Ai ajuns în faţa unei case,
te-a purtat iubirea, acest astronaut din tălpi,
dar pe rând şi alte sentimente înrudite, cosmice
ori cine ştie din ce bucată de Absolut rupte,
da’ nu vrei să strigi prea tare,
că s-ar deranja păpădiile.
Nu ştii de-i casa locuită aşa cum crezi tu
sau ce pitici şi-au mai făcut sălaş, pe lângă ce ştiai,
în ea.
Dar ai învăţat să asculţi,
ştii semnele punctelor cardinale: foc, lemn, metal, apă.
Ştii că ceva e.
Şi laşi să se prefacă ce-i în interiorul casei într-un prim zgomot.
O să fac! Nu mă prefac! O să fac!
Dar el e imperceptibil.
Numai că păpădiile simt ceea ce omul nu poate simţi,
şi-atunci îşi aruncă câte un fulg.
Ninge cu fulgi de păpădie şi ăsta e semnul de viaţă.
Te bucuri că ai rămas la poartă, sigur că te bucuri!
Nici nu te mai interesează dacă e anotimpul potrivit
şi nici găurile negre.
Te sunt! Mă sunt şi singur! Dar, dacă vrei, suntă-mă tu când poţi!
se poate auzi dacă ştii limba lor,
un fel de viscol al păpădiilor.
În real, dacă ai pierdut ceva, îl mai poţi căuta în vis.
Dar dacă pierzi acel ceva în vis?
Îl mai cauţi înapoi, în real?
Iată, două naturi ale …vieţii, să zicem.
Pe care s-o iubesc mai mult?
Alma Nahe(r) 
Dar, printre punctele cardinale se află și aerul! Sau doar le înconjoară, ca puful păpădiilor ce zboară? Iar în zborul lor, anulează păcatele, de foc, de lemn, de metal și de apă? Mai sunt? Sau am dispărut printre punctele cardinale, purtat de puf și de aer?
E viscol afară și mi-am pierdut visul! Pe acesta unde să îl mai caut?
Visele sunt ca floarea de păpădie. Stau mănunchi, până la primul (cu)vânt prea aproape de ele şi pe urmă pleacă în lume. Dacă vrei ca visele să-ţi rămână întregi, trebuie să le vorbeşti în şoaptă, să nu le spui(ceri) tot deodată, ci să-ţi dozezi dorurile astfel încât niciodată să nu le potoleşti.
Dar din dorul nepotolit vânt mare a izbucnit, păpădia s-a învolburat și a zburat!
Dorul trebuie să înveţe să stea galbin cât îi e timpul de galbin şi apoi să stea puf, cât îi e timpul de puf. 🙂
Cu gălbineala trece vara
Și nu va mai umple puful zarea!
Cu gălbineala ne potolim vara,
cu puful ne aţâţăm iarna!
Iar tu ne ațâți … cuvintele!
Ți-ai dezlegat baierile pungii secrete
și vorbele au fugit, pe perete,
S-au așezat frumos, la rând,
ca într-un vis, fluierând.
Dar au desenat un astronaut,
cu tălpile modelate din lut,
nu mai poate zbura, nici să zburde
printre punctele cardinale zălude.
O, ba cum să nu! Poţi să zbori, oricât de greu ai fi! Suntem ai gândului, ai minutului unic şi cum ele sunt imponderabile…Numai că nu ne ştim învelişul şi nu ni-s toate cardinalele acasă.
„Ce frumoasă sunteţi, Doamna şi ce frumos v-aţi acoperit” mi-a zis ieri o blondină frumoasă de 7 ani, la şcoala unde predau actoria. Mi-a plăcut foarte mult şi apropierea ei sfioasă, căci n-am înţeles ce zisese…şi, când a repetat, mi-am simţit obrajii arzând.
Mă „acoperisem” în alb…”adică, cum m-am îmbrăcat?”, am continuat eu şi ea zice: „da, şi asta!”. 🙂
O, câte mai am de învăţat de la ei…
Chiar minunată diferențierea asta între acoperit/îmbrăcat! Iar sensul (știu că nu ții la sensuri, zici tu) te duce cu gândul foarte departe, într-o poveste nescrisă, încă! sau, poate la „Hainele cele noi ale împăratului”?
Ce frumos te-ai acoperit, Doamnă,
Ai în suflet ierni, dar părul ţi-e toamnă!
Cu sufletul mă ningi, mă reţii,
cu părul mă cazi din drepturi
şi eu nu ştiu pe cine să iubesc mai întâi,
pe Autorul de fantezii,
ori pe cea care scutură din mâini
şi îi ies poveştile prin toţi porii,
dar pe care n-o văd,
din pricina decorului. 🙂
Dar dacă autorul
Și actorul
Sunt în comuniune
Cu decorul?
Obiectele sunt imprevizibile. Mai întâi trebuie să le ştie felul, dacă-s moi, ori tari, rotunde ori colţuroase şi pe urmă să le ştie bine locul. Dar, chiar şi-aşa, acolo unde intervine omul, poate fi „încurcător”…comuniunea vine din relaţie, care trebuie să fie reciprocă. Obiectul îţi va servi fanteziei, atâta vreme cât nu îi ceri să devină ce nu poate.
Comuniune
Vine dintr-o minune
Ce unește decorul
Cu omul și autorul,
De parcă autorul n-ar fi om
Ci doar un atom
De neon
Ce luminează decorul
Și spectatorul.
Nu cred ca m-am facut înțeles,
Dar mi-a plăcut să o spun în vers!
O, ba cum să nu!
Te-ai făcut înţeles,
de parcă eu însămi te-aş fi ales:
tu muguri prin suflete!
Mulțumesc pentru melodie! Și, fără să vrei, mi-ai oferit și concertul pentru vioară al lui Beethoven, căci mi-a fost recomandat la finalul clipului tău! Rămân aici, să-l ascult!
Potrivelile sunt bune…şi surzii pot! 🙂
Iar interpretul este cu probleme de mișcare! La picioare.
Nu-i nimic! Pentru ce e focul? Pentru reacţie! 😉
Eu îţi multumesc pentru ureche! 😉
Să știi că ascult cu ambele (a mea, cea pe care dorm, nu este surdă).
Eu, cu cea surdă, îmi ascult neliniştile…e un avantaj în orice surzenie, în orice orbire, în orice muţenie.
Să fii pe jumătate orb, pe jumătate surd, pe jumătate mut, pare-se că e un echilibru de pământ şi văz duh! 🙂
Iar duhul va intra prin toate simțurile, cu precădere prin cele intacte! Oare-l primim și printre șoapte?
Îl primim ca un zvon de păpădie…ce-i în stânga lui, în dreapta mea să fie. 🙂 În urechea cea dreaptă sunt surdă. 😉 Şi mi-e că l-aş putea judeca strâmb…pe zvon!
Cred că am surzit! Nu aud zvonul. Așa că nu-l pot judeca! Cred că-i mai bine așa!
Judecata nu-i cu ciocănelul din ureche? 😉
Ciocan, nicovală, scăriţă…
Scărița mi-e defectă, că de aceea nu urc. Doar cobor, cu ciocanu-n mână, spre nicovală, fără să dau năvală. Îmi mai trebuie robă. Dacă aș avea, judecător m-ar chema! Ar mai fi melcul, cel mai cel în echilibru! Dar este de un alt calibru.
Ți-am spus că îmi place poemul tău?
Îmi place!
Te-ai împărţit în trei, Mugure! 🙂 Mi-ai zis şi în primul mugur şi în al doilea; da, ştiu să ascult şi Mugurii…iar aici ai înflorit un pic! 😆
Cel mult în două silabe… trecătoare,
Cam ca între munte și mare!
Iar de o voi face pe litere,
N-am să mai trec de admitere,
Căci numai patru vor fi câștigătoare,
Ultima, dublată, va fi căzătoare.
Iar de înflorit nu am reușit,
Căci frigul m-a cam amorțit!
Nu știu câtă poezie
s-a scris despre păpădie,
dar e clar că trebuia
s-o versifici chiar mata!
S-a scris despre păpădie,
s-a scris mult, ne e feerie!
Așa te văd acum!
O casă,
o curte și
multe,
multe păpădii,
și nici urmă de cărare.
Peste toate-aş sufla!
Aş veni la tine-ncet…
Dacă aș intra în curte,
s-ar alege puful.
Dacă aș intra în casă,
s-ar alege praful.
Alergică,
mă așez pe o piatră(întotdeauna găsesc câte una)
rezemată de gard.
Te voi aștepta,
te-am strigat să ieși afară,
la joacă,
și fiindcă puful unei păpădii mi s-a așezat pe pleoape,
am crezut că mi-ai răspuns.
Aici e liniște,
o liniște cu cântec de păpădie.
Dacă ai fi aici, ți-ar plăcea priveliștea,
păpădiile astea ale tale au închis în ele ierni.
Așa, păpădiilor! Ningeți-mă!
Când o să vă scuturați de tot,
o să arăt a pui de păpădie ușor.
Poate și ușor răcită…
Nu știu dacă ai să mă recunoști
sau și mai rău,
poate că vei crede că eu ți le-am scuturat pe toate,
vrând cu orice preț să găsesc o cale până la tine.
Chiar și-așa, merită așteptarea,
Sunt cu fața spre ce trebuie!
Dacă vii purtat de vânt,
ia și umbrela mary poppins,
căci, odată ieșit,
te voi lua pe sus,
să împart culorile asfințitului cu tine.
Până atunci mai strănut,
îmi scarpin nasul și,
cu ochii înroşiţi,
scriu încă un poem din flori.
Știu, te interoghezi cu voce șoptită
La urechea și ochii de după oglinda
Bănuită că mă ascunde, spion de sufletu-ti
Da, sunt aici, cu diamantul în mană
Si tremur cu el o floare în spatele oglinzii
O decupez cu precizia sufletului.
Îmi permit și mici greșeli
Căci nu mă pot opri din tremurat
Bănuiește-mă dincolo de oglindă!
fii-mă! mamiii, vreau păpușa lu alma!
😆 Nu ţi-e frică de recondiţionări? Bine faci! 😉
Te voi fi, cine ştie ce,
când voi şti
să fiu chiar tu,
prin mâna mea,
să prinzi a visa,
că feţele palmelor au şi spate…
Dar tu ştii, draga mea, deja…acestea-s cuvinte din altă parte spre alt câmp.
Am o pilă la centrala electrică.
E o pilă atomică
Încerc să mă folosesc de ea
Firele de păianjen înșirate pe stâlpi
Să-mi poarte energia…controlată
Până în poarta casei tale.
Aici trebuie măsurată tensiunea
Nu trebuie tunată, fulgerată
Să ningă păpădia neviscolit
Si poarta, poarta deschide-o
Puțin câte puțin
Să pară chin
Curentul să nu mă soarbă deodată
Căci repezeala reînvie cicatrici
Esențele se vând în doze mici
Să nu vedem în păpădii, arici
Eu sunt un stâlp la poarta ta
Aici
Un portal? 🙂
Si mai aproape…un uşar
Uşar,
tu şarm te spargi în prag!
Tu mă împingi să stau în ușă
In odăiță aș pătrunde
Mă mânuiești ca pe-o păpușă
Eu aș intra, însă pe unde?
Mă -mpingi ușor și nu pricep
De-n piept apeși sau intre umeri
Oricum ar fi, parcă încep
Să simt cum pulsul tu îmi numeri
Si asta sper că te-a convinge
Si tu ușor mă vei împinge
Spre locul cald din casa ta
Sau cine știe…unde…va
Te simt acuma o bărcuţă
ce îmi încearcă apele,
dar mai aşteaptă olecuţă,
acum au îngheţat, ia-ţi săniuţă! 🙂
Cu diamante pe tălpici
Voi desena și flori de glas…tră
Pe nas turtit pe-a ta fereastră
Voi presară putin lipici
Nu diamantul e valoarea,
Ci scopul lui de bisturiu
El taie fără sa rănească
Deschide calea spre-al tău viu
Suflet
O, gel de duş îmi eşti…
mă faci s-alunec în poveşti!
Să scot baloane de săpun
şi să te suflu dintr-un tun
în care sunt doar flori
să ţi le faci fiori…
Alunecă, tu Alma dragă!
Si diluează-mă sub duș
Pe trupul tău să fiu arcuș
Si buzele-ți să fie fragă
Atinse de se vor,
Eu muzical le voi străbate
Buza de jos o simt cu-n dor
***
De ai da vălul la o parte…
Copiii – zice-se – pot vedea aura.
„Ce frumos v-aţi acoperit, Doamnă”…
Nu crezi că?
Eu sînt convins, cîmpie de păpădii…
I hău hău, eram la Londra! 😆 O replică dragă mie, când nu ştiu ce…Şi, n-am scris-o niciodată pe aici! 😆
Stop sniffin’ glue! 😆
No, no, no…
😀
olimpieee… ţi-au înmugurit ciorapii! ai îmbulinat-o! 😛
Bun venit la sau pe trecerea burlacilor! 😆
Cum e cu burlacii ăștia pe trecere. Trec sau…se trec?
Ne minte poezia, asa cum mint toate poeziile frumoase. Pe la tine nu ninge cu fulgi de papadie, ci cu fulgi virtuali de nea. Incercam sa ma concentrez la versuri si nu reuseam din cauza miscarii de trupe albe… 🙂
Păpădia îi aruncă(pe fulgii ăia de nea), ştiu eu ce zic! Că doar nu m-am îngălbenit degeaba! 😆
PS:Pfff…deci, nu mă lămureşte nimeni cum e cu pierderile din vis în vis?! 😆
Ia de te uită la ‘Inception’, te lămureşte Leo cum e cu visele astea năstruşnice. 😀
ei…eu vreau în filmul meu! 😆
Ideea e deja plantată; vom vedea cum evoluează cînd se trezesc protagoniştii. 😀
Circ, ce altceva să fie?! 😆
Ci lasă în urmă şi cîteva firimituri de pîine, o Gretel! Pentru popor… 🙄
Lăsăm păsărilcile să le pape liniștite. 🙂 Drumurilor de întoarcere le-ar trebui chiar drumul.
Oare drumurile de întoarcere nu sînt şi ele tot spre înainte, pe de o parte? Că doar e ilegal să mergi în răspăr pe sens unic; şi-apoi, nici nu s-ar mai numi de „întoarcere” ci „de ducă”. Cine spune că ele-s drepte… sau în linie dreaptă? Dar sînt o continuare a începutului născut de sfîrşit.
E-adevărat, n-avem nevoie de firimituri, mai sînt încă vizibile marcajele. Doar pe unul nu-l văd, cel care zice „Pe aici nu se trece!” Oare cînd o fi fost scos în ilegalitate…? Se trece şi ne trece în toate sensurile de (non)sensuri, uneori. Păsărică, mută-ţi cuibul şi te du. Aici o să mori de foame…
Ce-i drept, acum, pe loc, am sărit peste obstacolele filosofice și m-am gândit să imbuc ceva, că sunt lihnită de foame. 😆
Mea pulpa, nu trebuia să pomenesc de pîine, deşi atît de bine se-alătură circului nost’… 😳
Somn uşor la masă!, se spunea pe vremuri. 😆
Haida de, că mă azvîrli Aghiuţă în spam. ‘tu-i akismetu’ mîne-sa!
Gata! Te-am scos… fript! 😆 N-aveam pâine, aşa că de aceea trăieşti încă! 😆 Altminteri, îţi mergeau fulgii!
Bine, observ la mine o inversare, o întoarcere în timp, o…o… 🙄
Plecăciuni, coniţă şi săru’ mînuşiţele pentru nemăsurata-ţi bunătate! 🙂