(varianta audio)
Ce-i râsul, decât poate tot o ploaie? Ca plânsul, altă volbură, dară din care,
nu izvorăsc lacrimi amare, nici sărate, ci mai dulci.
Se-ntâmplă că, de te împiedici şi eşti pe stradă – ziua, când soarele e sus,
şi veselia se gudură pe lângă trecători – , o dramă tu trăieşti,
căci cazi şi, negreşit, tu te loveşti. Dar pentru altul din afară-i comedie,
c-arăţi, căzând pe spate, semeţ, palatu-ţi şi-ale lui fereşti, cu ferecate porţi.
Fireşte că o mână ţi se va întinde, dar şi mai multe guri la fel vor face!
Şi ele-ntinse, se vor arăta ca-ntr-un tablou, rânjind la fantezia ochilor înaripată,
iar tu, femeie-mpiedicată, ce-altceva să faci?
Ţi-astupi ce-avântul căzăturii scoase la iveală,
din limpezimea largurilor te ridici, culegi ce s-a împrăştiat din geantă,
tampon cumva între-al tău cot şi trotuar,
îţi scuturi fusta, frunza şi o porneşti săgeată, dar acum atentă,
ca nu cumva, dintr-o pornire oarbă, să întâlneşti iar hazul de necaz,
fiindcă se ştie de duhul dramei: când de careva se leagă,
nu-l mai slăbeşte-o zi întreagă, că-i înţeles cu duhul comediei.
Ca-n orice lucru, când râdem, ne gândim şi la sfârşit.
Să mori de râs!
„Să mori de râs” şi tu, de câte din cutia Pandorei s-au vărsat, nu-i loc,
căci ce-ai lăsat în spate nu te lasă:
– Cucoană, hei, cucoană! Nea la loc! tu îl trimiţi pe pajişti mocirloase-n gând.
Hai, las’ că nu mă prinzi tu cu momeli! îţi zici, şi îţi ţii pasul cătinel.
Dar salba acestei micuţe întâmplări, ce-o ţii la gât, şi vrei să te slăbească,
se rupe şi ea, boabe-boabe, se împrăştie-n etape, savuroasă şi se face tot mai mare,
şi nici n-apuci ca să respiri, eliberată din strâmtoare,
căci te întorci şi vezi că ceea ce el ţine-n mână acum, micuţ,
ţii tu o dat’ pe lună, mărişor între picioare, şi vibrezi,
şi simţi căpăstrul sfiiciunii mai întâi, dar domnu-i domn, şi-i negru, şi rupe el tăcerea, hututui:
– O, ce mărime! şi zâmbeşte, se bucură încinsa fiară, bălind, sperând.
Şi în tot timpul ăsta, deplasat, tu simţi cum ţi se umflă julitura-n dos, cum te furnică
şi cum pământu-ţi fuge şi îţi poartă pică, şi-ai vrea ca ziua să îţi fugă iute după noapte
din nou să-şi umple ugerul c-o întâmplare-n lapte,
fără hulpavul haz, lingându-se pe bot.
Ah, ţine-ţi ochii, ţineţi-i în patru altădată, fată!
E şubredă vederea, nu se vede-un strop! Dar are balta grijă,
să-ţi pistruieze albul tău ciorap! Pesemne norul de de-asupra,
s-a scuturat şi el de râs şi-acum te udă pân’ la piele,
şi te expui, canon în artă, formă plină. Te ia cu frig,
dar nu-ţi mai pasă, că sfârcul ţi s-a-nvineţit şi dă să-ţi iasă,
că bluza s-a lipit şi ceea ce se vede e-o nebunie îndrăzneaţă,
că tocu’ ţi s-a rupt şi şchiopătezi, ce să mai zic?
Să te descalţi şi să dansezi în ploaie nu te lasă chibzuinţa.
Să-ţi verşi în lacrimi suferinţa?
Nu mai bine râzi? Tu, cea păţită, ceru’ gurii-ndreaptă şi a lui mânie!
Şi-acum, de nu v-o fi cu supărare, eu astă întâmplare n-o duc mai departe!
Lui Hercule măciuca-n mână nu voi ca să-i pun, să bată râsul,
ci am vrut aşa, s-arunc în aer praf de sare şi piper,
mai scotocind printr-un hambar de vorbă, mai scotocind prin cer,
căci nu e ochi în lume ca râsul să nu-l vadă ca pe-o cloşcă, ce din ouă
scoate pui. O, lungă, largă comedie în al vieţii mers!
Că n-am încondeiat decât un ou, acuma ce să fac?
Să mă împiedic iară, dacă dau de-un bou? Să mai stau de-un fleac? Sau să alerg,
dar ştii cum e? Cum fugi de lac, cum cazi pe ghizdurile lui de puţ…
Mai bine-arată-mi limba dumitale ori un deget, ca acuma, la sfârşit, cu înc-o poftă să mă-mpac,
şi-apoi să râd.
1. Text înscris în etapa a XIV-a a SuperBlog2013; Sponsor:
2. Jora (prelungirea mea felină) încă n-a descoperit firul râsului ca să deşire ghemul, da’ are tot timpul. Concursul ei nu e pe puncte, e pe linie…
3. Montaj audio: Alma Nahe
4. Fotocredit: Я люблю ФОТО
N-am vorbe încă, dar adastă, că oi pleca de la fereastră și mă voi liniști un pic, apoi voi comenta de-adevărat!
Să nu-ţi ţii faţa mult prea mult în zare,
se uită conştiinţe, când le trezeşti fugare…
De-atâta zare, am uitat de mine
De conștiința mea, chiar și de tine,
Că ți-am promis un comentariu mai târziu
Și nici acuma nu-s în stare ca să scriu!
M-oi tot gândi la postul tău de azi
Și m-oi visa că-s în pădure de brazi,
Tot adunând căderi și ridicări,
De-am să ajung târâș cu ele pân’ la nori!
Doamne cu ciorapii plini de pistrui de la vreo balta obraznica am vazut de multe ori, insa cazute mai rar si m-am ferit mereu sa rad, de teama superstitioasa ca data viitoare voi fi eu in locul lor. :))) Mai departe nici nu vreau sa imi imaginez, de teama ca rosesc prea rau… :))))
Era iarnă, de fapt, și mergeam la o repetiție pentru un spectacol cu liceeni. Bineînțeles că aluneca de mama focului, dar eu m-am ținut bățoasă, de-am făcut mușchi. Dar asta, numai până în fața liceului, când relaxată, fleoșc. Acum eram sus, iată-mă udă și jos! Cum liceul era departe de casă și, oricum eram în întârziere, ce să fac? M-am dus așa, mocirlită la fund. Au râs copiii de s-au cocoșat, dar nu de căzătură, că nu mă văzuseră niciunul dintre ei. Au râs cum, fâs, m-am relaxat eu, unde până atunci mă ținusem bățoasă. Cum căzusem eu, geanta mi s-a dus cât colo și mi-a sărit un tampon. Din geantă! Noroc că era seară și cei care treceau pe-acolo n-au văzut. Decât un „negru” libidinos, care mi-a restituit pierderea, dar zâmbea ” pătimaș”… Așadar, iată povestea, un pic modificată, de amorul artei. 😉
Wow! 🙂 le vor iesi ochii din cap astora din juriu cu asa participare !
Si da, este cunoscut ca o cadere starneste rasul! Tu suferi si ei… ha ha ha!
Ochii ăstui juriu sunt în regulă, Cita, la locul lor, mulțumesc de grijă! Iar eu, ca și actor, normal că le-am îmbinat pe cele două surioare: comedia&tragedia, că-s nedespărțite până la moarte…:)
Mai brumarule in varianta filozofica! :)) Esti incorigibila! Umorul tau l-as recunoaste cu urechile astupate, ca de aia imi vine sa stra…ghici!
…Muți?! Îți vine să strămuți! 😉
Tu stramuti, cu rasul tau de-atatea aiureli. Daca mai stau pe-aici rastorn si eu geantuta mea cu ticluieli. :)))))
Ghizdu-i margine de puţ;
Oare unde şade ghizda…?
M-o luat rîsu’ olecuţ –
Desdemona, dă-mi batista! 😆
Othello- o, the llo,
Ghizda șade-n puț, ău, ău, ău…
Nţ, că rea te mai făcuşi
Ajunsei lălău acuş’!
Păi dacă ţi-e geanta slabă
A luat-o omu-ntr-o labă
Să ţi-o deie de retur
Da’ tu-ţi puseşi palma-n dos
Şi plecaşi degrab’ pe jos
Radiantă ca o divă,
Şuierînd loco-motivă,
Cu-accesoriul pierdut.
Nu-i aşa? Hai, te salut!
🙂
Nu mi-l mai băga şi tu,
trece-mi prin faţă deş’tu’!
Fă-l ceva, fă-l ştergător,
nu locomotivă-n hol(e)! 🙄
Nu bag deş’tu’ – do’mne feri! –
C-apoi dau de… (ne?)plăceri.
Io dau cu ulei pe şine
Să văd frîna de te ţine,
C-aci te văd şugubeaţă,
Cu roatele-n sus pe gheaţă. 😎
mie îmi râd musteţile de când am geantă nouă şi roşioară! îs tot o glumă… glumeaţă! 😛
da de m-ai pune să scriu tot mi-ar lipsi şi sarea, şi piperu…
stai să vie iarna, prima ninsoare, să vezi atunci hohote de râs!
Da…iarna îngheță surâsul și se sparge în hohote de râs, iar ninsorile care se așază frumos sunt ale pleoapelor închise în plăcere. 🙂
[…] dar cu condiţia să nu ştii că faci asta. O să explic îndată şi cum. De fapt, nu eu, ci Alma Nahe, pe care o am azi invitată. Nu că n-ar interveni mereu neinvitată. Dar azi e oficial! Eu am […]