alma nahe

Plan secund

In Cartea în care se tace on Septembrie 2, 2013 at 12:56 AM

Mi-a trecut!
Prin faţa ochilor.
Prin vraja râsului.
Deşi, de cum mă înveşmântam în hainele lui de copil,
rămase mici,
tristeţea îşi chema şi ea,
sălbatică,
elefanţii,
în dosul lor.
Nu-mi mai amintesc uşurinţa primului râs,
nici greutatea primului plâns.
Există întotdeauna ceasul următor,
ca un plan secund,
timonă între lumină şi întuneric,
păzind secretul cercului.
Azi cred că ştiu adevărul gol-goluţ,
dar nu îi ştiu încă semnele din naştere
şi cuvintele!
Sufletul se lasă întotdeauna înlănţuit de cuvinte…
00181
Psilunatici: psi©Ioana SogluAdrianacarmen pricopVienelaScorpioCuvântavienelaanacondeleoglinda lui Erised.

Anunțuri
  1. Dacă se tace în cartea asta, tac. Dar ceva tot spun: de-ți scriai planul cu ceva vreme în urmă, te rugam să mi-l dai de motto! 🙂 Nu-i nimic, ”există întotdeauna ceasul următor”…

    • Păi, e în toate mult zgomot. Eu nu cred în „restul e tăcere”! E un zumzet enervant, de fapt. 😆
      Da’ bună idee cu motto-ul, în cartea asta, în care se tace, ăst poem va fi deschizător de drum. Chiar nu ştiam care spuse să fie în prim-plan. 😉

  2. […] Au scris Psi,  Ioana Soglu, Adriana, carmen pricop, alma nahe, Vienela […]

  3. “ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
    şi nu ucid
    cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
    în calea mea
    în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
    Lumina altora
    sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
    în adâncimi de întuneric,
    dar eu,
    eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
    şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
    nu micşorează, ci tremurătoare
    măreşte şi mai tare taina nopţii,
    aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
    cu largi fiori de sfânt mister
    şi tot ce-i neînţeles
    se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
    sub ochii mei-
    căci eu iubesc
    şi flori şi ochi şi buze şi morminte”

    Lucian Blaga “.

  4. Io nu-s de acord cu ultima propozitie. Adica nu de tot. Sufletul e facut sa fie liber, chiar daca doar in plan secund!

    • „Decorul” în care îşi duce sufletul existenţa e cât se poate(mai mult nu e!) de potrivit pentru minuni şi minunăţii. Până una-alta, sufletul face, coace etc.în „libertatea” lui, iar corpul plăteşte. 😛

  5. esti un imblanzitor de asemenea pachiderme, cu sufletul prins intre punctele de sprijin ale unui fenomen optic datorat dispersiei luminii in picaturile de apa din atmosfera, oferind un motiv in plus acestuia sa nu se desprinda niciodata de pamant.

    • Sper! Sunt autoîmblânziri într-un fel, şi vreau să mă folosesc din plin(ori din gol, că nu ştiu care variantă e de preferat) de magia cuvintelor. Sunt propriul meu observator…şi din când în când mai contemplez când lumina, când întunericul înconjurător.

      Am vizionat de curând câteva minute dintr-un episod al unui serial obscur(am nimerit absolut întâmplător canalul). Câţiva bolnavi de ciumă îşi creaseră propria realitate în care nu mai erau bolnavi. Cei sănătoşi vedeau ceaţa care acaparase acel tărâm, ei n-o vedeau. Şi-a intervenit cel sănătos şi le-a zis, „priviţi mai atent, e ceaţă!”… şi în locul apusului suberb ce-l trăiau cu toţii, au văzut şi ei ceaţa…pe urmă ceaţa s-a risipit. Şi m-am întrebat atunci, ce mama naibii e adevărul? Pentru a nu ştiu câta oară… 🙂

  6. Eu si poezia suntem mai paralele asa, de felul nostru, dar nu-mi place sa cred ca sufletul se lasa intotdeauna inlantuit de cuvinte, nimic nu ar trebui sa-l inlantuie si cuvintele mai putin din toate 🙂

    • 😉 De ce să fiţi paralele? Poemele mele sunt tot proză…una mini. Le prefer celor cu rimă, fiindcă în vers alb pot spune mai cursiv povestea; rima mă obligă să falsific, adaug cel puţin un cuvânt, care să rimeze, dar al cărui loc nu era în poveste. 😛
      Spuneam că sufletul e înlănţuit de cuvinte, dar sensul lui „înlănţuit” nu era strict acela care supune, ci care înşiră mai degrabă. De fapt, acum că tot am adus vorba, nu neapărat cuvintele înlănţuie sufletul, ci sensul lor. .

  7. Sec adevărul şi rece când e-ntreg,
    iar sufletul e totdeauna plin,
    cuvintele îl sorb şi parcă-l înţeleg
    şi-l rătăcesc la virgule, la puncte… Un festin
    de sensuri imprecise, rotite de-un accent,
    iar puntea dintre lacrimă şi râs
    se trece prea uşor şi-aproape îndecent
    şi uneori nu ştii din ce s-au strâns:
    din bucurie, din tristeţe, din durere?
    În suflet – multe uşi, în spate-s ţinute sub tăcere
    acele murmure pe care numai tu le ştii,
    fiinţă cu-adevăruri schimbătoare, vii!

  8. O altă oră aflată în plan secund, se pare,
    Cuvinte strânse-n inimi ce bat deosebit,
    Sunt sensuri diferite prinse de orişicare
    E-n trecere pe aici, in orice plan ar fi!

  9. mi-a trecut prin gând o idee
    cum că adevărul nu este aici,
    dincolo de ora amiezii
    ci mult mai târziu
    în înţelegerea noastră tacită
    când sfertul de oră înseamnă
    cu mult mai mult. 😉

  10. Adevarul tau gol-golut noua ne apare invesmantat in voaluri transparente, pe care incercam sa le dam deoparte cu grija, sa nu sifonam si sa nu rupem nimic din ceea ce se aduna sub ele.

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: