat numele la intrare. Un soi de semn. Poate că sunt chiar gâsca…

Să închizi un sentiment într-un cuvânt e și mai nebunesc. Dacă-ți smulge cineva fulgii, țipi, te eliberezi. Un moment tensionat în cronica de față.

Întotdeauna când pornesc în căutarea unei metafore curajoase mă lovesc de felul ăla învechit din sentimente. După nor, soare. După frig, cald. Alternanța asta e firească, dar, în realitate, firescul e absurd: frig-frig-frig. Aș putea să încălzesc, permițând un atașament de moment.

Uite, ar putea să intre oricine în acest moment, neanunțat, în poveste. Să m-adune fulg cu fulg și să mă-nedese la loc și să zică: „Hei, ți-au (cam) mers fulgii!”

Dar, într-un sentiment pur nu pot fi mai mulți. Asta e tristețea mea și numai a mea!

Înainte de-a părăsi acest ținut o să-mi șterg urmele. Poate mi-a scăpat vreo vorbă greșit.

Să te întorci înapoi în tine ar trebui să fie o singură cale.
— Știe cineva pe unde sunt?
Sunt la capătul lui. Nu, nu al ținutului. De unde știu? Păi, ce? Ar trebui să fie artificii? Știu să mor, știu să putrezesc în acest carnaval mental! Știu, îți spun! Știu cum să pun capăt unei emoții!

Aici m-aș putea întrerupe cu un geamăt. Dar, tot la fel de bine, aș mai putea să merg două metafore mai încolo.

— Mi-am pus trandafiri în păr, măi! Roz.

Mi-aș dori să fii aici. Dar mâine…mâine sunt eu acolo.

Există ceva care mă obosește în ficțiune. Poate-ar trebui să ies.

Inspiră! Deschide ochii!
Expiră! Suflă în cană, răcește ceaiul din talpa-gâștii!

Eu m-am cam fript, de mi-au mers fulgii. Ce expresie! De unde și cum s-o fi împământenit?

Șuieră trenul. Poate-o să-l prind de data asta! Șterge-mi expresia de pe față! Ascunde-mă bine în pielea de focă!
00187
SuperBlog 2014, proba de reîntoarcere la emoții cu
image

Punctaj obținut: 96

Există…

In dicţionar de mişcare on noiembrie 18, 2014 at 7:01 PM
image

Erika Kuhn

 

ÎNTÂIA STARE:

Privește, dar nu atinge!

Sunt multe care, ca să le faci bine,
cer trudă și îți lasă gust amar.
Sunt, însă, unele-adunate, bucățele mici, în față,
care-au gust dulce, -s afumate(-n lemn de fag) și te-mbie, și
n-ai nevoie decât de poftă mare, scobitori ș-instinct primar.

În astă stare mă întorc spre Cel Ce Știe Toate.
Tu, gură-cască, de nu ai ce face,
să mă asculți, apoi corect socoate și
gândește-acuma în zeru’ de gândire ce îl ai,
pe ce al sorții jar eu stau sau ca pe cuie:
să fii promoter la Delaco și fan brânză,
ia, poftim viteazule, de poftele-ți încuie!

Frauda poftei, însă, e un lucru rău,
furi de la tine, furi din Dumnezeu!
Firește, eu am har, asta s-aplică doar la mine,
degustătorul să-și găseasc-alt zeu și alte pofte, ziceri, alte rime.

STAREA DE DREPT:

Atinge, dar nu gusta!

Păi, cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
doar nu credea că o să stau fidel
acestei închisori a gurii,
eu sunt, de fel, fidel, dar sunt fidel texturii,
compoziției, mirosului, mixturii
și-atunci, mi-am zis: „Vrei să fii cel învins?
Păzește de cumplita droaie acest produs!
Dovadă ei să facă, că îl știu, îl plac așa cum e!”
Și-atunci, eu am ascuns cât am putut
de pofta lor de fan ce s-a născut, așa, pe loc:
pofta ți-o pun în cui de nu îmi dovedești (sau n-ai noroc)
că-ți place cașcavalul afumat cu lemn de fag.
O, dă-mi, Vulcan de Simțuri, dă-mi ajutorare
să-i scap pe oameni de-astă poftă, crudă tare!

STAREA DE LUCRU:

Gustă, dar nu înghiți!

Când îmi intru-n brânză(nu în pâine), nu o fac de lacom,
ci, în felu’ ăla-n care, mi-o dictează a biată cărare
ce-i rătăcește pe toți pofticioșii, care
au pe mână un anume bun:
când să-l împartă, le cresc ghiare.

Deunăzi, vrând unul ca să guste,
părea că vrea să vie, ca să fure,
cu botu-n vânt, cu foamea lui prea mare
și atunci, salvat-am cașcavalu’ de-ale sale bale,
când în sacoșa mea eu l-am adăpostit.
Vezi bine, fiara mi-a ieșit în față,
și, făr’ de saț, gustând, ea devenea tot mai flămândă.
Și-atuncea eu, de spaimă, am mai scos o pungă
și am salvat tot cașcavalul.

„Să cari de-ai vrea și tu cu mine, c-ai un suflet bun
ți-aș mulțumi că nu mă lași în drum”,
i-am spus apoi unui copil, ce pofticios,
voia și el să guste. Dar pe urmă să nu-mi ceri o bucățică,
nu-i frumos ca munca altuia s-o tragi în jos: eu tai și tu mănânci?
Și-atunci ce-ar mai rămâne? Tot ce-am aici e doar de ochii lumii,
și, scuzați, dar sunt aicea unii, mai ales bătrânii,
ce-abia așteaptă o pomană, numa’ să le dai.
Nu-mi vine să le dau, că nu dau de la mine.
Dacă era al meu, eu le-aș fi dat, vezi bine!

Cu ochi lucind de soare, poate și mai tare
tot azi, o Doamnă vru a mă vrăji cu glasu-i, care,
era alunecos și-atunci era să uit
că cașcavalu’ nu e unt.
De îmi cerea ceva mult mai adânc, nu pregetam a-i da,
ceva mărunt, o bucățică, dar apoi privii la gloata-ngrămădită
și-un gând mă birui: „Dar dacă Doamna poate mult a înghiți?”
nu ar ajunge pentru toți, și-atunci s-ar năpusti,
și toți ai mei, acasă, ar posti.

Oh, nu pot eu spera să moară dintr-o dată
această poft-a lor — bărbați, bătrâni, femei, copii — de a gusta,
De-aceea eu le iau azi încă o bucată (ce nasol!),
ca să-i feresc de răul ce le vine-n stol.

STAREA DE FAPT:

Cum de ciocnit, mă voi ciocni mereu de-aceste cete
cu mâna lungă și cu plete,
ca să nu spui că n-ai știut, și mâine
vii să guști, cu-aceeași poftă, ca de câine,
spre-acei cu gură largă eu mai zic, orar, așa:

Luni să îmi dovedească că nu-s morți de foame,
Marți să se teamă să nu-ntreb și neplăcute.
Apoi, pe Miercuri — vai, ce suflete pierdute! —
nu vă bazați că-i darnic, miercuri n-am pomană!
Joi, locu-i blestemat, vin morții să se-nfrupte,
la drept vorbind, pe-aici nu vin nicicând acele duhuri bune,
așa că Vineri treci, te uită, dar nu-mi cere,
sunt încă bântuit de duhuri rele.
Sâmbătă sunt, dar nu-mi aduc aminte
ce tre’ să fac și-atunci eu gust, tot gust, dar ce să fac?
Memoria-mi e toată-un drac!
De nu-l mănânc eu tot, nu știu a zice „ia și tu!”
Duminica eu nu vreau ca să-ți stric,
dar eu, să știi, duminica mă odihnesc, nu dau nimic!
00187

SuperBlog 2014, proba „Povestiri Scurte cu Promoterul Fan Brânză” cu image

Punctaj obținut: 95

Există! – Mătase în flesh-uri de lumină

In dicţionar de mişcare on noiembrie 13, 2014 at 3:13 PM
image

Erika Kuhn

Oriunde mă duc, în dragoste, în fuga mea de cutremure
ori acolo unde toate muzele se tem de smulsul
din sine,
îmi iau doar sufletul cu mine, fiincă trupul meu,
din jumătate în jumătate de oră
se caută în oglindă,
se pipăie
și, pe urmă,
verifică pe internet
promoțiile la sentimente:
cât mai e crema,
ceara,
lama de ras
ori pielea întinerită.
Și-aș renunța la el,
la trup,
dacă aș locui într-o piatră,
într-un fir de iarbă
ori într-un copac,
dar mai bine-aș renunța definitiv la păr
și la înzăhărire *
și-aș folosi lumina intens pulsată(IPL),
are mai multe filtre și selectează diferite lungimi de undă
și nu m-aș mai teme de leziuni
pigmentare ori vasculare.
Prețul nu e în funcție de numărul de vocale
și
poate că am ajuns exact în punctul în care
pot să văd cum se dispare
fără durere.
Adio, iritații!
Adio, vocale!

Câteodată pun semn
după fiecare creștere,
anagen,
catagen,
telogen
mă uit în firul de păr
cum se odihnește
sunt și momente când lumina nu influențează nimic,
când vreau ca sufletu-mi să fie una cu trupul,
dar atunci apar bărbați cu rulete în mâini:
Nu te-ai rașchetat azi!,
dau cu mine de parchet
și-atunci sare din mine, ca arsă, Marilyn Monroe
la câțiva pași de trupul meu
își pipăie fața,
bărbia,
mă întreabă unde e baia,
dar până să-i răspund
ai pi el,
silk’n flesh&go**,
mătase în flash-uri de lumină
și impulsuri o mie,
că e mai practic,
dispare,
cu lama despică.
O, mie! mă încearcă iar vocale,
mă trec furnicături
și mă gândesc la câte s-au adunat în mine,
Doamne, câte bisericuțe au mâinile pe trup!
și verific dacă a închis ușa la baie
și cutia cu instrumente,
n-ai niciun Jazz aud prin ușă,
înfundat,
dar eu, de fapt, nu mai am niciun
haz
de pe vremea când curățam cu minuțiozitate
fiecare centimetru
în slowmotion, în întuneric când
tăiam din mine ramuri, de rămâneau cioturi
și așa am învățat să număr până la…
O, mie! Am și găsit femeia
care să-mi țină de urât!
!
De frumos țin acele prefaceri sub piele
care nu dezbracă femeia de femeie,
așa c-o chem înapoi în mine
pe Marilyn (o adun cu penseta) și mă rog
ca până mâine
să nu-i crească părul înapoi
sub nas,
pe suprafețe mici
și triunghiulare,
pe membre
inferioare,
posterioare,
anterioare,
dar lasă, ‘ai pi el
(am!)
și o s-o ascund în diferite atingeri
de lumină(am un cartuș de rezervă)
în trepte și…
există!
The end!,
așa se termină filmele vechi,
mă întorc mereu în filmul meu,
în zilele mele,
în zilele voastre,
cu o tehnică nouă,
teoria fototermolizei selective***
dar și ca
să-mi spun ultimele cuvinte
și…sfârșitul firului
de păr.
Mă așez pe taburet
și dau drumul luminii în trup
în bucătărie,
apa de la chiuvetă suspină prin țevi în locul meu,
dar mai bine i-aș da drumul
într-o poezie.
Ating buza superioară să
mă șterg de cuvinte,
simt (im)pulsul luminii
ieri vârful firului îmi ieșea prin ziua de azi,
închid porii,
netedă,
pielea a întinerit.
Sunt acasă,
el,
iubitul universal e în dormitor,
(în sfârșit,)ajung și la el,
dintr-o atingere într-alta,
dar flesh-urile de lumină
hhh(ventilat)
ai pi el
vă împiedică
să-l citiți mai departe.
Rămâi conectat acum,
suflete,
altfel cum m-aș mai putea uita fără tine în lume?
00187

* Înzăhărire – epilare cu miere și ulei
** Silk’in flash&go epilator IPL(‘ai pi el) aparat pentru epilare definitivă, cu amprentă mică(precizie pe suprafețe mici, dar cu posibilitate de reglare a impulsurilor — 5 trepte de reglare — pentru întreaga suprafață a corpului. Aparatul are un senzor care detectează dacă pigmentul pielii e bronzat și atunci impulsul nu se declanșează. Contează și tipul firului de păr.

image

Silk’n Flash &Go — 947,10 lei La oferta! 1 353,00 lei -30%(cartuș inclus+ încă unul de 1000 de impulsuri)

*** Teoria fototermolizei selective folosește energia optică, care face ca firul de păr să nu mai crească. El absoarbe selectiv energia luminoasă și o transformă în căldură. Un ciclu complet de tratament poate dura între 18-24 de luni. Într-o clinică specializată costă mult. Dar dacă-l ai pi el (eu îs moldoveancă) în dulapul de la baie te costă cu mult mai puțin.

Pentru mine, Tehnologia IPL nu e o limbă străină, dar e un dialect pe care nu-l vorbesc bine, dar…dacă am lumina potrivită, ascund tehnologia într-un poem. 🙂

Tu îl ai pi el?

0018

SuperBlog 2014, proba de epilare definitivă cu image

Punctaj obținut: 95

Există o pânză de păianjen pe care mă legăn, dar nu se rupe

In dicţionar de mişcare on noiembrie 11, 2014 at 2:23 AM
image
Erika Kuhn

M-am oprit în dreptul felinarului de lângă bloc şi-am privit pânza de păianjen croşetată artistic în jurul lui, dantelă în armonie cu liniştea, pe care numai înserarea ştie să o dăruiască câteodată în sufletul unui om, dar și în inima orașului. Am privit un timp legănatul ei în bătaia vântului, care n-o rupea sau ea i se opunea, ori poate că ajunseseră la o înțelegere și conviețuiau acum în bună pace şi eu, furată de priveliște, mi-am închipuit dintr-o dată că poate şuşotesc împreună despre oameni. Sau chiar despre mine. Şi-am închis ochii, ca să aud mai bine ce-şi zic.


Doamna, ce frumos v-ați acoperit azi! se iți o zână pitică, blondă cu ochi albaștri de nicăieri și mă apucă de mână, apoi se lipi de mine, toată.
„M-am acoperit”, adică cum m-am îmbrăcat? cerui eu o lămurire suplimentară, fiindcă copiii au un limbaj al lor, nealterat de ticurile verbale pe care le căpătăm de-a lungul vieții și, de cele mai multe ori, poți înțelege altceva decât au vrut a spune.
Da, și asta! și își scufundă albastrul din ochi în podea, după care, imediat mă străpunse cu privirea licărind și eu m-am simțit înaintând cu greu prin oceanul de emoții ce…cling-vrumm, cling-vrumm. Ce naiba? Deschid ochii. Clinchetul însoțit de vibrații nu marca apariția vreunei zâne reale(?), ci sunetul se auzise dinspre buzunarul hainei, unde-mi țin telefonul, sunet pe care l-am setat pentru notificările de pe Facebook. O intervenție inoportună, care m-a scuipat brusc înapoi, în timpul meu, o întâlnire cu Zâna Realitate.

Primul impuls a fost să închid telefonul și să continui să rămân captivă în pânza de păianjen (spyder web)care îmi scotea la iveală amintiri dragi din trecut. Fiindcă, da, acea conversație a existat cândva, nu demult, iar ceea ce voia să spună acea micuță copilă, era că „mă acoperisem” în acea zi cu prospețimea, naivitatea și cheful lor de joacă (eu fiindu-le profesoară și predându-le un opțional de actorie).

Dar, în loc să-l închid, mi-am zis totuși să văd cine m-a scos din visare și m-am uitat în fereastra unei alte pânze(web). Era mama unuia dintre copiii cu care, de mai bine de trei ani mă joc de-a teatrul și care-mi zicea pe chat-ul facebook că nu îl lasă pe puștiul ei să vină la cursul de teatru, a doua zi. Pentru că e pedepsit, că stă prea mult pe internet și că vrea, în felul acesta, să îl învețe minte, luându-i ce îi e lui mai drag, adică cele 4 ore săptămânale ale cursului pe care-l susțin și-n particular (și nu numai în Școala Generală de unde s-a rupt acel fragment de realitate dintru început), că una, că alta…etc.

Mama copilului era un uragan și m-a suflat departe de locul în care „navigam”, dar era de înțeles neliniștea ei. Pericolul de a fi captiv într-o lume „imaginară”, pentru un copil, dar și pentru un adult — o lume care se dovedește de cele mai multe ori falsă prin oamenii și comunitățile pe care îi întâlnesc sau le „construiesc”, navigând pe internent, e iminent. Dar asta se întâmplă și în lumea reală, eu n-aș fi atât de radicală, în ce privește internetul, totuși. Viața e și ea, la rându-i o infinită pânză de păianjen. Sigur, ca orice lucru în exces, Lumea în Vid( adică Internetul) poate dăuna, și aici sunt de acord. Dar e un subiect inepuizabil și sucit și răsucit pe mii de părți, până unde dăunează, cum, de ce nu ș.a.m.d.

N-am răspuns imediat femeii, pentru că primul meu impuls a fost să-i contest metoda, dar, la urma urmei piciul ei era doar un „partener de joacă”, nu copilul meu. Dar i-aș fi spus că există și un soi de hai să-i zic „pedeapsă pozitivă”, trimițându-l la curs. Însă, fiecare cu dreptul lui de-a judeca…

Mie copiii, și la școală, dar și la cursul particular de actorie, îmi zic pe nume. Nu „doamna”, cum zâna blondină cu ochi albaștri mi se adresase, aceea fiind doar o scăpare, pe care, însă, le-o corectez mereu și altor pici, fiindcă consider că asta ne apropie și astfel îmi pot desfășura cursul în condiții cu totul aparte și nerigide. Mai ales că ” materia” pe care le-o predau își are larghețea și lejeritatea ei și nu e înregimentată în sistemul de învățământ. Lecțiile mele sunt, de fapt, o înșiruire de joculețe cu aplicabilitate în realitate, și care țin de actorie într-o măsură acceptabilă și ajustabilă vârstei lor prin care își pot descoperi personalitatea lor, dar și a celor din jur prin gesturi, comportament, vorbire. Poate suna un pic pompos, detaliind, dar, este vorba mai degrabă de o incursiune în culisele muncii de actor, care nu ține numai de talent, ci presupune o muncă cu sine, întreținută prin tot soiul de exerciții: de improvizație, de mișcare etc.

Nu am ales eu această „tinerețe fără bătrânețe”, ci m-a ales ea pe mine, astfel că fac parte și dintr-o comunitate de puști. Exceptând-o pe cea în care „puști” sunt arme de foc. De fapt, mă joc acum, evident că nu locuiesc în America, slavă cerului, ci în România, unde încă nu se umblă cu pistolul la purtător.

Dar nu vreau să deviez, ceea ce voiam a zice e că trăiesc mai multe vieți, simultan în mai multe comunități, pe care le împletesc întru rodirea (și rotirea) mea pe acest pământ.

Prima comunitate ar fi cea în care mă regăsesc ca adult, cu responsabilități, cu ambiții de adult, cu aspirații, cu opreliști ș.a.m.d, dar eu fiind actriță, nu resimt atât de acut niște realități. Dacă mai adaug și faptul că sunt păpușăreasă și marionetistă…se ghicesc ceva complicații.

Ar mai fi cea în care copilăresc, un soi de realitate prin intermediul căreia mă „acopăr” cu altfel de vibrații decât le-ar avea un adult de vârsta mea, cursul de teatru. Aș adăuga că nu lucrez numai cu puști, ci și cu adolescenți într-o stagiune teatrală a elevilor, precum și cu adulți, dar m-aș lungi prea tare dacă aș intra în amănunte.

Și ar mai fi și o a treia comunitate, evident, cea prin intermediul căreia vin eu cu această poveste din realitate și o „urc” aici, în „casa” Alma Nahe, cea online.

Mă opresc la ultima, ca să reflectăm împreună un pic, fiindcă astăzi am întâlnit Komunomo. Un nume cu rezonanță, și o felicit pe Silvia Iordache, Marketing Manager, Indevra Software (dezvoltatorul platformei Komunomo), care, de altfel e și ea, la rându-i o fostă participantă a Superblog-ului.

KOMUNOMO este o platformă încă în faza „beta”, dar înțeleg că își propune să fie gazda unor comunități de oameni care doresc să trăiască, să împărtășească, să se reîntoarcă la emoțiile de bază (suprimate de cele mai multe ori de viteza dezvoltării societății moderne).

Adică, un fel de chemare înapoi, înspre offline. Dar online. Un fel de „cling-vrum”, dacă e să mă joc puțin, sortit să ne reamintească că internetul e și poate fi nociv și că ne poate îndepărta de la emoțiile firești, fiindcă în on-line porți o mască.

Acuma, prin prisma meseriei mele, nu mă tem de măști și nici de faptul că purtarea lor mă modifică ca OM. Sigur că, orice personaj pe care îl aprofundez, modifică. Sigur că, din cauza meseriei mi se zice uneori că „joc teatru”. Desigur că ascunzându-mă într-o păpușă sau o marionetă, mi s-ar putea reproșa câte și mai câte, dar…nu despre această mască e vorba! Ci despre faptul că socializarea pe internet nu-i totuna cu cea în real, căci se modifică niște vibrații care duc cu timpul înspre însingurare, angoase, alienări etc, asta fiindcă scena online poate fi comparabilă cu o scenă de teatru, pe scândurile căreia se perindă tot soiul de personaje negative precum și pozitive. Aș putea scrie un tratat despre asta, dar o să mă rezum în acest articol doar la 0,0000…1% aspecte.

Pentru mine cel puțin, nu e un pericol acest „drăcșor” (0 și 1) numit „internet”, și nu fiindcă Realitatea poate fi mai nocivă uneori decât periplul în vid( adică navigarea pe internet), ci pentru că mă regăsesc în acea comunitate de copiii, cu care lucrez și care îmi furnizează o doză de emoții pe care uneori nici nu prea pot s-o duc în „spinare”.

Spre exemplu, a doua zi, după întâmplarea cu mămica-uragan, i-am strâns pe copii la o discuție, având în vedere o temă care pune probleme și nouă, adulților, darămite lor, inspirată fiind de episodul de sub felinar: realitatea.
Ce e realitatea? îl întreb pe Sebi.
Realitatea e aici! și-mi arătă podeaua. Pe urmă aici, și-mi arătă sala de curs, întinzând brațele larg, ca într-o îmbrățișare a locului și gesticulând. Până la fereastră.
Și, de la fereastră încolo nu e realitate? îl iscodesc eu, privind pe fereastra imensă a sălii de curs, o fereastră care dă înspre un loc de joacă, amenajat într-un parc.
Nu e același lucru
Nu e aceeași realitate? Sunt copii și acolo, mămici… plusez eu.
Păi, nu e. Că eu nu bat până acolo.
Adică, fiecare cu realitatea lui?
Cam așa ceva, îmi zâmbește el și se duce la locul lui.
Deci, concluzionez eu, realitatea are multe uși.
Ba, ferestre, mă corectează el, iar ceilalți copii încep să râdă.

Acuma, nu v-am zis intenționat ce vârstă avea Sebi atunci, acum e mai mare cu 2 ani și jumătate. Avea 4 ani. Concluzia n-o trag eu, e doar un îndemn spre Reflecții și Reflexii.

Acum, revenind la Komunomo. Fiind o platformă în formare, prin concursul SuperBlog am fost invitați să devenim „membri fondatori” și să contribuim prin aceste articole, spunându-ne părerea despre comunitățile online din care facem parte activ sau nu și dacă acțiunile se mută și în off line. Cum nimic nu mai merge fără un „event” pe facebook, trebuie să amintesc că toate spectacolele de teatru sunt promovate prin evenimente pe facebook. Orice nouă „afacere” la fel.

Însă, o să contrazic puțin ce-am zis, pentru că atelierul meu de teatru funcționează de vreo 4 ani și fără să fac mare tam-tam, fiind o activitate pe care nu mi-o promovez în online. Nu am făcut asta, pentru că mi s-a părut că e prea mult și m-aș abandona internetului și mai mult decât o fac.

Acest blog îmi „mănâncă” suficient timp precum și mersul din „casă” în „casă”, mers care, de cele mai multe ori e și dintr-o reciprocitate (cunoscută în online, se știe asta, nu zic eu vreun secret). Să nu mai zic de acest concurs, 2 luni de maraton întru creativitate(uite că am zis, totuși)…

Așadar, fac parte dintr-o comunitate care nu e foarte rece, dar nici prea caldă. Dar e o activitate care îmi întreține pasiunea pentru scris, o a doua iubire după teatru și atunci nu resimt zona de rece. Cu câțiva dintre cei care mi-au călcat pragul virtual, m-am întâlnit și în offline. Nu mulți, să ne înțelegem, dar niciunul dintre cei întâlniți nu a fost diferit de „masca” din online. Ba, mai mult, am dezvoltat împreună „niște” prietenii trainice — care nu cred că se vor rupe vreodată — după întâlnirea în real. Aș mai avea și aici de adăugat, dar vreau să structurez cât mai succint acest final de întâlnire-incursiune într-o zonă despre care aș avea să dezvolt mii de ipoteze și cărări tot atâtea. Ferestre, uși, lacăte, zgomote, intrigi.

O comunitate poți fi chiar tu, până la urmă. Știți cum mă vede „internetul” pe mine? O comunitate cu multe offline-uri și cu online-uri tot atâtea. O comunitate care face parte dintr-o comunitate, care și ea, la rându-i e înglobată într-o comunitate și mai mare, un labirint până la urmă, în care te poți pierde, dacă nu îți fixezi niște repere zdravene.
Și mă mai vede într-un fel, uite-așa:
1000001- A
1101100- L
1001101- M
1000001- A(aici puteți să vă jucați și voi)
Eu una( deși sunt mai multe eu), reușesc să îmbin toate lumile în care mă regăsesc, nu simt că mă afectează în vreun fel faptul că sunt o excursionistă în spațiul ăsta virtual, care zăbovește câteodată cam prea mult într-o anumită regiune, că s-a rătăcit, dar probabil că și energia pe care o obțin în urma întâlnirilor cu picii e un soi de „carburant” pentru povârnișurile ori gropile întâlnite, precum și o hartă de a reveni înapoi, în offline.


Ei sunt felinarul sub care m-am oprit. Pânza e și ea, sper, evidentă.

„Cling-vrum-ul” pentru staționarea în online întru întoarcerea în offline ni-l setăm fiecare diferit. Că a mai apărut o comunitate care face asta, gestul e salutar și le urez succes în demersul lor celor de la Komunomo. O comunitate pe care vă invit s-o descoperiți și voi și spre care v-am lăsat cărare sub cuvântul înroșit.

Și, ca să nu vă las pe gol, numai cu vorbăraie, o să vă fac cunoștință cu Sebi, dar și cu câțiva dintre copiii cu care lucrez, într-o întâlnire la mine acasă, într-o duminică:
http://youtu.be/KHnP31DpNTI
Și încă una în sala de curs:
http://youtu.be/UiW6j81CKPw

A mai venit un elefant, DOi! Doi elefanți, se legănau pe o pânză de păianjen, și fiindcă ea nu se rupea…

Cam gata…probabil că n-am atins nici măcar cât îmi propusesem, dar cu siguranță am spus enorm de multe despre mine, care, după cum știți, sunt doar pseudonimul sub care îmi mai arunc pe aici câte o poezie sau vreo altă năzbâtie literară, în timp ce omul din spatele Alma Nahe rămâne în culise.

Dacă ar fi să glumesc, acum, în încheiere, ocazia întâlnirii cu Komunomo, care-și propunea să întoarcă omul din mine în offline, a produs, de fapt, o reacție adversă: l-a adus în online. Desigur că se tratează, trântesc vreo trei poezii din care n-o să înțelegeți chiar tot sau poate nimic și redevin aceeași Alma Nahe. 🙂
Acestea fiind zise…

0018

SuperBlog 2014, proba de „Prietenie, contribuție, COMUNITATE” cu image

Punctaj obținut: 98

Discurs de președinte pe Strada Ficțiunii

In arena luptelor sterile on noiembrie 9, 2014 at 7:11 PM

image

Dacă o să auziți asta, înseamnă că ați murit. De râs. (pauză de efect) „Muriți de râs!”, dintotdeauna mi-am dorit să zic asta în public. Un discurs bun așa ar trebui să înceapă. Și cu o porție de râs zdravănă. Fiindcă nu știi niciodată ce începe după o porție bună de râs. După plâns, știi exact ce îți dorești. Să te asiguri că n-o să mai plângi, deși nu îți prea iese. Nici după un cuvânt, acolo, la capătul lui, nu știi niciodată ce începe. Îl zici și el explodează în mintea celorlalți în miliarde de gânduri, fiecare cu semnul lui de punctuație. Dar voi nu alegeți cuvinte, nu? Voi alegeți semne, stări! Și-atunci, cum să nu râd?! Pentru ce îmi ascultați cuvintele? Ascultați-mi, mai bine, râsul!( râs colorat)

N-ați devenit cumva prea triști? Raționamentul vă joacă pe sârmă și-alegeți băbește, fiindcă, de fapt, nu știți! Să fim serioși, ceea ce vă doriți de la un conducător nu e „răul mai mic”, ci întotdeauna banul! Nu direcție, nu corectitudine, nu un viitor mai bun colectiv. Fiindcă sunteți ai statului, dar nu sunteți Statul, fiincă sunteți particulari, ei, uite de-asta nu puteți gândi un bine colectiv. În spatele cuvintelor candidatului așteptați doar măriri. De salarii, de pensii, de alocații…Așadar, așa și alegeți: (joc demonstrativ cu o monedă; iese ce vrem noi) cu banul!

Nu marca! Marca e doar o remarcă și asta dacă te remarcă cineva că ai potențial. Dacă îi semeni! Te împinge în fața, te ține sus și devii rege. Rege(le) albanilor.( nu articula, nu mai ești regele Albaniei!) Și, dacă nu, te cari din țară. Acolo, în altă țară, ești un cerșetor, freci latrinele altuia, dar o faci pe bani buni și mândru că ești român și (urcă-i pe același piedestal cu tine, voce gravă) că poți reveni ca un rege înapoi.

Eu nu îi exclud pe cei cărora le e bine altundeva decât aici, fără să le fie rău acolo. Dar aceia nu se mai întorc.

Lumea e un cerc și nu ați înțeles-o încă, fiindcă gândiți pătrat. Fiindcă ceea ce vă doriți nu e puțin! Nu e nici mult! E și nu e! (lasă ochelarii să alunece pe nas, privește pe deasupra lor)

Lumea aia bună pe care v-o doriți e un cerc restrâns. De fapt, lumea e formată din mai multe cercuri restrânse și concentrice :lumea viselor, lumea scrisului, lumea filmului, lumea teatrului, lumea cântecului, lumea circului…(opțional, mai poți adăuga o lume, două, care-ți trece prin minte acum; nu aminti de lumea politică)
Dar că lumea e toată un circ, nu ați înțeles încă, fiindcă număr după număr, așteptați cu sufletul …la gură. Îi așteptați cuvântul care să vă cadă bine.

În sinea voastră vă doriți să nu existe plasa de dedesubt. Vă doriți căderea, numai și numai ca să puteți spune că ați fost martori la o așa minunăție. Ați uitat să țineți pumnii succesului!(ușor, dar vizibil emoționat)

Vreți să auziți exact ce vreți să auziți acum? Părinții voștri sunt niște comuniști! Nu o zic eu, voi o ziceți! Vă lăudați cum îi certați și îi pedepsiți verbal expunându-i pe rețeaua de socializare.

(fixează cu privirea fiecare grup țintă)

Copiii voștri vă consideră încuiați, fiindcă ei sunt liberi. Vor să fumeze hașiș, să facă sex mult și să fie pace în lume.
(muzică în fundal)

Uitați ce am zis! Mai bine reiau. (fă un cocoloș de hârtie din ce-ai citit până acum și aruncă la coș; coșul e în fața primului rând de alegători; dacă nu nimerești, nu e grav, îi va interesa mai mult reacția, așa că râzi ușor).

Pentru că vă doriți să vă reprezint pe toți, reiau cu o altă stare, una potrivită cu masa.

Un conducător bun știe să își împartă discursul cu alegătorii. Atât!
Și, din când în când, o porție de râs, una de plâns. Niciodată masa. Ați văzut vreodată un președinte împărțind masa cu un sărac? V-a invitat vreodată președintele la el acasă?

Sunteți 22 de milioane de locuitori, dar el, președintele nu o să vă cunoască niciodată. Bine că îl știți voi! E pe masa voastră, în gura voastră, în conversațiile voastre, în baia voastră. Fiindcă îl semănați. Fiindcă îl semănați, tot voi să-l și culegeți!

Dacă o să auziți și asta, înseamnă că ați murit. De plâns. „Muriți de plâns!”(pauză de efect), dintotdeauna mi-am dorit să zic asta în fața unui public. Fiindcă, după un discurs bun îți vine să plângi.

Bine!(încheiere cu aplomb, explozie)

Uite, repet: bine! Zic cuvântul și el explodează în tine, în tine și în tine, în miliarde de gânduri. Pentru ce îmi ascultați cuvintele? Ascultați-mi plânsul!( o lacrimă ar trebui să ajungă, dar dacă e nevoie, poți s-o mai lungești; gândește-te la acel copil-soldat ucis de un obuz )

„Vreau ca toată lumea să știe cum Otto Witte, acro-
bat din Hamburg, a ajuns regele Albaniei.”(fă-i curioși; vor vrea să știe și restul poveștii)

Un bun conducător râde și plânge. Un bun conducător îți seamănă. Un bun conducător nu e invizibil,  e fictiv! Ca și tine!
Alege ficțiunea! Alegeți Otto Witte!(urale, aplauze, surle, trâmbițe…fă-te că pleci, ca atmosfera să ia mai multă amploare)
image

Acest discurs face parte din campania inspirată de romanul „Dacă citești asta înseamnă că am murit„. Autorul Andrew Nicoll va fi prezent la Târgul de carte Gaudeamus pe 22 Noiembrie 2014.
Mai multe detalii găsiți pe ALL Cafe.

Există o cale a(le) cafelei

In dicţionar de mişcare on noiembrie 8, 2014 at 4:03 AM

image

Erika Kuhn

”Ţi-ar plăcea, Maestre Cino, să iasă inimile Oamenilor din pulbere şi să-şi spună Tainele.
nu-i aşa ? ”(Ezra Pound)

Am forțat un pic, dar s-a deschis într-un final. Pe ea scrie „revine singură”. O ușă. Mai devreme, trecusem pe lângă „Ceasuri. Ora exactă”, un magazin. Față-n față cu „Ceasul rău”, un ceas care merge bine, dar așa i s-a dus buhul, de pe vremea când nu era bine.

E cumva un soi de comerţ în aceste întâlniri: eu dau cafeaua, tu dai frâu liber (în volum, operă), prin filtru, neliniştilor tale. De care să fie tura asta?! Apă fierbinte peste colier de boabe proaspăt măcinate, la umbra unui arbore de cafea, fără ghete, fără ghiare?

Fără ghid, rouă preţioasă, cuvintele tale se tot urcă la etaj și acolo se lipesc de primul bec și se ard sau se topesc. Nu știi! Eu nu mă trezesc.

Ale mele, deși cu țintă, ricoşează-n podea, se sparg într-o explozie ca de bibelou, iar de-acolo aburul le lipeşte de cea mai apropiată fereastră, dâre de gând, un dragon, forme bizare. Şi chelneriţa, uite,  grijulie și iute, cu o cârpă…

Afară e ceață, o boabă de cafea, fantomatică, îmi deschide nările, tu narezi…o povestioară alunecoasă despre eterna disciplinare a sufletului. Mie îmi ajunge că bei cafeaua încet. Și chelnetiţa. Chelneriţa, care deţine răspunsul suprem şi stoarce cârpa-ntr-un ibric.

Eu îmi contemplu forma degetului arătător într-o sticlă de candelă, el încăpăţânat, suspendat într-o echilibristică de revistă, patinează de-acolo fluierând pe marginea ceştii, în sens invers acelor de ceas și-n sens invers chemărilor.

Chemările nu îmi stau inscripţionate în palmă, căci liniile-i chiromanticoase duc spre aceleaşi concluzii naive: măritiş din dragoste, doi copii…hehe, se oglindesc aiurea-n cafea, tulburi şi în luciul linguriţei, diforme, metalice, dar totodată strălucitoare. Șterg marginea ceştii, aprind o brichetă. Laşi capul în jos…

Tu eşti… la nisip…, spui, și eu atunci cred că înţeleg de ce luna se oglindeşte absurd în tine. Dacă aş ţine un registru cu hoinari de breaslă în cuvânt, în dreptul tău aş nota : aici şade un nomad înecat în pulberea propriului miliard de cuvinte.

Pun cupa cu partea pictată frumos înspre tine, dar o tot răsuceşti. Cu o îndărătnicie stupidă, de muscoi.

Un ac de metal scrijeleşte şi iar scrijeleşte tăcerea, un expresor saeco picurând și restul, caligrafie automată.

Odată, mi-am îmbătat cafeaua.

Am luat-o prin surprindere,
cu tărie,
grade multe.
Apoi am aşteptat.
O sorbeam şi îi urmăream pereţii albi,
îmi imaginam ce-ar fi vrut să aştearnă
şi râdeam,
că eu îi pregătisem altceva.
De obicei o beam într-o cană fumurie,
maron,
dar pentru un aşa exerciţiu
era musai să fie în alb.
Ce poate fi mai minunat decât să-i deturnezi întâmplarea?
Să nu îi laşi zaţul în libertatea lui de zaţ…
Să îi schimbi destinul celui ce citeşte,
ghicindu-i alt drum.

Tu sorbi zgomotos, eu amușinez aroma. Eu îţi sorb cuvintele, așa, puține cum sunt, tu, pe-ale mele le-nmulțești și te începi cu ele. Eu sunt o boabă de cafea, tu ești ce-o macină și ce-o topește.

Eu sunt o cafea, tu ești un expresor de cafea.

Suntem…

Salvaţi (la fix). De chelneriţa zeloasă cu nota de plată calculată la fix. Să nu uit s-o răsplătesc!

O fugă are nevoie de toate căile ei!

Hai, că tocmai la final am îngropat pruna (din gură) ușor ceremonios într-o găluşcă filozoficobăţoasă.
Pe undeva, e de înțeles, căci prin criptele obscure şi tainiţele minţii, ne stau câteodată mărturie adaosurile.
00187

O poveste într-o ceașcă de cafea preparată în Magazinul MarketOnline.ro și măcinată și pentru „duzina de cuvinte”(sau jocul celor 12 cuvinte), scriere pe care am îmbătat-o, ca să se spună (căci fiecare avem tainele noastre), dar în alt cadru: romantic acolo, cândva și o amintire haioasă aici. Dacă nu v-aș ști tăcuți de-o vreme pe câțiva, v-aș invita aici pe toți la o poveste cu o ceașcă de cafea, aburind, așa, ca de ziua numelui meu. Cel de-al doilea nume, pe care nu prea-l folosesc?! 🙂 Dar merge o dată, așa, ca pretext pentru un schimb de povești cu și despre cafea. La mulți ani, mihaili&gavrili!
00187

Superblog 2014, proba de povești de adormit la cafea cu image

Punctaj obținut: 91

Există ceva în om care-l face să înfrunte șuvoiul

In dicţionar de mişcare on noiembrie 7, 2014 at 7:30 PM

image

Povestea asta se-ntâmplă nu prea demult,
iar vestea se împrăștie degrabă pe pământ
așa cum vântul răsucește morile de vânt.
De curmi rotirea, cum s-aștepți mai mult?

N-aduce anul ce aduce clipa,
n-aduce vântul încă vorba dulce și nici pripa,
pruncii sunt surzi și nu-și aud ursita.

Acum, năpastele s-au dus așa cum au venit, tăcut,
dar hai, mai bine să vă povestesc cum a-nceput:

Viața, urmându-și cursul, se scurgea ca mai ‘nainte.
Lumea era un furnicar, nesăbuite oseminte
pe străzi, lumina-i alerga, făr’ să se opreasc-o clipă,
pe oameni, car-uitaseră de timpul lor, făcând risipă.

Apoi, când seara li se așeza pe tâmplă
și-i fereca în case, pâlpâind de obosiți,
se zguduiau pereții, că-ncepeau să plângă
pân’ se-nchideau în somn, „legați de mâini” și mohorâți.

Pe scurt: Asta e viața! resemnați ziceau,
Iar zilele, un fel de „scoal’, te culcă!”, se scurgeau.

Însă, în cronica pe care-o depăn eu acum,
oamenii ăștia nu știau de-un drum.
Și-anume că, pân’ să sosească clipa așteptată,
nu stai, te uiți în zare, hăt-departe și, deodată
se-ntrezărește o ieșire din desiș,
ci trebuie să stai un timp în beznă ca să vezi cărarea-n luminiș!

Atâta suflet, în familii, așteptând corabia
la ceas de noapte-n ploaie se-neca,
căci nici măcar o pânză nu li se-arăta!

Oh, cum e cu putință o așa sălbăticie?
Te uiți, puțin câte puțin, pe tine și-apoi intri în vrie.

Dar cum mereu rămâne o fărâmă de nădejde
-ntr-o bună zi, al nostru Dumnezeu le aruncă… trei dește
(și un clik: cantonament la Straja, dragi sportivi
în ale vieții valuri. Ei, și-așa, activi,
scăpa-vor de-acea undă de pustietate ce i-a scuturat, naivi).

Pesemne că, din pricina atâtor sacrificii, deveniseră prea sfinți
așa că Dumnezeu îi apucă de-o aripă și le dădu și niscaiva arginți,
și îi trimise-n munți: părinte, fiu și fiică-ntr-un loc ce apără
(plini de-ntâmplări să se întoarcă de acolo), -ntr-o tabără
la Straja, pentru ai lui copii. Și i-a cazat la Vila-Alpin.

image

Dar, nu îi puse dintr-o dat’ în bine,
ci-n vârf de munte, între două pietre, așezate-n unghi,
cât ca să treac-un singur om, o crăpătură-n sine
să mediteze-n cadru natural. Triunghi,
vezi bine, întru-a lepăda orice durere,
le trebuia aer curat, team building, munte. Aliniere
atâtor alte întâmplări ce-ar fi urmat și-o prospețime
-n șopotul fântânii care-ar fi trebuit chiar ei să fie
și nu șuvoiul de năpăstuiri, ce nu te mai învie,
de te-a-necat. Și e păcat!

Acuma eu, cea zugrăvindu-le-ntâmplarea cu blândețe,
nu i-aș certa că au uitat de tinerețe.
Nu-s mâna potrivită ca să sape, ci-s un gând, nevinovat.
De nu mai ieși în lume și te-ai aruncat
în cea rutin-a zilei, doar muncă și copii,
cum vrei ca ei să crească netulburați zglobii?

Nu poți să judeci lumea stând doar într-un loc,
de-i veselă sau tristă, locul modelează sufletul(!), deloc
îngândurarea că „n-ai ce-i face, asta e!”— e-o cărămidă!

De firul vieții ți l-ai încâlcit
și ai uitat ca să te bucuri neostenit,
tu caută îmbrățișare de verdeață
și-o gazdă bună, că n-o fi capăt de ață
să-ți pui rucsacu-n spate și să treci porțile vieții,
în loc să stai de strajă dimineții.

Cât despre Dumnezeu, de ce o fi ales EL acel loc,
(adică Straja*, Vila-Alpin**, aer curat, parc de-aventură) nu-i noroc
sau întâmplare că ea, priveliștea-i găzduitoare,
ci că și locul de cazare e(!)
și-i important s-o știi, că-i primitor.

— Unde se află-acum, mai e aici?
Mă întrerupseră – nepoți – doi pici,
cărora eu astă pildă le istoriseam.

(Și) Dumnezeu știe! le-am zâmbit..
Acuma eu am terminat de povestit,
dar o s-aflați și voi, curând
la Straja azi plecați (eu doar în gând)
și-apoi, în ochi scânteie, voi să-mi lămuriți
tainele locului și apoi, când v-oți întoarce, să îmi povestiți.

Acuma ei îs mici, da’ ce le-aș mai fi zis,
e că șuvoiul nu te ia de capul lui, precis!
Există-n om și muncă, dar și sărbătoare,
nu te închide-n sine, ia, miroase-o floare și
citește de mai multe ori această întâmplare,
căci Dumnezeu nu stă tot timpul strajă,
ca să-ți arate rostul, vila, locul plin de vrajă
sau de e blândă, bună, gazda.
Ce mai aștepți, fii tu șuvoiul, taie brazda!

image

00187

Sursă foto (1 și 3)precum și potecă (utilă) bătută înspre Straja, nu poveste!: Daniel Botea

Sursă foto 2 – site-ul alpinstraja.ro

*Staţiunea Straja- judeţul Hunedoara, la o altitudine de 1445 de metri, în inima Munţilor Vâlcan, în zona Valea Jiului, la aproximativ 8 km de municipiul Lupeni.

** Vila Alpin oferă sejururi de *** într-un cadru natural deosebit, precum și posibilitatea de a găzdui activităţi de grup (cantonamente, tabere, evenimente corporate, team building-uri etc). Despre team-building la Sraja și Parcul de Aventură Straja am mai pomenit aici, dar și aici e tot desspre Straja, doar că am ascuns frumusețile stațiunii „printre” rânduri.
Vila este situată în stațiunea Straja (la 50 m de telescaun) și are o poziție excelentă, fiind amplasată între cele două pârtii cu nocturnă, cu priveliște spre munții Retezat.

Gazde:Mihăiță Dumitrașcu: 0723/596059, 0723/028436
Camelia Ionescu : 0722/520616
E-mail : office@alpinstraja.ro

Superblog 2014, Proba de vacanță cu image

 

Punctaj obținut: 98