alma nahe

Archive for iulie 2013|Monthly archive page

Alergii

In Cartea în care se tace on iulie 30, 2013 at 4:10 AM

image

Așa te văd acum!
O casă,
o curte și
multe,
multe păpădii,
și nici urmă de cărare.
Peste toate-aş sufla!
Aş veni la tine-ncet…
Dacă aș intra în curte,
s-ar alege puful.
Dacă aș intra în casă,
s-ar alege praful.
Alergică,
mă așez pe o piatră(întotdeauna găsesc câte una)
rezemată de gard.
Te voi aștepta,
te-am strigat să ieși afară,
la joacă,
și fiindcă puful unei păpădii mi s-a așezat pe pleoape,
am crezut că mi-ai răspuns.
Aici e liniște,
o liniște cu cântec de păpădie.
Dacă ai fi aici, ți-ar plăcea priveliștea,
păpădiile astea ale tale au închis în ele ierni.
Așa, păpădiilor! Ningeți-mă!
Când o să vă scuturați de tot,
o să arăt a pui de păpădie ușor.
Poate și ușor răcită…
Nu știu dacă ai să mă recunoști
sau și mai rău,
poate că vei crede că eu ți le-am scuturat pe toate,
vrând cu orice preț să găsesc o cale până la tine.
Chiar și-așa, merită așteptarea,
Sunt cu fața spre ce trebuie!
Dacă vii purtat de vânt,
ia și umbrela mary poppins,
căci, odată ieșit,
te voi lua pe sus,
să împart culorile asfințitului cu tine.
Până atunci mai strănut,
îmi scarpin nasul și,
cu ochii înroşiţi,
scriu încă un poem din flori.

image

Fotocredit: Radu Afrim

Reclame

Po M

In Cartea în care se tace on iulie 25, 2013 at 12:21 PM

Lui A.N.Owen

Îşi avea rădăcina asemeni unui pom,
aceeaşi încrucişare.
Nu se ştie exact când a fost plantat ca Po M,
seminţele pot fi aruncate la întâmplare, se ştie,
şi din ele să iasă cine ştie ce grozăvie,
spre exemplu, o hârtie futuristă,
aşteptând rafinarea tehnicilor de producţie.
Îşi aştepta şi ploile.
Poftim! Stropii de ploaie!
Unii mai sensibili le spun lacrimi,
alţii se închid în case de frica inundaţiilor,
eu îi spun ploii, artă contemporană
pe-o ramură, uite, suie-acum, dintr-un strop de nimic,
udând o hârtie,
o voce ca de soprană.
Udă fleaşcă, o punem la uscat,
acum o caut la frunze.
La fruct,
dacă auziţi un foşnet, sunt vocea autorului,
care pune curse.

Vând fluturi pe sub mână

In Cartea în care se tace on iulie 25, 2013 at 12:02 AM

(Mi-)am revenit cât să pot sări (cu) calul

printre rânduri de piculine şi tube

în căutare de mauritaniu (bun conductor de magie).

Eu străbat lumea de dincolo de o simplă ceaşcă de cafea, ghicind

şi dincolo de faptul că eu chiar sunt un pion,

nu mă deranjează, poate doar culoarea.

Păstrând metafora ghilotinei,

mă taie şi vreo câţiva fluturi noi(de origine necunoscută) de la gât în sus,

şi ca să nu mai adorm atât de grea,

i-aş vinde pe sub mână, scump

(vreau un set nou de urechi,

ca să nu-i mai aud fâlfâind decât pe cei care ţin cu dinţii de dragostea pentru tine).

Mă sfâşie coconul ăsta trist în care te-ai mutat, dar

în seara asta lasă-mă în mine, poete, vrei?

Mâine seară, promit că mai vând câţiva pe-o pereche de ochi statornici.


La mulţi ani, domnule Bob şi gânduri în pereche!

Binele tuturor

In arena luptelor sterile on iulie 22, 2013 at 2:59 PM

100_9231

Şi-atunci oamenii răi se-adunară toţi să râdă de toţi oamenii buni, oamenii frumoşi se-adunară toţi să râdă de toţi oamenii urâţi, iar oamenii care râdeau se-adunaseră toţi ca să râdă de toţi oamenii trişti. Toţi, dar toţi, fără nici o excepţie, erau căutători de bine.

Râsul tău acoperea tot, înnoptarea, oraşul…Voiam să-l scriu, însă umbra mâinii se proiecta pe hârtie şi-l strivea. Câţiva dintre noi veniserăm să fim spectatori, dar eu, tu, nu mai ştiam când eram împreună să facem asta curat. Un spectator de lângă noi se juca cu focul.

– Mai mult foc! se trezi, înfrigurat, beţivul din dreapta mea.

Mi-am aprins o ţigară, o pufăiam repede, ca să nu mai încapă şi alte cuvinte între noi, dar tu te-aprindeai ca şi cum toţi locuitorii mei ar fi pus paie pe foc. Lumina se proiecta şi ea, dependentă de relaţia dintre noi. Eram într-o relaţie om-om, care-şi căuta şi ea binele. Dar, ce să vezi, răul ei era mult mai puternic şi-ţi umezea ochii.

În întunericul nopţii mi-am cunoscut adeseori locuitorii mei. Nu, eu nu sunt un loc, dragul meu! Sunt mai mult un timp. Locuitorii mei principali sunt secundarii. I-am numit aşa în funcţie de staţionarea lor în mine. Lor le urmează minutarii şi orarii. Aceştia locuiesc pe unde apucă, uneori în buricele degetelor, alteori sub unghii. Asta când nu se-ascund sub firul de păr. Cei care locuiesc în tălpi sunt zilierii. Aceştia şi-au înfipt ancora în realitate. Datorită lor ştiu exact când calc pe jar.

Aş fi vrut să nu ştiu unde suntem. Ar fi fost spre binele tuturor.  Dar nimerisem spectacolul ăsta, arzător, cu iz de circ. Sau, mai presus de noi, cineva ne era călăuză în povestea asta a binelui tuturor?

– Prea puternică flacăra!  Omul care strigase asta vedea clar, era dintr-o dată prea multă lumină şi noi am început să clipim cu repeziciune, ca nişte molii atinse de căldura becului.

Spre binele tuturor nu puteam sta prea mult împreună?

– Ai venit ca să-ţi mai aduni ceva poveşti, aşa-i? ai întrebat blând, tolănit pe stabilitatea care, oricât m-aş fi îndepărtat de tine, tot acolo, un loc călduţ pentru tine rămânea.

Spre binele tuturor ne era îndreptată atenţia, deseori strâmbă?

–  Caută-te! Mai caută-te! Tu nu-mi eşti binele. Nu încă. Nu ştiu nici dacă…

Spre binele tuturor, ne prefăceam amândoi că înţelegem fiecare din noi ce spunem şi ce vrem unul de la celălalt? Lătraţi câinilor, că şi noi îi avem pe-ai noştri!

–Mai bine să am grijă de câinii de pe stradă, decât de dulăul din mine!…Eşti frumoasă!

Eu…eu aş fi râs.  

Dar, spre binele tuturor, am  făcut bine şi-am plâns.

100_9232

psilunatici: psi©dorMarianaScorpioDana Laliciroxana, tineriu, Adriana, Carmen, Abisurile, Verolili3dDan (Gara pentru doi)d’agatha.

Zic Zac

In Cartea în care se tace on iulie 20, 2013 at 6:46 PM

Zic. Zac.

Tot un zic,  tot eu zac!

Tot ce zac eu zic, zac!

Zic!

Dacă ai muzica potrivită, joci! Joci potrivit!

Potrivit celorlalţi?

Zac!

Da, şi lor! Dar mai mult ţie.

Îţi joci şi  îţi cânţi, îţi joci şi îţi vorbeşti…

Zici şi zaci.

Joci şi cânţi, luat de  tulburătoare note.

Ia!

Pune-te pe note!

Ia!

Pune-te pe zise! Iar zaci!

Măi, zic, sufletul!

Zac.

Dragostea era?

Nostalgia?

Notă-n tău.

Se ia…

Se ia şi binele,

când se evaporă minele,

blocat la bariera „Ce zic, ce zac?”

Nu-l zic!

Nu-l zac!

Smârc,

nici mîrc, nici cîrc.

Zic, vai, ce stăpânire,

iar nu ţi-am zis!

Zac.

Duzinari: psi©ScorpioMarianaIoana SogluVerotibiAdrianalili3dDictatura JustitieiDana LaliciSoniaSome WordsCalinVienelador, d’agatha.

Copilării

In Cartea în care se tace on iulie 17, 2013 at 10:53 PM


EL: Asta e ultima vară.
EA: Am putea sări peste toate! Am putea sări într-un picior printre fraze, printre greieri, nici un fir de păpădie n-ar şti! Şi oricum, mie îmi plac iernile.
EL: Hai mai bine să stingem becul ăla şi să plângem c-am murit! Pe întuneric întâlnesc câţi fluturi vreau eu.
EA: Nici nu mai e cazul! Atât!
EL: Câţi de-atât?
EA: Eşti morocănos!
EL: Ce-avem noi în comun? Îţi spun eu! Nimic!
EA: Avem ceva! Sunt sigură! Uite, copacul ăsta, spre exemplu.
EL: E un copac frumos!
EA: Şi uită-te şi la ferestrele astea. Sunt închise, dar sunt toate ale noastre, dacă vrem.
EL: Mie-mi place vremea aşa, comedie pe dinăuntru, comedie pe-afară… Desparte-te de mine! Nu evoluez aşa.
EA: Eu ştiu mai mult! Şi de-asta nu ştiu să plec. Tu ştii?
EL: Şi dacă aş şti tot, ce? Unde am ajunge?
EA: Unde am ajuns deja…Noi doi suntem din aceeaşi copilărie.

Necunoscutul

In Cartea în care se tace on iulie 7, 2013 at 10:00 PM

Eu îmi amintesc şi-acum prima secundă când am ieşit
din burtă…
era soare, mamei îi era frig;
am întrebat: mere sunt?
Iar doctorul încurcat, mi-a zic ceva de sfârc.
Şi imediat,
ca să nu mai vorbesc, să i se pară că tac,
a apucat sfârcul mamei mele şi mi l-a-ndesat,
în buzele încă-n lichid.
Apoi speriat, s-a suit pe-asistentă şi m-a imitat:
mere sunt?
Zic speriat, că tremura,
chiar şi pe-asistentă o scutura.
Şi ea, în loc să-i răspundă ceva,
zicea oa sau a, că n-am înţeles
de ce am început, după ce am supt ce-am supt,
s-o imit pe ea.
Astfel toate cuvintele le-am uitat,
merele au venit mai târziu,
o tonă cred c-am mâncat.
Şi cam atât…
ce să-ţi mai zic…
Cât ai zice biscuite ras,
necunoscutul pe toţi ne-a găsit:
asistenta s-a măritat,
doctorul alţi prunci a-nţărcat
de la limbă,
fiindcă-n spital
lucrurile trebuiau să funcţioneze normal.

00181

În joacă cu Road

Psilunaticii de azi îi găsiţi(dacă-i căutaţi) în tabelul psi©-ului. Cum eu o să lipsesc o vreme, NU voi activa moderarea comentariilor! 🙂

Obiectul

In Ciné m-a poftit, teatru on iulie 7, 2013 at 2:34 AM

Obiect = corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuinţare.

Arta animării obiectului constă în faptul că, deşi are o altă utilitate din construcție, mâna noastră îi poate adăuga alte mesaje prin simpla mişcare a degetelor. Şi pe tastatură, dar acest lucru face obiectul altei discuţii, cu mult mai ample, pe care o voi relua după 14 iulie. Alma Nahe, eşti bine? Da’ de când planificăm şi scriem aşa? Nu că n-aş putea, dar nu îmi place să mă scriu aşa. Fiindcă nu ştiu să mă opresc, recunosc! În poeme e mult mai uşor, ultimul rând contează. Şi cu acela ar trebui să plece cititorul acasă. Poate să plece cu tot poemul, dar ultimul rând contează!

Reluând ideea, să luăm spre exemplificare un pix(puteam să iau şi-o geantă, dar altă dată 😉 ). Poate deveni în câteva secunde altceva decât este: o elice, un evantai grație iluziei optice. În scris, graţie metaforei.

Evident că o secretară(animator inconştient) nu-şi va da seama de acest aspect nu pentru că n-ar putea, ci pentru ca n-o interesează. În schimb, un actor (animator conştient), nu neapărat actor-păpuşar-marionetist(cum sunt eu), va face ca pixul să evolueze în timp şi spațiu într-un mod expresiv, iar prin asocierea cu interpretarea vocală actoricească, prin însoțirea mişcării cu un sunet sau o întreagă melodie va conduce  către un mesaj plastic. Conştient sau nu fiecare dintre noi poate deveni astfel un artist plastic.

Altfel spus, arta e la îndemâna oricui, dar fără interes ea trece neobservată.

În scris, e un pic mai greu…Fiindcă “Orice consum este, astfel, o interpretare şi o execuție, întrucât în orice consum,  opera retrăieşte într-o perspectivă originală.” (Umberto Eco)

Nu toţi gustăm metafora. Nici nu trebuie! Ce s-ar face lumea dacă ar fi plină de poeţi? Unde-am ajunge? Eu am o teorie, dar dacă mă pornesc, nu garantez oprirea.

Cum scrie Alma Nahe? Nu că m-aţi întrebat, da’ m-am trezit întrebându-mă chiar eu. Fiindcă am câştigat concursul ăsta, cu textul ăsta. Reclamă la genţi. Cine a zis că din poezie nu se câştigă bine?! Vă zic eu: maică-mea! Aşa mi-a făcut şi când am anunţat-o că voi deveni actor. Aveam 2 ani! S-a chinuit 18 să-mi explice că nu o să pot trăi din asta. De-atunci au trecut încă 20 de ani. Tot degeaba, că eu tot actor sunt. Şi trăiesc, culmea!

Cum se aşază Alma Nahe-n foi?

Păi, cam aşa:

Lucrul cu actorul(poet)

a. Mai întâi îşi ascute bine creionul (şi limba)!

b. Lasă textul să-l pătrundă!( astfel încetează  să mai fie doar spectator).

c. Face distribuția!

d. Pune actorul în centrul creației scenice!

Altfel spus, fiindcă sunt încă vie, slavă lui Dum(nezeu), îmi pot explica(şi mie, dar şi altora) orice bucăţică din orice poem. Ca să nu-mi aud vorbe pe urmă de genul „poetul a vrut să zică că(îmi asum cacofonia!), căci, săracu’ poet, mort de-a binelea n-o să poată riposta.

Comentariile contra le agreez de cele mai multe ori, mai mult decât pe cele pro. Fiindcă cele pro îs clare. Zice omu’ că scrii superb, excelent sau frumos, ce să-i zici, că nu? Păi, ce?! Eşti tâmpit?

Da’ dacă vine cineva şi e contra, atunci se porneşte un întreg mecanism. Constructiv, îndrăznesc să afirm. Iată, acest articol, în care voiam doar să confirm că voi primi, că accept premiul(cu drag, Reeija!), a devenit altceva. Mi-a venit, citind comentariile de sub articolul cu notele, să pornesc, în curând, o serie de articole în care, dacă aveţi chef, să dezbatem tema unui poem de-al meu, căci, ermetică cum îs de cele mai multe ori, sunt convinsă şi ştiu că nu toţi înţelegeţi ce scriu. Bine, acum blogul meu n-o să devină Agonia, ci rămâne Alma Nahe. Nu o fac acum, în jurul textului meu câştigător, căci plec la Sibiu o săptămână, într-o tabără de creaţie cu pici. Dar, când mă voi întoarce, voi face asta! Şi îi voi invita şi pe ceilalţi participanţi la concurs să descoasă cum vor textul, eu fiind cu acul în mână, ca să văd dacă pot petici la loc.

Nu interpretaţi articolul ca pe o chemare la arme! Sau nu! M-am răzgândit…e vorba tot despre arme, dar despre cele ale creativităţii. M-am gândit că degeaba îi învăţ pe alţii, la cursurile de actorie, ce şi cum e creativitatea asta, dacă nu las şi mărturii în scris. Voi deschide o secţiune separată a blogului. Atât, deocamdată.

Închei prin a mulţumi organizatorului. Dar nu pentru premiu, ci pentru că vor să-şi vândă genţile, pe care cucoanele de/din noi le cumpărăm oricum, adăugând încă un cuvânt lângă vânzări, un cuvânt drag mie, CREATIVITATE(o campanie am pornit aici).  Vă invit să-i dăm şi puterea unei arme… Şi ştiu că şi multora dintre voi le e drag. Şi organizatorul! Şi arma! 😉

Aici, organizatorul a explicat premiile. Mă bucur că a făcut-o într-o frază mică în dreptul meu. Asta spune multe. Sinceră să fiu, nu m-am aşteptat  la nimic. Fiindcă aşteptarea înrăieşte. O ştiu pe pielea mea! Mi-au plăcut foarte multe texte, exagerat de multe texte bune! Dar afirmaţia asta face şi ea obiectul unei alte dicuţii pe marginea(sau miezul?) poemului, aceea de pe 14 iulie încolo, pe care o anunţam la început.

De-aceea prefer poezia şi nu textul în desfăşurare similară cu a acestuia, căci vedeţi şi siguri motivul, am zis că închei, nu cu un paragraf mai sus, ci cu două. 🙂

Cât mai costă o poezie? Pfff..înainte să ştiu că e vorba de o sumă, aş fi scris un roman despre cum nu e o sumă. Acum vă zic, e sumă, că o ştiu: 1000 de lei cash.

Iar cuvintele astea, naiba să le ia(sau cine le-o prinde), dar sunt nişte umbre ale unor umbre. 😛

Dona Chiote

In cinema fabulat on iulie 5, 2013 at 10:00 PM


Motto: „Adevăratul poet este acela care-şi pierde (a)uzu’ raţiunii”( zice Platon prin gura lui Socrate)

Hi-hot-hi-hot hi-hi-ho-hot,
pierdut cheia şi nota în spot.

Le declar nule? Păi, nu pierdui tot!
S-au dus în lume într-un chivot.
Şi-mi pare ciudat, dar eu socot
că toate se-ntâmplă ca un chi-cot.

Uită-te-n gura-mi, am un clopot!

Chi-ui-chi-ui chi-chi-ui-ui
firul de-l trag e tare hai-hui.

Peste secunde trecut-am şi-un cui,
el altceva vrea, scoate pistrui.
De-l vreau izvor mentolat şi-albăstrui
dizolvă sfinţenia în tăcere, amărui.
Corespondent de război,(mori de vânt) capului:
Îm-bu-că-mă, îm-bu-că-mă, cere
gogoşi din pomi şi râuri de miere.

Îmi plac anumite greşeli. Le fac, le-am făcut!
În rest, duc o viaţă de-adult în… acut.

Urmez un curs intensiv: hihăit,
gest terapeutic şi chibzuit..

Strig-ţip-strig-ţip strig-ţip-strig-ţip.
Mi-a luat mult timp să ajung aici, bip!
(replica-am luat-o din totul despre sex, ultimul cadru,
actul 1, 2,3…33, când iute, când tandru.)

N-am nimic şi nu ştiu,
de ce mă port azi ilicit, ptiu!

Şi asta e  tot! Vă pup pe bot!
Hi-hot-hi-hot hi-hi-ho-hot
azi pierdut nota şi cheia în spot!

Iuit-iuit a-iu-rit-pas a-iu-ri-ţel,
poate că merita să-nchei în ăst fel:

Ce dacă n-am cheia şi nota-n major! Întâmplător,
sunt rătăcitor al veselei triste figuri ţipător.

00181
Într-un fel, aşa începe, ciudat, din nimic. Un chiot, apoi un izvor, un curs…Chiar şi aşa, cu greşeli în trecut,  cu secunde de speranţă într-un viitor mai bun şi nu ore, zile, ani, merită să faci altceva. Altceva decât să te uiţi şi să bodogăni, plângându-ţi neputinţaFiindcă aşa se naşte o lume!  Poate că peste trup se aşază anii, dar nu şi peste vise!  Eu aşa cred. Un chiot de bucurie, Carmen, azi ai scos năsucul în lume! Şi mai cred că ai strâmbat din el! La mulţi ani!

00181

Duzinari: psi©ScorpioIoana SogluDana Lalici, Veromotanul Pandalie

Nici n-aş şti

In Cartea în care se tace on iulie 4, 2013 at 4:33 AM


Faci bine că nu te-aşezi prea aproape de mine,
deasupra mea stă tot timpul o bilă metalică,
care mă atrage ca un magnet,
mai mult în sus decât în lateral
şi simt cum puţin câte puţin îi cedează firul.
Dar dă-ţi întâlnire cu mine când cânt,
reflectoarele ar fi stinse
şi nici n-aş şti…

Nici n-aş şti ce m-a lovit,
voi crede că stelele s-au prins în horă-n capul meu şi-am să mă uit,
ca un vis de frunze
zburând peste arlechin,
ca suave petale de trandafir făcând tumbe peste sufleur, iar tu,
tu ai fi acordeonul buzelor mele arse
şi nici n-aş şti…

Nici n-aş şti că în graba ploilor,
am ajuns totuşi amândoi la timp,
în acelaşi vis.
Nu-ţi fie frică,
nu e altceva decât profilul gândurilor noastre de ieri.
Tu ai fi mai mirat decât Columb descoperind America,
mai fiert decât oul lui, iar eu,
eu aş avea strălucirea unei săbii,
dar, în schimb,
ţi-aş face cunoştinţă cu prima mea dragoste,
să mă faci femeie din nou!
Nu! Nu scoate lanterna!
Trebuie doar să-ţi vină în gând.
O singură dată nu doare, şi…
nici n-ai şti.

00181În joacă, cu Road.