A naibii limba română cu dubla ei negaţie care nu-i afirmaţie… 👿
De obicei e de folos. Acum încurcă !
Aşe că declar onest : întins, ne-ntins, nu înţeleg nimic !
Întâi mai ?
N-a fost nimic dar în 1889 a devenit ziua unora care munceau.
Nimicul s-a extins într-adevăr. Nu mai e nici o șmecherie să muncești. Acum iți „alburești” gulerul cămășii și joci la bursă…sau la loterie.
Sper să te inspire „schița” mea. Eu mă gândesc deja la filmulețe. Mă bazez pe tine pentru dialoguri. Poate și la niște personaje-păpuși și altele. Nici nu știu dacă ai ascultat cele trei muzici. Bagă-mă în seamă pe email! când ai timp și motiv.
Cu regret creator scriu.
Ești nepoata din fleurs du mal a Calliopei / te-ai născut în scutece impregnate cu autograful Magdei Isanos-Blandiana-Mălăncioiu / te hârjonești cu preacuvintele în curcubee de sensuri derivate …
Dar vedeta rubricii de față e partitura Alexandrinei! Atand că jeo texplic:
Eu sunt un dement dependent de scris, profund deprimat că nu reușesc să ating stări de grație citind/scriind poezii, ci mai degrabă ascultând muzică… Poți să iei orice Byron, Goethe sau oricare alt poet-titan…eu tot cu Bach-Mozart-Beethoven-Chopin mă însoțesc în desfătările mele extreme…Mă rog, nu poți compara trăirile pe cuvinte cu cele pe note muzicale, sunt atinse paliere diferite ale sensibilității umane…
Trecând peste divina Alexandrina, respect și apreciez persoanele care își cultivă și valorifică vocația, ca tine. Am picat și eu de curând în zona asta de blogosferă. Mă lepăd de precaritatea timpului liber și nu mai plec. Să fie clar!…de lună și de noapte bună, că uite ora 1.00-i colea…
„neaţa! Şi ce dimineaţă! Uite, la regret creator nu mă gândisem până la tine. Trebuie că – şi e dovadă şi comentariul tău – regretul creator e mai creativ decât orice alt sentiment pe lumea asta. Am să aprofundez. 🙂 Şi eu mai lălăi din când în când, Uite, intră şi în casa mea muzicală când ai timp.
Te sorb, pic cu pic. Pe tine și pe-oricine din lista ta de prieteni. Nu am timp, din păcate, să le scriu tuturor…îmi neglijez barbar până și propriul blog. Dacă mi-aș scrie vreodată memoriile (ceea ce n-am să fac!), majoritatea pasajelor ar trebui să le iau de prin commenturi pe alte bloguri, că sunteți prea multe spirite sensibile prin mediul online cu care vreau să schimb experiențe. Apropo de ”regretul meu creator”, îl resimt nu doar aplicat la semiparadoxul din relația poezie(lirism)-muzică. Parcursul meu existențial mi-a prilejuit câteva motive de a regreta. Important e să te regăsești în spiritul optimist-creativ care să te împingă mai departe, să gestionezi echilibrat-evolutiv trecerile spre ”the next level”.
Oho, de câte ori nu m-am risipit şi eu prin comentarii, mai mult decât pe aici. Aici îmi dictează altceva, aici sunt în căutarea frumosului dintr-o anumită pădure adormită. Acolo, la ei, toţi ceilalţi pe care-i citesc, e o pădure trează în care nu caut, ci doar iau ce-mi place şi dau şi eu în schimb ceva. E un soi de troc, dar care n-ar încăpea în vreun capitol din „memoriile” pe care le-aş scrie eu. Memoriile nu sunt amintiri, ci timpuri adunate: de regăsire, de pierderi, de adunări, de risipiri etc…
Dar, din aceste risipiri ale tale pe-aici, ca şi ale altora, eu parcurg alţi şi alţi „kilometri” de înţeles în căutarea sensului pierdut voit ori doar rătăcit şi care-şi aşteaptă căutarea şi sper ca şi acele comentarii ale mele, la alţii, să le dea ceea ce şi eu iau de-aici, din chat-ul ăsta sentimental. 🙂
Scuză: Almanahe, ca parte corp’orală a lumii sale, este o creaţie de sine apărând un şir nelimitat de almanahi care transformă unitatea egală sieşi a ALMANAHeului unic în multiplicitate indefinită de ‘PS(d)euri’, ca să ne exprimăm verdemetafiziccopt.
Limba ALMANAHeului capătă astfel dialecte de înţelegere a unei ascunse legături dintre cer şi pământ.
îmi ascut creionu' de gânduri, îl înțepenesc între degete și în ritmul sosirii primului gând îmi găuresc duodenul.
dacă am melodia potrivită desenez case, iarbă, flori și curcubee, desigur.
dacă n-am, desenez iubiri.
un prieten vrea să plece pe o insulă.
nu-mi place metafora, dar îl înteleg.
ce să faci la oraș?
te închizi într-o casă și desenezi.
ascuți creionu' și desenezi.
îţi găsești un job, temporar,ca să-ţi poți procura creioane, cât mai multe creioane.
se tocesc.
visez la ziua când o să-mi cumpăr carioca și-o să renunț la blestematele de creioane.
mi-am vopsit acu 9 luni camera în roz.
străinii mi-o invadează.
n-am primit urși de ziua mea, ci o vacă, inscripționată (mama,tata), un parfum,un medalion, o brățară...
întrebarea - banc"ce-ai lua(3 obiecte, cel mult) cu tine, dacă ar fi să locuiești pe o insulă?" îmi invadează mintea.
mă declar CAP UMPLUT.
-distracție constând în a pune o hîrtie aprinsă între degetele de la picioare ale unui anumit frumos, dintr-o anumită pădure adormită
nimic, nimicuri, nimicnicie, nimicit…
lucru de nimic, om de nimic
Nimic din toate astea. 🙂
A naibii limba română cu dubla ei negaţie care nu-i afirmaţie… 👿
De obicei e de folos. Acum încurcă !
Aşe că declar onest : întins, ne-ntins, nu înţeleg nimic !
Nu-i nimic! 😆
Acum eşti rea !
Bineee…
Nu sunt cu nimic mai rea decât este limba română. 😛
gălbenuşo! iar visez la albuş?
Ba vise(z) la unt! 😛
unt… urăăă! 😆
nţ,nţ,nţ..un tur…ăăă…pe lângă nimic. 😉
Mie mi-e frica de nimic.
Nimic nu e nici mult, nici puţin. Mie mi se pare că nimic e echilibrul. 🙂 De echilibru ne e frică tuturor, fiindcă e incert. 😛
Nimic nu e o certitudine – asta e o certitudine! 😎
Da,da…o situaţie de 2 în 1: „Nimic mai adevărat! Nimic mai fals!”
Nu sînt nimic – sînt cineva;
o pată de culoare-n alburiul
născut din mintea ta.
Tu eşti marea pată din mintea mea! 😆 Eşti cel mai prost deştept pe care-l cunosc, ţi-am mai zis! 😉
E cea mai adevărată minciună pe care-ai spus-o vreodată! 😀
Sau cel mai mincinos adevăr? 😉 Parcă sună altfel… 😆
Nu recunosc nimic(ul) nici măcar în faţa Marii Adunări Iraţionale. 😛 😀
Întâi mai ?
N-a fost nimic dar în 1889 a devenit ziua unora care munceau.
Nimicul s-a extins într-adevăr. Nu mai e nici o șmecherie să muncești. Acum iți „alburești” gulerul cămășii și joci la bursă…sau la loterie.
😆 Gelu, şmecherie ce eşti! Nu-mi plac gulerele! Decât cele de poveşti!
Sper să te inspire „schița” mea. Eu mă gândesc deja la filmulețe. Mă bazez pe tine pentru dialoguri. Poate și la niște personaje-păpuși și altele. Nici nu știu dacă ai ascultat cele trei muzici. Bagă-mă în seamă pe email! când ai timp și motiv.
…nu spun nimic, că n-am…
😉
Cu regret creator scriu.
Ești nepoata din fleurs du mal a Calliopei / te-ai născut în scutece impregnate cu autograful Magdei Isanos-Blandiana-Mălăncioiu / te hârjonești cu preacuvintele în curcubee de sensuri derivate …
Dar vedeta rubricii de față e partitura Alexandrinei! Atand că jeo texplic:
Eu sunt un dement dependent de scris, profund deprimat că nu reușesc să ating stări de grație citind/scriind poezii, ci mai degrabă ascultând muzică… Poți să iei orice Byron, Goethe sau oricare alt poet-titan…eu tot cu Bach-Mozart-Beethoven-Chopin mă însoțesc în desfătările mele extreme…Mă rog, nu poți compara trăirile pe cuvinte cu cele pe note muzicale, sunt atinse paliere diferite ale sensibilității umane…
Trecând peste divina Alexandrina, respect și apreciez persoanele care își cultivă și valorifică vocația, ca tine. Am picat și eu de curând în zona asta de blogosferă. Mă lepăd de precaritatea timpului liber și nu mai plec. Să fie clar!…de lună și de noapte bună, că uite ora 1.00-i colea…
„neaţa! Şi ce dimineaţă! Uite, la regret creator nu mă gândisem până la tine. Trebuie că – şi e dovadă şi comentariul tău – regretul creator e mai creativ decât orice alt sentiment pe lumea asta. Am să aprofundez. 🙂 Şi eu mai lălăi din când în când, Uite, intră şi în casa mea muzicală când ai timp.
Te sorb, pic cu pic. Pe tine și pe-oricine din lista ta de prieteni. Nu am timp, din păcate, să le scriu tuturor…îmi neglijez barbar până și propriul blog. Dacă mi-aș scrie vreodată memoriile (ceea ce n-am să fac!), majoritatea pasajelor ar trebui să le iau de prin commenturi pe alte bloguri, că sunteți prea multe spirite sensibile prin mediul online cu care vreau să schimb experiențe. Apropo de ”regretul meu creator”, îl resimt nu doar aplicat la semiparadoxul din relația poezie(lirism)-muzică. Parcursul meu existențial mi-a prilejuit câteva motive de a regreta. Important e să te regăsești în spiritul optimist-creativ care să te împingă mai departe, să gestionezi echilibrat-evolutiv trecerile spre ”the next level”.
Oho, de câte ori nu m-am risipit şi eu prin comentarii, mai mult decât pe aici. Aici îmi dictează altceva, aici sunt în căutarea frumosului dintr-o anumită pădure adormită. Acolo, la ei, toţi ceilalţi pe care-i citesc, e o pădure trează în care nu caut, ci doar iau ce-mi place şi dau şi eu în schimb ceva. E un soi de troc, dar care n-ar încăpea în vreun capitol din „memoriile” pe care le-aş scrie eu. Memoriile nu sunt amintiri, ci timpuri adunate: de regăsire, de pierderi, de adunări, de risipiri etc…
Dar, din aceste risipiri ale tale pe-aici, ca şi ale altora, eu parcurg alţi şi alţi „kilometri” de înţeles în căutarea sensului pierdut voit ori doar rătăcit şi care-şi aşteaptă căutarea şi sper ca şi acele comentarii ale mele, la alţii, să le dea ceea ce şi eu iau de-aici, din chat-ul ăsta sentimental. 🙂