alma nahe

Scară la nor

In Cartea în care se tace on August 10, 2013 at 11:16 PM

Într-o zi cu soare
am fost desemnat omul cu umbrele.
De cum am aflat, m-am lepădat de sălbăticiune,
de memorie,
de haine,
și ți-am devenit atunci fragment salin.
Sălciu, tu veneai recunoscător în mine,
ca la carnaval,
costumat în omul cu manta de vreme rea,
circuit extatic,
cu aromă de apă de ploaie.
În urma ta eu făceam întotdeauna tumbe
(nu zimbri, nu zâmbri!)
și cu sufletul arcuit,
ca un fulger
îmi construiam încă o scară la nor.
Din înalt,
prin tubulatura scării,
Dum(nezeu)ne ascundea semnele,
erau pentru amândoi,
însă eu eram singura care putea privi în urmă,
de sus,
încercând marea cu sarea,
precum și
noi înălțimi.

00181Desenul îi aparţine unui cer(c) vechi, pe care-l credeam ruginit, dar nu e, şi pe care îmi plăcea uneori să-l rostogolesc ca pe-un curcubeu, prin ploile-mi. Dacă căutaţi sub desen, poate că găsiţi şi-o cărare…

D’uzinari: Adriana, AdrianaT, Vienela, Jora(pisică-mea), VienelaS, Vieneladinnou şi Alma Nahe şi spionii. Şi fiindcă am început cu Adriana, închei cu AAAdriana. Aşadar, acum suntem trei, toate, de trei ori azi, duzinărese. 😉
Într-un târziu ni s-au mai alăturat Carmen Pricop și Vero.

Anunțuri
  1. Ce pereche! omul cu umbrele si cel cu manta de vreme rea. Să tot mergi asa prin ploile vieţii.

  2. De ce priveai înapoi dacă tot încercai noi înălţimi? Asta e cea mai pe gustul meu, recunosc. Văd …multe. Elemente, stări…oameni, posibilităţi. Şi cărarea de lângă scară…

  3. […] timp, Vienela şi cu mine(nefelina), ne-am făcut de cap! VienelaS, Vieneladinnou, alma nahe(poeta). Bine că nu de […]

  4. ….mamă….chiar pe gustatelea! Şi chiar s-a recuperat la greu! Pisica supremă va fi tare mândră!

  5. minunat, sa tot urci scara nesfarsita a devenirii, sa tot descoperi, sa tot inveti, sa tot explorezi, sa bati pasul pe loc, sa te odihnesti dar sa ai mereu in fata o treapta care iti asteapta pasul.

    • Poate de aici mi-a şi ieşit vorba „să nu te faci că plouă!” Fiindcă îmi urmăresc paşii, iar tălpile mele se dau în vânt(huţa-huţa)după ceva suficient de rezistent, dar aerisit. 🙂
      Bun sosit! Scările la nor trebuiesc şi ele (sus)ţinute! Mulţumesc de popas!

  6. […] (încă) o dată, doamnelor(şi domnilor nu!) şi Vienela, de două ori, adjudecat! Şi, din nou, alma nahe şi […]

  7. O lingură în buzunar îmi umple golul fără fond,
    Cu pantalonii rupți, hoinar, urc treptele spre orizont,
    Și nu ating albastrul crud, pe care albul prinde formă,
    Așa că vin tot spre pământ… să prind pe-acilea o shaormă…

  8. Cea care ştie cum să se uite în urmă cu privire recuperatoare are scara către nori făcută din umbrele de celest şi terestru care devin un reazem pentru ce e în statele lor, şi nodurile de la scară, pentru că’i musai una de frânghii, sunt ca un lanţ de miracole cu fiecare pas făcut, iar miracolul ce altceva e dacă nu girul absolut.
    Şi se întâmplă uneori când încercăm marea cu sarea sau marea cerului cu degetul, şi nu mai ştim care pe care o oglindeşte, care e sus şi care e jos, dar aşa cred că văd eu când fac tumbe.
    Şi când am sufletul răsucit.

    • Eu întotdeauna am crezut că cer înseamnă cer…un cer(i) și ți se va da, dar altfel…up…in the clouds. Scara la cer nu-i rotundă și nu-i totuna cu scara la nor. Scara la cer e cu noduri…scara la nor se naște din ciocnirea norilor, absolut întâmplătoare, fiindcă și norii, ca și gândurile, se lasă purtați de vânt…și de gând…gânduri purtate de gând am zis? Uite că nu mă gândisem la asta…cred că, în și cu fiecare cuvânt ce se vrea așternut, renaștem…numai că renașterile astea au nevoie de soare, și, se-ntâmplă că le umbresc nori apăruți din senin…iar eu de aceea puneam scară la nor, ca să-l îmblânzesc pe lichidul ăsta în care mă scald și de care nu m-aș sterge niciodată.

      Se întâmplă că azi, fiind prea mult soare — dar și fiindcă noaptea mă atrage în miezul ei, ținându-mă captivă și trează — am ațipit. Și în vis apărea o aură(o prietenă, care așa se și numește, Aura, dar care e foarte departe) și ea era cu el, cel din poem. Și, apărând eu așa, atrasă de vorbele lor, pe care le auzeam, dar nedeslușit, i-am văzut. El o ținea de după umeri și ea, văzându-mă, i-a luat mâna, ferindu-se. Și-atunci el mi-a zis: când vezi doi, retrage-te!
      Asta vis-a-vis de semne…
      Știi de ce îți povestesc, Oracolule! Eu te am pe tine…el? 😦

      • Când vezi doi, retrage-te…nu e totuna când vezi doi dar îi simţi ca pe Unul, doi, unificaţi, c’aşa învăţăm să citim în de-a vedelea evanescenţelor, şi tu foarte bine ştii cum să vezi cu sufletul, şi vezi ce se întâmplă, nu ce trebuie, şi ştii să vezi dincolo de semn, pentru că dincoace văd doar aparenţele, ceea ce li se pare simţurilor, însă tu ştii şi poţi să atingi prin contemplaţie esenţele.

        El are, dar încă nu ştie pe deplin sau pe de-a’ntregul.

    • *
      „pentru ce e în spatele lor”…

      Ietare, iertare; acum am văzut ce literă anapoda şi nelalocul ei, dar e de la unghii, tot alea de cum le ştiai, pentru că ţi-am zis de ele că’s ale naibilui de lungi şi tot netăiate, că nu mă’ndur, că’s aşa frumoase, ca de gheonoaie.

  9. Cristalină ca sarea ți-e slova, adică nu, colorată ca umbrela și scara.

    Umbrela pentru vreme rea e în formă de cerc, vă separă de apa din afară. Ce rămâne când ești închis într-un cerc și nu mai poți păși pe orizontală? Dimensiunea verticală.

    • Mai sunt și secantele…

      • Iată şi înţelepciunea pilduitoare iniţiatică sub formă de petale de lotus, dragul de el, c’aşa drag îmi e, nespus de.
        Când eşti închis în cerc nu’ţi rămân decât ieşirile iluzorii.
        Da’ se mai întâmplă şi expulzii, aşa că las’ pe ele să facă dincoloul ăla cu verticalitatea; o dimensiune, o altă cale.

  10. Pun şi eu ceva lângă scară…

  11. Tocmai ce-ți scriam…

  12. […] Pentru că e proprietăreasa lor! De teatru are parte, De vers nu se desparte: Alb sau cu rimă De blog i […]

  13. desenul meu se numeşte, de fapt, „scară cu nori şi umbrelă, văzute de sus, cât să semene cu două insule verzi”

    • Hehe…și eu care credeam că e o scară către insula unde te-ai ascuns în urmă cu ceva ani. Și umbrela aia un alt mijloc(de transport) tot către ea… 🙄

      • a fost mai rău. a murit într-un accident pe motocicletă. apoi am visat că ne întâlnim undeva. semăna cu o insulă. plaja era plină de oglinzi retrovizoare. stropite cu ceva albicios.

        • Nu cred! Acum 43 de zile a murit finul meu în accident de motocicletă și nu s-a mai întors. Știu că nu aici ai vrut să ajungi, dar așa e cu oglinzile astea retrovizoare…arată mai aproape de cât te-ai aștepta departele.

          Stropirilor cu ceva albicios nu știu să le dau o altă compoziție decât cea a căii ăleia de-i zice Lactee. Greșit, nu?

          • Pentru nişte cuvinte despre cum e aşa cu obiectele din oglinzile retrovizoare şi pentru amintirea finului tău, Dumnezeu să îl odihnească.

            • La pomana de 40 de zile s-au stins toate lumânările de sub casa de rogojină. Mai puțin una, cea de pe colivă, ea simbolizând trupul. Și-atunci preotul, același cu acel în a cărui biserică, în urmă cu 23 de ani, cu Florin în brațe ziceam Crezul, s-a uitat înspre mine și mi-a răspuns gândului: A fost aici! De aceea nu s-a stins lumânarea. Atunci, mama lui ne-a privit sceptică, când pe unul, când pe celălalt…cum se convinge o mamă că drumul fiului e în sus acum, spre cer, și nu în jos, în pământ? Cum?
              Să-l odihnească! De-acum s-a pornit către alte zări…

          • greşit, da. chestiile albicioase erau neuronii ei. îi sărut din palme.

          • e aiurea să spui, nu cred

      • Mai ştii când ţi-am lăsat odată asta?
        Zice undeva de un cineva căruia i-a fost dat să se întoarcă. Poate fi şi o cineva.

  14. e aiurea să spui „nu cred”, asta am vrut să spun

    • Normal…mai ales că am pomenit pe urmă de Crez. Dar aiurite mai sunt căile lui!
      Iar mâinile alea pline de praf de cretă le-aș lua într-ale mele într-o zi…că într-o noapte ne-ar conduce greșit către gânduri fără intenție…
      „Nu cred” ăla, nefericitul, s-a născut din instinctul ăla de conservare, …tot așa mi-aș dori să-l și îngrop…fiindcă, de regulă, cred! Chiar și când nu e de crezut.

  15. „Precum în cer, aşa şi pe pământ” însemnând tot că este deasupra ceea ce se află şi dedesubt. Poate că sufletul lui din lumea de dincolo, pentru că eu cred că există o lume dincolo, cred că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea şi că moartea este doar o altă întâmplare a ei, altfel de ce atâta chin pe lumea asta dacă nu e ceva dincolo de viaţă, sufletul lui poate că nu a trecut dincolo cu totul, nu e împăcat, e prins poate între cele două lumi, sau a fost prins până în acea zi de care îmi povesteşti.
    M-au trecut fiori citind ce ai scris, te-am simţit. Şi ştiu că şi tu simţi ceea ce nu se vede, există în tine ceva ce aş numi element psihic. Sau elemente, la plural.

  16. îmi cer iertare, toate mesajele mele par incoerente sau aiurea. prea multă nerăbdare din partea mea. eu sunt bine, vă doresc şi vouă să fiţi bine. o să am o iarnă grea, am nevoie de multe crengi căzute şi uscate.

    • Incoerența e o coajă, dar e exfo..liant…ă, din fericire! N-am visat ziua asta! Dar ea a venit…poate cuvintele tale nu mai spun acum, așa cum o făceau cândva…dar le caut povestea tăcerii lor bruște prin desenele-ți…dacă pui de-o gură(a sobei) mi-ar plăcea să-ți găsesc casa din pădure. Atât! Suntem bine, bine?

  17. Omul cu umbrele va ramane pentru totdeauna ca un magnet stralucitor, ce va atrage dupa sine pe pe cei dornici de culoare, pe cei ce poftesc la sarea vietii sau vor sa devina parte din ea. Si scara ta la nor a mai primit o treapta…

  18. Da, acum am înnodat mai mult înţelesul, pentru că am luat-o pe fir, cel pe care îl despic acum în înţelesuri, acum spunându-mi, abia acum, mai multe de cum o făcuse prima oară.
    Acolo, în locul unde Lotus a ajuns şi eu mai târziu, dar nu pe acel fir pe care o făcuse el, acum ascult mai bine şi aud durere tăind orizonturi.

  19. http://olly.bandcamp.com/track/z-pada

    Răvăşitoareo viscolitoare de zăpezi, mi-aduci aminte de nişte versuri care spuneau că „a venit primăvara, speranţele din iarnă s-au dus”…cam aşa, nu ştiu dacă n’oi fi încurcat vreun cuvânt, dar ştiu prin ale cui aş rătăci, căutând loc de refugiu, de adăpost, când cerul e greu, cerul din mine, când timpul vreunui anotimp e ca un mesager al unei dureri de a trăi.

    Şi îţi mulţumesc şi pentru ieri-seară, când am încercuit cu literele noastre tăcerea unui suflet cu ierni îndoliate, aşa îl simţeam.

    • 🙂 Ştii cărarea…vii aici cu ochii închişi! Fiindcă nu îţi trebuie văzul aici, ci simţul…aşa am tradus eu ceea ce mi-ai scris.
      Şi eu îţi mulţumesc că am încercuit tăcerea aceea…sunt prinsă uneori de zgomotul zilei şi nu-l pot gândi. Aşa mi s-a întâmplat şi cât era viu. Mă gândesc la el mai mult decât o făceam când era viu. Sper să-mi fi învăţat lecţia şi dacă nu, măcar acum, după concluzia extrasă din fraza precedentă.

      Cât despre zăpezi…eu credeam că sub ele se ascund amfore.

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: