Încă îmi mai ies din palmă
ori din pernă
(panoplie viselor)
în pas de pisică
ori ca apucata cu pensa zodiei(Balanță),
ca să mă gudur pe sub câte-o fire,
dar cel mai ades o fac ca să trag soarele de raze
fiindcă din când în când nu-l sufăr
(luminează doar exteriorul,
de parcă defectele nu-și găsesc locul lor din naștere),
dar îmi port întotdeauna inima cu mine
— și n-am niciun merit, așa e din Construcție! —,
ca un peron care-și afișează
în ore și linii mersul
Tristețe-Fericire,
Ură-Iubire,
Război-Pace,
plecări-sosiri cu rutele lor,
sub patina lui a fi
care își modifică vibrația,
perpendicular pe câte-o stea,
alteori pe câte-o gaură neagră
și uite-așa,
cu pupilele atinse de somn,
colecționară de vii
și morți,
rămân în post, cum s-ar zice,
cu mâinile ocupate cu păpuși,
fără paravan trupului ori feței,
ca un piton ruginit (a)sudat de cercul lui,
în așteptarea unei corzi de sens,
cu limba uscată,
ca mulți alții,
bieții pastori rămași blocați în coardele vocale,
perpetuînd conflicte bizare
și identificând
pietre,
ierburi,
căi,
Oameni,
constelații cărora le dăm nume,
încrezători că astfel nu ne vom rătăci nicicând
adunând,
socotind…
Însă priviți acum, ușor descoperiți:
la final nu vi se aruncă decât câte-un pumn de pământ
din milă,
limba se retrage ușor-ușor.
Doar cerul rămâne la fel de întins
și nemișcat
în albastrul lui cu plus și infinit.
Când cu soarele mă măsor, mă mai ia, așa, câte-un dor de psipsină și de câte-un cuvânt…sau de câte-o duzină.
Alma Nahe(r) 
Amin ?
A min, da! Da’ îmi vine să inventez un A max.
Soarele, bata-l vina! Produce insolatii poetice! Frumos, domle, frumos grai poetesa azi.
Să mă vezi când cu luna! 🙂 Când cu luna, când cu stelele, când cu ielele….
când cu ploile mă măsor
fără să vreau să fiu
biruitor
e numai gândul de sub uşă.
şi o păpuşă
a sfoara cui ne.om rătăcii
vii şi cu morţi, morţi şi cu vii,
pe când cu ploaia mă măsor
mă dor.
atât de multe-n pumnul strâns
a prea mult noapte pe pământ
tu soarele în pensa zilei
eu aşternut în umbra milei
de dor? ce-i dor?
în palma ta eu torc
biet muritor.
cuvintele am să ţi le desfac
când tac.
[…] mie mi-e dor de tine, când soarele… trec şi […]
[…] Amiralul, Ciufulici, Andreea, Belgianca, Iuliana, Sabina, Sorana, Mihai, Alma, Adri, Adelina, Carmen, Addicted, Miky, Alexandra, Mihaela, va invit la concurs! Sigur, poate […]
Incepuse jucaus trasul tau de razele soarelui, dar si-a schimbat vibratia… Frumos!
…în albastrul lui cu plus și infinit…
Nu așa încep toate? Ca mai apoi să ne trezim că s-a instalat seriozitatea…:)
da!
adeseori petrec nimicuri între corzi,
aşa de mărunte că se pierd printre clipe
şi dau înţeles atâtor risipe
că pare-n zadar să struneşti, să acorzi…
apoi te găsesc distilând iar cuvinte
ce pretind că se joacă, dar jocul li-i grav,
şi sufletul meu se hrăneşte hulpav
uitând de ţărâna ce s-o-ntinde-n veşminte.
Interesantă idee să te măsori cu soarele!
Dar pumnul de pământ, aruncat din milă, mă duce spre sfere ciudate de gânduri pierdute, ce vor fi, poate, regăsite în cea lume!
Pe unde îmi umbli, inspirată copilă a cuvântului? Ai rămas tributară vântului? Te joci în zbor de vorbe-mperecheate?
Sunt prinsă de lumea asta de mâini și cu picioarele pe marginea lumii ăleia de dincolo. O lună azi de când s-a dus bunica, 88 de ani și 13 zile de când s-a dus prietena mea(accident vascular), 42 de ani. De aceea mă și măsuram cu soarele. Că dacă mă măsor cu luna…pffff! 🙂
Regret sincer întâmplările acestea! Încerc să fiu alături de tine, măcar cu gândul, căci altfel nu se poate.
Mulțumesc! 🙂
E greu cand dispar bucati de viata din jurul tau pentru ca asta sunt oamenii de langa noi. Ei se duc si noi mergem singuri inainte.
Noi mergem cu întrebarea înainte, ei pleacă cu răspunsul. 🙂
…dacă aş putea să-mi strig durerile către soare sau lună, poate as fi mai vindecată. Nu sunt, dar tu să fii. Îmi pare tare rău pentru cei dispăruţi din viata ta, tare rău. Mă bucur, in schimb, să găsesc…cuvinte noi by Alma.
Nu știu cât mă vindec, fiindcă nu știu exact cât mă dor, Adriana! Încă nu știu, încă nu simt…
„dar îmi port întotdeauna inima cu mine” – esti printre puţinii…
şi cu gând bun, ca de îmbrăţişare…
Cum ziceam, n-am niciun merit. 🙂
Despre inima asta ca un peron în care ne aşezăm aşteptările ţi-aş spune că între mine şi el, peronul ăsta, a lăsa să fie uneori, adeseori, e o chestiune de curaj. Acolo vin şi de acolo ne pleacă, rămânând în noi, oameni, e un loc nicicând cuprins de muţenie.
Dumnezeu să o odihnească pe bunica ta,şi cuvintele sunt prea sărace ca să îţi fie învelitoare ale durerii, şi tot aşa cele pe care ţi le-aş spune legat de cea atât de devreme plecată din viaţă, şi oricât aş vrea să pricep întâmplările astea ale morţii pe neaşteptatelea şi oricât mi-aş spune că începem să murim din prima clipă a vieţii, tot mă împiedic să le înţeleg.
Fie-le tărâna uşoară.
O, dacă aș putea scrie despre cum e durerea fără durere acolo unde credeai că n-o să înduri și cum doare acolo unde nu e durere…
O melodie pentru…, suflete! Întâmplarea(?) face că ea se scria în „casa mea”, ca o pregătire…
Neîntâmplător, ca toate „întâmplările” marii treceri, asta de’i viaţa, asta care nu se învaţă, aşa cum nici moartea nu.
Recviem pentru un vis, melodia.
Cred că în durerea asta de zici de ea simţi şi tu că ai murit şi continui să mori.
Suntem cercuri cu centrul pretutindeni în noi şi cu marginile în marginile nesfârşirilor inimilor celorlalţi.