alma nahe

Check in

In cinema turnat on August 10, 2013 at 4:20 PM

Capitolul I

Capitolul II

Capitolul III(Go Europe!)

— Dacă ai o sută de oi și pierzi una, ce faci? Te duci după ea? extatic, căci am mâncat mâncare chinezească, fără să știu exact ce, dar obosit și abia ținându-mi ochii deschiși, îl întreb pe Lungere, care nu știu exact ce face cu mâinile — e cu spatele la mine —, dar se aude un foșnet îngrozitor, de plastic.
— Uite câteva telefoane de unică folosință! zice Lungere și-mi întinde o pungă de un leu, galbenă, cu torțile legate. Folosești câte unul, numai  30 de secunde, ca să comunicăm,  altfel eşti detectat, şi apoi îl scoți din circuit.

Românii adoră telefoanele! Ăsta e singurul gând desemnat să-mi vină în minte. Încă nu pot să adorm. Lungere s-a întins și el în pat. Fiindcă e lung înalt, patul nu îi e pe măsură și se foiește.

— O oaie, două oi, trei oi, patru oi, cinci oi, șase oi, șapte oi, opt oi, nouă oi, zece oi, unsprezece oi, douăsprezece oi, treisprezece oi, paisprezece oi, cincisprezece oi…

Cred că vrea să-mi demonstreze că-şi are toate oile acasă.

— Un telefon, două telefoane, trei telefoane…îl imit eu, Drogor.

Lungere se oprește din numărat și mă privește perplex,  ca şi cum ar privi o sălbăticiune prin țeava pistolului. Mă uit și eu la el. La fel! Comunicăm în felul nostru, un ansamblu de țevi, totuși. Însă respirația noastră e uniformă, nu ne-am ridica niciunul din patul nostru să ne arătăm bărbăția. Eu îmi mușc gulerul pijamalei, el și-a acoperit fața cu un colț al cearceafului, astfel că tubulatura rigidă de acum câteva secunde a devenit una textilă. Corpul îi e perfect arcuit, îl simt tot tensionat, iar poziția lui de somn îmi ademenește și simțuri, și memorie. Îmi vin în cap numai filme cu indieni. Călare! Piei roșii! Un fragment numai, dintr-o bătălie cruntă, și-s gata. Adormit tun!

Drogor, ce-ți mai place să amesteci… rasele! Era mai potrivită o poveste cu orez, un haiku…

Ațipit de-a binelea, o întrerup pe autoare — e adormită și ea, căci un haiku ar fi mers dacă eram în Japonia — și, fără s-o caut, uite că găsesc — în China — oaia cu numărul o sută, și-o așez lângă celelalte nouăzecișinouă. Gata, rasele nu mai sunt în alertă, animalele sunt fiecare în habitatul lor, iar din pernă răzbate un fir de aer salin, cu aromă vagă de apă de  Tschin-Fung.

Aşa! Şi acum, ce? Ce face un autor când personajele sale merg la culcare? Dacă n-au un autor, se duc să-l caute. Dar dacă personajele sunt adormite, tu, autorule, ce faci în timpul ăsta? Îţi trăieşti viaţa, da, fireşte, printre sforăiturile lor.  A mea e în carnaval aproape tot timpul, excepţie făcând orele bune pe care le petrec împletind literele să-mi ţină de cald.

Nu ştiu ce-aş putea să le refuz personajelor, odată scoase în lume. Şi ce lume!  O lume sătulă de ea însăşi, care îşi tot revarsă fantezia, vrând să nască o alta, secundă cu secundă. O lume în lume se naşte şi se manifestă asemeni procedeului de teatru în teatru. Gesturile nu mai sunt fireşti, mişcările sunt cu mult mai largi, ca să se poată distinge care e mai puţin teatru, şi care e mai mult. Şi, iată-mă şi pe mine aici, veghindu-le somnul şi dictându-le ce acţiuni să mai întreprindă.

(Bine, nu-s eu în fotografie! E Jora, pisică-mea! Dar jur că aşa stau şi eu când scriu!)

Să nu credeţi că am uitat de Alinaval. I-am lăsat, intenţionat, o clipă de intimitate în acest capitol — aşa cum şi eu o să-mi iau câteva momente bune de intimitate, convertită în poeme,  până se va naşte următorul capitol —să-şi perie părul, să se demachieze, să-şi facă nevoile, să-şi mângâie sânii în oglindă, fără să fie privită cu nesaţ de vreun cititor cu privirea sfredelitoare a celui care priveşte  printr-o găurică pe cineva care nu ştie că e privit şi e relaxat, în timp ce gâfâielile voyeur-ului pot fi confundate lesne cu cele ale autorului. Nu sunt genul de autor care îşi pune pe seama personajelor propriile fantezii erotice… Nu sunt acum! Dar parcă poţi să ştii sau să controlezi tot, odată plecat pe drumul ăsta, al visării în scris? Sunt eu toate cele trei personaje? Sunt tot eu… plus încă ceva… inventat ad-hoc!

Înainte de a mă întoarce înapoi, în lumea reală(?), o să dau (un) check in, ca să nu las  personajele aruncate în neant. Deşi, somnul ce-i? În fine…Suntem în Haikou, şi nu întâmplător am ales acest oraş. El are trei poduri: Renmin, Heping și Xinbu. Pe care le las aşa, în ultimă contemplare, ca pe-o trecere(suspendată brusc) înspre următorul capitol, aflat în construcţie.  Una românească, pe teritoriu mandarin…

00181

D’uzinari(în ale cuvintelor) găsiţi foarte puţini astăzi în tabelul psi©ii, care nu-i acasă. Şi când pisica nu-i acasă…e lesne de înţeles! M-am răzgândit, îi pun şi aici, la gazeta de perete: : AdrianaAdrianaTVienela şi Jora(pisică-mea) şi, în continuare, dacă credeţi că vedeţi dublu, ei bine, vedeţi! Vienela, (încă) o dată, doamnelor(şi domnilor nu!) şi Vienela, de două ori, adjudecat! Şi, din nou, alma nahe şi Adriana!

Anunțuri
  1. Lungere numără oi şi Drogor telefoane. Haha, îmi plac ăştia doi. 🙂

  2. […] Şi dacă nu mă credeţi, mergeţi şi vizitaţi tabelul psi©ii!  Dar cum n-o să găsiţi prea mulţi(îi număraţi pe degetele de la o mână), îi înşir eu aici: Adriana, AdrianaT, Vienela şi stăpână-mea, Alma Nahe. […]

  3. […] ulterioară: Povestea a continuat, iat-o aici, într-un nou […]

  4. O lume in alta lume… O lume pe care am distins-o usor dupa ce mi-ai explicat procedeul din teatru… 🙂
    Spre rusinea mea (stiu, probabil voi ma veti certa), nu am mai vazut o piesa de teatru de o viata… 😦
    Ma duc sa mai scriu ceva, sa umplem tabelul, ca altfel ne cearta stapana la intoarcere. :)))

    • Păi, tu ce crezi? Că uite de-aia m-am ridicat eu, de frica psi©ii! Mi-am zis, ridică-te şi scrie, felino! M-am ridicat de pe marginea canapelei şi le-am lăsat naibii şi pe călduri, că-s în călduri, căldurile naibii!

      • Văd că aţi făcut cunoştinţă deja…aşa că sar peste acest aspect, şi peste faptul că, Jora, draga mea, ţi-am zis de-atâtea ori să nu mai comentezi înaintea mea! 🙂
        Scuze, Vienela…imediat mă leg şi de ce ai comentat!

        • Vienela, după cum uşor observi, eu mi-am găsit şi-o metodă(pe faţă) să-mi sporesc comentariile într-o zi atât de secetoasă. 🙂
          N-ai mai fost la Teatru?! Nici eu nu prea merg! Fiindcă în oraş vin puţine spectacole din afară, iar în rest le joc. 🙂 Mi-ar plăcea să pot merge la un spectacol cu mine.

          Cât despre o lume în lume, până azi n-am privit aşa lucrurile…adică nu în cuvintele astea, că aşa, poate că am mai atins tema…Aş fi descris mai mult subiectul, dar m-aş fi întins prea mult…aşa că îl pasez spre un alt capitol. 😉

          Şi, zău, şi mie îmi vine să mai scriu un text! La cât de inaccesibile păreau cuvintele la prima vedere, s-au legat extraordinar de ingenios la toată lumea… Adică şi la tine, şi în cele două texte ale Adrianei! O trimit acum pe Jora să-i sporească şi ei numărul de comentarii. 😆

  5. Na, ca m-ai facut curios cu linioiu’ ala care tot semnalizeaza ceva… Am citi eu ceva dupa care am dat de palpaitoare si cum io mi-s curios din fire am zis ca tu mi-ai/ne-ai pregatit o surpriza exploziva… Am dat click pe ea si ce crezi dumneata doamna ca s-a intamplat? Nimic. S-a afisat in toata splendoarea pe o pagina gri…. Si palpaia dom’le gifu’ ala incontinuu… Pai cum, tu nu stii ce se intampla aici la tine?

    • Da’ io ce păzesc aci? Ori sunt pisica ei, ori nu mai sunt! 😆

      Şi, domnule Uriaş, dacă vedeţi câte o cratimă acolo unde nu era, să ştiţi că mi-am băgat un pic codiţa în comentariul dvs. 😉

      • Jora, Jora! Of…

        Urieşe, scuză-mi (or)felina! Se băgă unde nu-i fierbe! 😉 E puţin în călduri!

        Cât despre linii, zău că nu mi-a mai căutat nimeni sub ele de la poezia asta:
        Sunt într-o casă goală,
        am de coborât doar o scară.
        Am o pianină,
        dar nu mai am nicio ţigară.
        Restul au ieşit pe-afară,
        la un ceai.
        Am să ies şi eu afară…
        Nu din mine, din tine!
        Uite (exersez),
        sunt afară,
        într-o gară goală.
        Mă uit pe geam:
        linii şi pietriş.
        Mă pun pe şine.
        Sunt un vagon,
        tras la peron.
        Am să rămân vagon,
        ca să mă ataşez de alt vagon.
        Cu locomotivă.
        Ea să scoată fum,
        să dispărem…
        O singură săgeată,
        albastră.
        În strada Lunii, ce bine că nu-s om,
        c-aş fi stat pe un peron,
        aşteptând un vagon
        în care tu n-ai urcat!
        Te-ai dezechilibrat.
        E 1.23 şi n-am plecat.
        N-am plecat afară din tine.
        Aşa că urc înapoi,
        o scară,
        către casa goală
        fără nicio ţigară,
        unde, detaşată,
        pianina n-a cântat,
        fiindcă n-am fumat.
        Linii eu am numărat,
        fiindcă strada Lunii nu ai desenat.
        Linii eu am numărat,
        fiindcă strada Lunii e, de fapt, un raft…

      • Nu ca te-ai bagat in cratimele mele te cert, ci pentru ca nu ai spus ca ai si blog in care mai mieuni cu rime din cand in cand… 🙂

  6. […] D’uzinari:  Adriana, AdrianaT, Vienela, Jora(pisică-mea), VienelaS, Vieneladinnou şi Alma Nahe şi spionii. […]

  7. ….acum înţeleg ce era cu aluzia …la chinezi. Ce potriveală! Văd că ai rămas chitită pe Drogor, Lungere şi Alinaval. Nu le mai dai drumul să plece?

  8. Împleteşti litere să îţi ţină de cald.

    Ai uitat să spui de alchimia literelor pe care le scoţi din gânduri, şi dacă tot nu dormi, şi ţi-ai sta de veghe și insomnia ţi-ar fi fecundă şi nu ar fi trebuitor să numeri oi, ci altceva; ai uitat să spui şi de stările de graţie inspiratoare, ai uitat să spui cât deşteaptă în alţii cuvintele care îţi sunt veşmânt, ai uitat să spui cum îţi înmoi fiecare fir de literă în suflet şi-abia apoi începi să împleteşti, ai uitat să spui cum ajung cuvintele tale acolo unde cad să facă să răsară visări. Dar cred că s-a întâmplat nu să uiţi să spui astea, ci tu sau unul dintre cele trei personaje despre care spui, care sunt tu, pentru că oricât am spune-o sau nu, dialectic toate personajele seamănă cu noi, noi fiind, tu sau unul dintre ele fiind atât de obosită, pe jumate adormită.

    • Ar mai fi de adăugat că de aceea nici nu sunt consecventă în proză, fiindcă fiind trei, mai trebuie să fii și autorul lor, să-i dezbraci, să-i îmbraci, să-i culci, să le dai de mâncare, să-i înveți să meargă și tot așa, fiindcă ei, altminteri, sunt niște gângurei. De aici și oboseala.

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: