Dacă-mi bag degetele în urechi
e ca şi cum n-aş mai lăsa niciun zgomot din mine să iasă.
Nu, muzica n-o pierd, cum s-ar crede,
muzica vine din interior.
Încearcă asta pe stradă!
O auzi?
Doar un singur vânt interior…
Dacă-mi pun mâinile la ochi
e ca şi cum n-aş mai lăsa niciun film să mă prindă în cadru.
Nu, nu pierd nu ştiu ce film, cum s-ar crede,
propriul film vine din interior.
Încearcă asta pe stradă!
Doar o singură secvenţă…
Se repetă la nesfârşit?
Dacă-mi pun mâinile la gură
e ca şi cum n-aş mai lăsa nicio ureche asurzită.
Nu, cuvintele nu le pierd, cum s-ar crede,
cuvintele sunt, de fapt, interioare,
altminteri cine îi spune iubirii cum să iasă
când şi pentru cine?
Încearcă asta pe stradă!
Te simţi desfăcut în cuvinte?
Unghie, lob, dinte…
Acestea sunt cuvintele pe care le spun într-un vis de-al meu
şi pe care nu le voi mai spune şi altădată.
Nu ţi le voi spune ţie, dragul meu grăbit în pragul liniştii mele!
Alma Nahe(r) 
Dacă-mi pun mîinile pe piept
e ca şi cum n-aş mai durea lumea.
Nu, tristeţea n-o pierd –
ea vine din interior.
Nu încerca asta încă!
Te simţi în alt vis?
Nu, nu e visul meu –
mi l-a povestit cîndva un orb.
Căci el văzuse totul…
😦
Dacă-ţi pun mâna pe obraz e ca şi cum nu ţi-ar mai arde?
Uite, nici bucuria n-o poţi pierde,
ea e încă în coaja ei,
dar îşi caută poziţia fermă
şi cântecul.
Plutitori, ca şi cele două orbite,
ne-o căutăm în afară acum;
încă nu ne-am învins teama de întuneric,
dar măcar am început să îl ştim!
Acceleraţie constantă,
atingere marcantă,
un tatuaj temporar.
Ah, de-ar arde! Ha!
Dar nu doare – roade! Nu ard…
Nu mi-e teamă în întuneric,
mi-e întuneric în teamă, înţelegi?
Cîntă-mi, să-mi separ lumile.
Ai încerca asta pe stradă?
Aud zgomotul motorului
căzînd din cer
ca-n Donnie Darko…
Eu sunt doar mesagerul,
nu mă ‘puşca! 😆
Ţuşcă,
nime’ nu te ‘puşcă!
E zumzetul meu,
veşnic derbedeu. 🙂
Pfailei, așa-i zicea taică-miu mumă-mii când era beat. Te-am supărat, țușcă? 🙂
Insinuezi subtil c-ar trebui să mă îmbăt… or else? 😀
Orsamfinglaiczet! 🙂
Ce ţi-e şi cu tradiţiile astea… trebuie păstrate cu sfinţenie din tată-n… fiic-almă. 🙄 😛
O țușcă ș-o dușcă
Lumea-i goală pușcă
Si când Gelu mușcă
E băgat în cușcă
Fain, te vad jucand pe scena aceasta poezie!
Exact aşa s-a şi petrecut. Eram pe o scenă când scriam. 🙂
Eu am incercat de multe ori. Efectele au fost diverse, ca si oamenii.
Liniştea este…diversă. 🙂
Cand este
linişte
bine, tac 😉
Să ne cufundăm în linişte…întotdeauna mi-a plăcut expresia.:P
Stiu, tacerea e de aur. Dar uit. Des. Din pacate.
În acest caz e doar suflată… 🙂
desigur
Liniştea este…liniştea este atunci când te auzi pe tine, când te auzi pe ţine tipand fara sa scoti vreun cuvant…linistea este atunci cand iti auzi si inima batand.
Liniștea aceasta a ta este…pur și simplu, genială! Îmi place și muzica pe care ne-ai propus-o, mult, mult! Mulțumesc, Alma.
Alma, tu si Dragos va potriviti de minune. Aproape ca am uitat continutul, cu ochii pe comentariile voastre. Imi sunteti tare dragi!
Candva, pe vremea cand ai mei inca imi spuneau țușcă, imi placea sa ma exteriorizez, sa arat lumii fiecare traire interioara, sa imi manifest zgomotos bucuria, furia, tristetea, tot, tot… Astazi ador sa traiesc eu cu mine, cu mainile la ochi, la urechi, la gura, intr-o lume minunata, pe care doar eu o pot vedea.
E doar un meci de ping-pong, c-un ghem de gînduri pe post de minge. Un simplu passatempo. Săr’na! 😳
da…toate vin din interior…și alea bune și ale rele…și alea frumoase și alea…mai puțin frumoase…