Mi-a trecut!
Prin faţa ochilor.
Prin vraja râsului.
Deşi, de cum mă înveşmântam în hainele lui de copil,
rămase mici,
tristeţea îşi chema şi ea,
sălbatică,
elefanţii,
în dosul lor.
Nu-mi mai amintesc uşurinţa primului râs,
nici greutatea primului plâns.
Există întotdeauna ceasul următor,
ca un plan secund,
timonă între lumină şi întuneric,
păzind secretul cercului.
Azi cred că ştiu adevărul gol-goluţ,
dar nu îi ştiu încă semnele din naştere
şi cuvintele!
Sufletul se lasă întotdeauna înlănţuit de cuvinte…
Psilunatici: psi©, Ioana Soglu, Adriana, carmen pricop, Vienela, Scorpio, Cuvânta, vienela, anacondele, oglinda lui Erised.
Reclame
Dacă se tace în cartea asta, tac. Dar ceva tot spun: de-ți scriai planul cu ceva vreme în urmă, te rugam să mi-l dai de motto! 🙂 Nu-i nimic, ”există întotdeauna ceasul următor”…
Păi, e în toate mult zgomot. Eu nu cred în „restul e tăcere”! E un zumzet enervant, de fapt. 😆
Da’ bună idee cu motto-ul, în cartea asta, în care se tace, ăst poem va fi deschizător de drum. Chiar nu ştiam care spuse să fie în prim-plan. 😉
[…] Au scris Psi, Ioana Soglu, Adriana, carmen pricop, alma nahe, Vienela […]
“ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte”
Lucian Blaga “.
Întocmai aşa s-a întâmplat, Alioşa. De curând… :)Îţi mulţumesc pentru pomenire. Poemul e unul dintre preferatele mele.
Io nu-s de acord cu ultima propozitie. Adica nu de tot. Sufletul e facut sa fie liber, chiar daca doar in plan secund!
„Decorul” în care îşi duce sufletul existenţa e cât se poate(mai mult nu e!) de potrivit pentru minuni şi minunăţii. Până una-alta, sufletul face, coace etc.în „libertatea” lui, iar corpul plăteşte. 😛
esti un imblanzitor de asemenea pachiderme, cu sufletul prins intre punctele de sprijin ale unui fenomen optic datorat dispersiei luminii in picaturile de apa din atmosfera, oferind un motiv in plus acestuia sa nu se desprinda niciodata de pamant.
Sper! Sunt autoîmblânziri într-un fel, şi vreau să mă folosesc din plin(ori din gol, că nu ştiu care variantă e de preferat) de magia cuvintelor. Sunt propriul meu observator…şi din când în când mai contemplez când lumina, când întunericul înconjurător.
Am vizionat de curând câteva minute dintr-un episod al unui serial obscur(am nimerit absolut întâmplător canalul). Câţiva bolnavi de ciumă îşi creaseră propria realitate în care nu mai erau bolnavi. Cei sănătoşi vedeau ceaţa care acaparase acel tărâm, ei n-o vedeau. Şi-a intervenit cel sănătos şi le-a zis, „priviţi mai atent, e ceaţă!”… şi în locul apusului suberb ce-l trăiau cu toţii, au văzut şi ei ceaţa…pe urmă ceaţa s-a risipit. Şi m-am întrebat atunci, ce mama naibii e adevărul? Pentru a nu ştiu câta oară… 🙂
ai rotit cu gratie un punct. de vedere.
A.N.Owen, de-abia acum îl pun pe „i” : http://vimeo.com/37062611
😉
Eu si poezia suntem mai paralele asa, de felul nostru, dar nu-mi place sa cred ca sufletul se lasa intotdeauna inlantuit de cuvinte, nimic nu ar trebui sa-l inlantuie si cuvintele mai putin din toate 🙂
😉 De ce să fiţi paralele? Poemele mele sunt tot proză…una mini. Le prefer celor cu rimă, fiindcă în vers alb pot spune mai cursiv povestea; rima mă obligă să falsific, adaug cel puţin un cuvânt, care să rimeze, dar al cărui loc nu era în poveste. 😛
Spuneam că sufletul e înlănţuit de cuvinte, dar sensul lui „înlănţuit” nu era strict acela care supune, ci care înşiră mai degrabă. De fapt, acum că tot am adus vorba, nu neapărat cuvintele înlănţuie sufletul, ci sensul lor. .
Sec adevărul şi rece când e-ntreg,
iar sufletul e totdeauna plin,
cuvintele îl sorb şi parcă-l înţeleg
şi-l rătăcesc la virgule, la puncte… Un festin
de sensuri imprecise, rotite de-un accent,
iar puntea dintre lacrimă şi râs
se trece prea uşor şi-aproape îndecent
şi uneori nu ştii din ce s-au strâns:
din bucurie, din tristeţe, din durere?
În suflet – multe uşi, în spate-s ţinute sub tăcere
acele murmure pe care numai tu le ştii,
fiinţă cu-adevăruri schimbătoare, vii!
Adevărul întreg e călâi!
Scufundă în apă rece, mai întâi, un călcâi,
pe urmă în apă caldă,
Trăirea e un fior.
Adevărul, la fel…
O altă oră aflată în plan secund, se pare,
Cuvinte strânse-n inimi ce bat deosebit,
Sunt sensuri diferite prinse de orişicare
E-n trecere pe aici, in orice plan ar fi!
E ora ta,
cuvintele ce tu le strângi îţi seamănă…
mi-a trecut prin gând o idee
cum că adevărul nu este aici,
dincolo de ora amiezii
ci mult mai târziu
în înţelegerea noastră tacită
când sfertul de oră înseamnă
cu mult mai mult. 😉
Parcă zici că suntem Cenaclul PSI! 😉
eeei, nu chiar cenaclu dar psi-riduşi tot suntem! 😀
Psiriduşi să ne rămână numele atunci! 😆
tare frumos/
Păi, da! Urâtul e moale… 🙂 Bun sosit!
Adevarul tau gol-golut noua ne apare invesmantat in voaluri transparente, pe care incercam sa le dam deoparte cu grija, sa nu sifonam si sa nu rupem nimic din ceea ce se aduna sub ele.