Mi-am cusut cu ață albă cămașa fanteziei
— care era neagră
și-o purtam ca pe-o cămașă neagră oarecare,
descheiată la gât,
rezistentă la spălări multiple,
dar ușor sensibilă la bătăile inimii.
Se rupsese, bineînțeles,
în dreptul inimii,
sub greutatea sentimentelor,
în formă de X
și pe-acolo am rătăcit eu așa,
o vreme,
ori plângeam, ori râdeam — și de-asta
unii mă comparau cu Sorescu,
alții cu Tzara —, dar am cusut-o până la urmă,
că oricum,
tot ce vedeam
nu părea decât un hol interminabil, pe ai cărui pereți
nu mai încăpea niciun ac
(erau doldora de exponate,
care de care mai fanteziste),
însă,
cel mai mult îmi displăcea că
în toate aceste plimbări
nu întâlneam decât același timp,
veșnic pe post de câine,
care nu știa altceva decât să latre și să mi se pișe pe picior.
Mai aruncați-i câte un os când treceți pe-acolo,
eu aștept aici,
să se mai ducă mirosul,
dar, firește, mă tem că s-o toci cândva cusătura.
12 cuvinte, alte povești găsiți în tabelul psipsinei.
Câinele tău pare cuminte
în felul lui nesimţit(or)
Latră şi spurcă… Învăţăminte
nu trage din bucăţi de dor
pe care le înşiri pe aţa
cu care coşi, mărgele vii
şi numără în clipe viaţa
trecut, prezent şi ce-ai să fii…
Mă amărăşte-atunci când muşcă
felii din fantezii şi lasă
un loc mai strâmt pe lângă cuşcă
unde cămaşa se descoasă…
I-aş da să-nghită oase multe
în loc de ce mănâncă el,
da-i nesătul, nu vrea s-asculte…
N-a fost dresat de mititel.
…eu cred că fanteziile tale işi vor găsi loc totdeauna, iar noi ar trebui să ne descoasem ochii să le vedem mai des. Sau poate doar ochii mei sunt cusuţi…de-o vreme…
Carmen, şi tu m-ai lăsat fără grai. Sunteţi minunate…
Tu ne arunci cate un os si trece timpul altfel.
Timpul e un caine parsiv, contrar parerii generale ca animalele astea ar fi prietenii omului…
Ehe, Tzara! 🙂
Si eu mi-am cusut cu ata. Urechile. Abia dupa aceea am dat de ata ta. Ce chestie ! E ata la moda ?